Acesta e titlul unui roman al cărui autor (Georges-Emmanuel Clancier) a trăit o eternitate, însă fără ceva (1914-2018). Formula e preluată din piesa lui Shakespeare Cum vă place. A mai fost, apoi, și un film cu titlul ăsta, sigur, mai cunoscut, pentru că la film nu trebuie să citești… Discuția dintre doi mari ai lumii, Putin și Xi Jinping, despre eventualitatea dobândirii nemuririi poate părea o invenție, un fake, cum ar spune un al treilea, lipsă de la interesanta conversație, care ar fi fost surprinsă dintr-o neatenție tehnică. Dacă nu-i adevărat nimic, merită, poate, să continuăm ca și cum am crede că, de fapt, e adevărat. Cât despre vecinul lor de urcare a scărilor, Kim și așa mai departe, nu părea prea trist auzind ce-l putea paște și pe el, acolo, în Coreea aia de Nord, unde taie, spânzură și amenință.
Se spune că șeful absolut al Chinei comunisto-capitaliste i-ar fi declarat stăpânului absolut al Rusiei capitalisto-kaghebiste că în secolul lor (din păcate și al nostru) suma eternității se reduce la vreo sută cincizeci de ani. Cum, Putin să mai aibă doar vreo optzeci de ani de guvernat Rusia? Și de atacat ce mai e de atacat/ invadat în jurul țării sale?! Doar atât? Sau, vai, atât de mult! Ideea chinezului era că poți transplanta organ după organ pentru a te menține în viață mult peste visele obișnuite ale oamenilor de rând.
Cu decenii în urmă, se zvonea, dar fără să-i fi scăpat împricinatului vreo declarație în acest sens, pentru că microfoanele erau deschise mai ales spre ascultarea civililor, în casele lor, că tov. Ceaușescu ar fi sperat și el să nu mai trebuiască să moară. Metodele nu erau încă atât de perfecționate în vremea lui pe cât sunt azi și, Doamne ferește!, pe cât ar putea fi mâine, dar speranța, deși se afirmă că moare ultima, e nemuritoare. Și, culmea culmilor, nici n-are nevoie de vreun transplant pentru asta. Numai că, în mintea unui dictator reales într-una, argumente de acest gen nu au loc, totul fiind ocupat de proiecte, funeste pentru cei guvernați și benefice pentru autorul lor.
Iată deci cum, „veacul înaintând“, și posibilitățile, poreclite, inclusiv în româna reciclată de azi, oportunități, creează speranțe. Dar vai de oportunitatea ca vreun dictator să pună laba pe metodele de prelungire a vieții, nu neapărat la infinit, ci doar așa, cu vreo 40-50 de ani, ceea ce, trebuie să recunoașteți, pentru supușii lui oricum e o eternitate fără nicio zi lipsă… În cazul acesta, mergând cu ficțiunea mai departe, el, dictatorul norocos, și-ar ține metodele pentru sine, nu doar din simplu egoism de dictator, ci și ca să aibă numai oameni valizi pentru munci, și tineret furnizor de organe care să i se tot transplanteze, unele după altele, până când – oare? – s-ar plictisi și el.
Dar dacă, în aceste nesfârșite transplantări despre care se spune că au conversat cei doi șefi, rus și chinez, se face o eroare și i se schimbă dictatorului atâtea încât devine contrariul său? Dacă, atunci, brusc, trezindu-se din anestezia obișnuită la orice operație, nu mai e tocmai ăla care fusese adormit cu câteva ore înainte, ci un democrat convins, un om drept, pe scurt altul decât cel ce adormise? Asta ar cam echivala cu o moarte a celui dintâi și cu o naștere a unui om nou. Și nici nu cred că pentru o asemenea teribilă (?) schimbare e nevoie de un transplant de creier, presupun că poate ajunge o combinație de alte organe vitale, care, în conjuncție, să influențeze mintea în așa fel încât posesorul să sufere un fel de reîncarnare. În cazul ăsta, puțin probabil, vorba stewardeselor din avioanele de linie, nou-născutul din vechiul dictator ar putea să fie chiar un cetățean care să urască tot ce a făcut înainte (în aparență) același corp, sau trup (că asta în rusește înseamnă, dacă-mi aduc eu bine aminte, cadavru) și ar dicta noi reguli democratice, alegeri libere, drepturi ale omului și ale națiunilor. Situație extrem de neplăcută pentru ce mai rămăsese din vechiul trup de dictator, eventual fața și câteva gesturi, astfel încât lumea își va da cu greu seama cu cine are de-a face, după vieți întregi de supunere oarbă, tip Coreea de Nord. Putem continua cu ficțiunea mai departe: vă puteți imagina cum ar arăta și cum ne-ar mira pe toți, chiar europeni, nu neapărat asiatici, un Kim Jong Un care să țină discursuri ca Emmanuel Macron sau, fie, ca Friedrich Merz? Și dacă nu cumva poporul s-ar răscula și, cu drepturile abia dobândite, l-ar da jos, l-ar pune la zid și l-ar împușca, după care l-ar ridica în slăvi pe următorul candidat la dictatură, încă netransplantat cu te miri ce organe „greșite“?