Citind recenta carte a Simonei Micali, un splendid studiu al genului literar contemporan science-fiction intitulat Towards a Posthuman Imagination in Literature and Media. Monsters, Mutants, Aliens, Artificial Beings, Peter Lang, 2019, eram uimit de asemănarea dintre povestirile recente atât de bine analizate de autoare și cele mai vechi opere literare. Poemele epice, baladele, poveștile cu zâne au fost mai toate recitate în viu grai de-a lungul veacurilor, unele dintre ele, Iliada lui Homer, de pildă, fiind demult transcrise și adorate respectuos până în ziua de azi. În fiecare dintre ele, îmi spuneam, ne întâmpină personaje, obiecte și situații misterioase, de necrezut, la fel de îndepărtate de lumea de zi cu zi ca și cele inventate recent în science-fiction. Dacă acestea din urmă, post-umane, ar indica sfârșitul imaginației strict umane, basmele, baladele, poemele eroice ar fi ele oare, dimpotrivă, pre-umane? Dar eroii greci din Iliada care se luptau cu cei din Troia în alianță cu zeița Hera, patroana căsătoriei legitime, împotriva Afroditei, protectoarea marilor iubiri, nu erau și ei oameni?
Și nu regăsim acest fel de alianțe aproape pretutindeni în literatură, și înainte și după perioada în care cele două mari științe exacte, fizica și biologia, s-au declarat stăpânele acestei lumi? Iar apariția ficțiunii științifice (science-fiction) nu ne spune de fapt că oricând, orice s-ar întâmpla, literatura nu cade în genunchi nici în fața realului propriu-zis nici în cea a posibilului la fel de propriu-zis, nerenunțând niciodată la imaginație, la fantezie, la ficțiune.
Mă gândesc la minunata baladă Meșterul Manole în versiunea culeasă de Vasile Alecsandri și aș vrea să ne lăsăm atrași, fermecați, transportați înspre tărâmul ei magic. Unul din mijloacele acestei atracții este ritmul poetic. Ca să simțim acest ritm, am putea fiecare să citim cu voce tare cele câteva citate care urmează.
Rostirea cea mai calmă și solemnă este cea a rugăciunii, a psalmilor și uneori a invocării retorice, ca de pildă cea pe care o auzim în Cântarea României (1850) de Alecu Russo:
„Nu ești frumoasă, nu ești înavuțită?… N-ai feciori mulți care te iubesc? N-ai cartea de vitejie a trecutului și viitorul înaintea ta… pentru ce curg lacrimile tale?…“
Un altfel de ritm e proiectat de versurile lungi, ternare, din Iliada:
„Mânia, cântă-o Zeiță, ce-aprinse pe-Ahil Peleianul,
Patimă crudă, ce-Aheilor mii de amaruri aduse…“
Versuri care, de la bun început, anunță grandios și liniștit măreția poemului homeric.
Prin ritmul lor trohaic, ceva mai scurte și mai vii, versurile din Scrisoarea III de Eminescu ne cer să prindem vioiciunea dialogului:
„– Tu ești Mircea?
– Da ’mpărate!
– Ai venit să mi te-nchini,
Să nu schimb a ta coroană într-o ramură de spini?“
Încă și mai scurte și mai ferme sunt versurile care deschid Muma lui Ștefan cel Mare de Bolintineanu:
„Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel,
Unde cură-n poale un râu mititel,
Plânge și suspină tânăra domniță,
Dulce și suavă ca o garofiță…“
Iar în Meșterul Manole, ca în mai toate baladele populare, bătaia versurilor de numai cinci-șase silabe și rimele imediate ne țin strâns în spațiul în care se va petrece acțiunea:
„Pe Argeș în gios,
Pe un mal frumos,
Negru-vodă trece.
Cine-l însoțește pe domnitor?
Nouă meșteri mari,
Calfe și zidari
Și Manoli – zece,
Care-i și întrece.“
De ce se află ei acolo? Ce caută ei? Vom vedea rândul viitor.