Ce vârsta are Livius Ciocârlie? Dacă surprindem dialogul dintre doi cunoscuți ai scriitorului, aflăm că supozițiile lor se învârt în jurul a 70 de ani. Dar oare ce vârstă crede sincer însuși Livius Ciocârlie că are? Întrebarea există cu adevărat chiar într-o pagină a autorului, dar ea nu ne edifică asupra vârstei pe care Ciocârlie și-o atribuie. Acest comentator și autor de literatură s-a fixat, probabil intim la un etern 60 de ani.
Poate că provinciile românești s-au specializat în anume genuri și specii literare. Că Moldova este patria poeziei – a devenit demult o evidență, nu doar prin valoarea poeților de aici, ci și prin infiltrarea poeziei în toate paginile literare. Că Muntenia a preferat proza, mai ales pe cea pitorească ori satirică, iată o altă evidență. Despre celelalte provincii, aflate multă vreme sub stăpânire străină, e mai greu să ne pronunțăm.
Care ar fi în această ordine de idei specificul Banatului? Presupun că el constă în amestecul literarului cu erudiția, în îmbinarea fanteziei și a culturii. Găsim suficiente exemple dacă ne uităm la scriitorii contemporani prezenți în revistele timișorene ori la cei mai proeminenți profesori de la Universitatea de Vest.
Dacă scriitorii bănățeni se caracterizează prin ce am sugerat mai sus, atunci Livius Ciocârlie mi se pare a fi bănățeanul prin excelență. Parcă pentru a putea fi apreciat mai exact, el a stat un timp în Franța, apoi s-a fixat la București, în așa fel încât fibra sa bănățeană să poată fi apreciată și admirată.
De la primele cărți, redactate în vederea unei cariere universitare și unanim apreciate de la apariție (gen Realism și devenire poetică din 1974 ori Mari corespondențe din 1981), dozele de cultură și demonstrația logică s-au văzut contracarate de stilul expresiei, de proza literară prezentă în fiecare pagină. Spre mijlocul carierei autorului, proza de ficțiune a ajuns să se lupte de la egal la egal cu „știința“, stabilind cu aceasta din urmă un fel de coexistență pașnică pe teren scriptual.
În vasta bibliografie Ciocârlie există și volume în care literatura domină programatic (Un Burgtheater provincial sau Clopotul scufundat); dar, în cele mai reușite dintre ele, interesul cititorului se va îndrepta spre îmbinarea meditației cu literatura însăși. Această îmbinare pândește în fiecare paragraf, e pre zen tă la cotiturile fiecărei fraze; iar când cititorul a intrat în joc, atunci „marca Ciocârlie“ devine una brevetată.
Și despre ce scrie prozatorul când devine prozator? Zona de inspirație este vastă și variată. Prozatorul strânge mai întâi materialul din propria biografie, în sens larg, mergând până la strămoși îndepărtați; apoi din geografia cu care a intrat în contact, din diferite țări, mai ales din Franța, pentru care nutrește o iubire profundă; politicul nu este nici el absent, deoarece prozatorul a trăit cea mai mare parte a vieții sub comunism și cunoaște detaliile unui regim de opresiune metodică; apoi apar prietenii și rudele lui Livius Ciocârlie, numeroși, care se ivesc în proză sub o formă ușor literaturizată, chiar când e vorba de ființe foarte apropiate și dragi.
Nu vom întâlni ceea ce s-a chemat într-o vreme „literatura politică“; imaginea unui regim detestat nu va fi zugrăvită în culori tari, căci oroarea va avea mereu la el o înfățișare aluzivă, cu atât mai eficientă cu cât autorul a adoptat bunul-gust drept metodă de creație.
Prin tot ceea ce a scris și scrie, Livius Ciocârlie rămâne un autentic autor bănățean, poate cel mai strălucit dintre toți cei de față. Iar dacă ești, fie că vrei sau nu, bănățeanul din fruntea listei, te vei afla și printre primii scriitori români ai anilor noștri.