O bună prietenă din străinătate, care îmi știe gusturile și curiozitățile literare, mi-a trimis o carte intitulată Femeile care citesc sunt periculoase. E o carte mai veche, a apărut acum aproape două decenii dar a fost reeditată în mai multe rânduri, ultima oară la Editura Flammarion. Autori – Laure Adler și Stefan Bollmann. Titlul este înșelător și a fost probabil ideea lui Laure Adler, feministă înfocată. Adler e un personaj foarte cunoscut al Parisului cultural și monden, a avut posturi importante în edituri, la televiziune, la radio etc. Recunosc că reputația ei de hiper-competentă în multiple domenii nu mi-o face prea simpatică și nici opțiunile ei politice, dar asta nu are nicio importanță aici. Contribuția ei la volum e minimă, limitându-se la un scurt text introductiv. Greul îl duce germanul Stefan Bollmann care, pe lângă o prefață consistentă, alege (admirabil!) ilustrațiile, numeroase, și le comentează pertinent și inteligent.
Textul lui Laure Adler e, previzibil, o pledoarie feministă. Într-o societate patriarhală, amintește ea, femeii i se limita sau chiar i se interzicea accesul la carte, lectura fiind în consecință o modalitate de emancipare. Aș observa aici, nu din dorința de a căuta nod în papură, că nu numai pentru femei, ci pentru toate categoriile sociale marginalizate și oprimate lectura a jucat același rol. Femeile au avut o contribuție decisivă în ecloziunea romanului, ca să nu mai vorbim de saloanele unde femeia e gazdă și principală animatoare. Bărbații n-au văzut cu ochi buni, crede Laure Adler, apetitul femeilor pentru lectură, asociindu-l cu nașterea unor dorințe vinovate. Emma Bovary e aici cazul exemplar, plus că intervine și credința pseudo-științifică după care isteria este specifică femeilor și numai lor (lectura apărând drept factor favorizant). Gustul pentru lectură ajunge să fie echivalat cu un apetit sexual imposibil de stăvilit. Astfel de fantasme vor deveni curând ridicole, iar lectura practicată de femei va intra, ca să zic așa, în „normalitate“. Mult mai ponderat, Stefan Bollmann consideră că triumful lecturii se înscrie printre transformările pe care le aduce modernitatea, alături de industrializare și de democratizarea societății. Pe măsură ce s-a impus și s-a generalizat lectura „în gând“ (lectura „tăcută“), femeile au putut integra cititul spațiului domestic și practicilor cotidiene: lectura s-a impus tot mai mult drept o practică solitară, ținând de viața intimă.
Ilustrațiile, reproduceri – aproape toate – după tablouri mai mult sau mai puțin cunoscute, sunt excepțional de bine alese și alcătuiesc o „narațiune“ coerentă și în cel mai înalt grad expresivă. Sigur, o vreme în pictură cartea, ca simbol religios, este rezervată bărbaților. Dar, în 1333, Simone Martini pictează o superbă Bună Vestire, în care Fecioara are în mână o carte, pe care indexul o ține întredeschisă, semn că îngerul o „vizitase“ în plină lectură. Reprezentări ale unor personaje cu cărți întâlnim, în secolele al XV-lea și al XVI-lea, la Hugo Van der Goes și Ambrosius Benson (să nu uităm Sibila lui Michelangelo de la Capela Sixtină). Intimitatea și viața domestică prevalează la Domenico Fetti, Rembrandt (Bătrână citind), apoi în secolul al XVII-lea la Jacob Ochtervelt (cu o surprinzătoare tușă erotică), Pieter Janssebs Elinga, Vermeer. Secolul al XVIII-lea privilegiază, prin Boucher, erotismul. La 1808 Friedrich Heinrich Füger propune, în Sfânta Maria Magdalena, o compoziție îndrăzneață în care personajul, citind întins pe o sofa, are brațele și pieptul dezgolite. Surprinzătorul de modern portret realizat la 1828 de Gustav Adolph Hennig (Tânără citind), cu linii de o geometrie sobră, i-a inspirat pe ilustratorii cărților lui Alberto Manguel. Lectura nu ține cont de bariera vârstelor: Carl Christian Constantin Hansen și Sir Lawrence Alma-Tadema înfățișează adolescente captivate de lectură. Cadrul familial se dovedește propice cititului la Anton Ebert, Édouard Manet, Édouard Vuillard. Jean-Jacques Henner își intitulează Cititoarea o pânză (de prin 1880) în care protagonista e complet goală, dar lăsând cu zgârcenie să i se vadă farmecele. Nu e cazul tabloului Tânără citind (1886-1887) de Théodore Roussel, unde nudul amintește de Olympia lui Manet. Foarte originale nuduri semnează în 1910 Albert Marquet (femeie citind stând în picioare) și în 1922 Suzana Valadon (femeia din tabloul ei pare să fie într-o cameră de hotel și să aștepte pe cineva). O surpriză este portretul fotografic al lui Alice Liddell (1870), realizat de Julia Margaret Cameron (în paranteză fie spus, autoarea – mamă a șase copii – s-a apucat de fotografie la vârsta de 49 de ani, după ce una din fiicele sale îi făcuse cadou un aparat foto). Într-o punere în scenă tipică artei prerafaelite, portretul o înfățișează pe Alice Liddell la 18 ani, multă vreme după ce un matematician cu pseudonimul Lewis Carroll o plimba cu barca pe Tamisa și îi spunea povești, făcând apoi din ea eroina din Alice în țara minunilor. Fotografii? Avem în carte și o minunată Învățătoare (1904) a lui August Sander, și una care le înfățișează pe surorile Miller, Tanja și mult mai celebra Lee, fotografie realizată de tatăl lor, el însuși un fotograf pasionat. Iar ultima fotografie din text (mai știe cineva cine a făcut-o? e vorba de Eve Arnold) este faimoasă: Marilyn Monroe citind Ulise al lui Joyce.
Femeile care citesc sunt periculoase? Ce prostie! Și la femei, și la bărbați, periculoasă – căci abrutizantă – nu este lectura, ci absența ei.