Poezia e șampania învinșilor
Poezia e șampania învinșilor, fără etichetă, fără dop,
spumegînd în pahare ieftine, ciobite,
ridicate timid, pînă la jumătatea iluziilor
niciodată mai sus.
Învinșii beau cu sete din sticlele altor petreceri
în taverne întunecate, în bucătării reci,
în garsoniere cu chiria neplătită,
la capătul liniei de tren
Poezia e șampania învinșilor, băutura sărbătorilor absente,
a victoriilor care nu vin,
e băutura celor puțini
care mai cred că un vers poate trăi singur sute de ani
ascuns într-o flacără inexplicabilă
Învinșii ridică paharul invizibil, îi simt răceala în palmă,
știu că și învingătorii vor muri la fel de singuri
Lipesc bacnote pe fruntea lăutarului
care nu mai ține minte versurile,
dar știe toată durerea pe de rost.
Cînd pleacă spre casă îi urmează o flacără inexplicabilă
Orice lumină îndepărtată
Orice lumină îndepărtată poate fi un semn
că vine iarna ca un cîmp de anestezic
Da, vine iarna ca o veste neterminată,
ca o durere trecută cu greșeli de tipar
într-un calendar din trecut
cu sărbătorile care se repetă
Lumina îndepărtată ar putea fi
o fereastră aprinsă într-un spital de departe,
unde cineva se naște sau doar își aduce aminte.
Uneori pare un foc de păstori
alteori farul unui tren
care nu va ajunge niciodată,
dar noi ieșim pe peron: așteptăm pe altcineva
Vine iarna și e scris:
„Tot ce e viu se va încrede numai în propria căldură.“
Vine iarna ca un animal care a învățat
să nu mai lase urme.
Nacela profeților mari
Cît de săracă e casa profetului:
Cîteva cărți care se deschid singure
cîteva picături de sînge
dintr-o viziune mai veche
cîteva săgeți care nu l-au nimerit:
trebuințele puține vor ține inima trează
Degetele lui tremură pe fiecare literă,
Se poticnesc între „va fi“ și „a fost“
dacă de aici vine semnul?
dacă norii de cenușă din cetatea vecină
vin de la jertfele altor profeți?
Seara urcă pe acoperiș
să vadă cum strălucesc în pierzanie
cetățile care nu l-au primit
(ay, cum se vor stinge, ay, cum se vor stinge)
În fiecare seară, pe acoperiș,
Așteaptă frînghia promisă
Pe care să se cațere în nacela profeților mari
Cît de săracă e casa profetului
cîteva pietre, cîteva cărți,
o picătură de sînge care va salva un popor
Alcoolicii anonimi
Își lasă numele la intrare, apoi
își așază povestea
ca pe un animal adormit la picioarele celorlalți.
Fiecare va primi o medalie care va bea în locul lui
(mai există pahare care ne cheamă pe nume)
Sînt unul dintre ei, m-am numit altfel
Beau ca să-mi uit numele și știu:
întotdeauna o slăbiciune va deschide ușa
pentru celelalte
„trădările sînt o formă de supraviețuire“
Stăm în cerc, obișnuiți să pierdem:
„Am cerut bani spunînd că-s pentru lapte.“
„Am băut toate numerele de la loterie“
„M-am culcat de prea multe ori pe podeaua greșită.“
Fiecare poveste e un cui bătut
în lemnul unei bărci care încă nu s-a scufundat
Numele meu mă așteaptă afară,
ca un cîine pe care nu-l mai pot lua acasă
Aș vrea să nu mai pot scrie
Aș vrea să nu mai pot scrie.
Aș vrea să nu mai văd dincolo de gard,
unde încep lucrurile să fie singure
unde marea despre care au scris toți
e o fotografie alb-negru
„Am scris despre sînge fără să-mi tai degetul“
Asemeni psalmistului zic:
„Să-mi fie limba o păpădie uscată
Să nu mai scriu nici despre lumină,
nici despre moarte,
nici despre felul în care întunericul
se strecoară în cafea.“
Aș vrea să mă sting în afara limbajului
să simt cum sîngele urcă sus spre cer
ca un vin întors în strugure.
Să fiu o rugăciune care a ajuns la destinație
O singură dorință
Am fost martirul unei singure dorințe
să te întorci.
Mi-am purtat zilele ca pe o cămașă
ruptă în dreptul inimii,
Am ars lumînări pe dinăuntru,
și trupul meu a dat peste cap radiografiile
m-am mutat în toate orașele
în care ceața ne acoperă numele
Am fost o coloană de cenușă
Mergînd înaintea drumeților
M-am hrănit cu bătăile din piept
Am băut vinul prost al speranței
Am fost martirul trecut
în calendarul cu o singură zi:
în care nu se mai întoarce nimeni
Luna plină
E lună plină și toate mamele
Cred că au născut la timp
Și că luna le-a umplut sînii de lapte
(ca și cînd am crede în minuni)
Copiii sug fără să știe
că se hrănesc dintr-un trup străin,
că sînul pe care îl caută în somn
nu este al mamei lor,
ci al cerului
Iar mamele știu
că nu hrănesc doar trupuri,
că în laptele alb se ascunde
celălalt lapte care ne hrănește umbra
E lună plină și lumea pare
trează ca o maternitate
dintr-un cartier sărac
fără prezervative
Părăsim Alexandria
Părăsim Alexandria pentru că am citit totul,
vântul foșnește printre vechi suluri de papirus
„tot ce s-a scris va mai fi scris“
Părăsim Alexandria,
cu ochii obosiți de ceața din pergamente
Câteva cărți continuă să ardă,
cuvintele se ridică, abur subțire
lipindu-se de tavanul încăperii
în care nimeni nu mai scrie
nimeni nu mai citește.
Doar umbrele autorilor
se vor aduna la apus să-și ascundă numele
într-un colț neatins de flăcări.
Înțelepții rătăcesc printre ruine,
uitînd ce-a fost scris,
uitînd cum pulsează cuvintele în sîngele scrisului
„o consoană pentru fiecare an de exil“.
Noaptea coboară peste Alexandria
biblioteca luminează pentru ultima oară
Ritualurile mărunte
Fiecare seară e un semn
că nu ne mai întoarcem
poate ar trebui să bem pentru asta
poate să mai scriem cîteva cuvinte
în care să credem apoi
să lăsăm lumina stinsă între lucruri
și noi ca și cum tineri am mai trecut pe aici
E noapte și orașul se răsucește în somn
(de ce rămînem, de ce scriem, de ce bem)
ne e dor de ritualurile mărunte
ca de o sticlă care se plimbă pe la toți
Acesta e singurul semn
că nu ne întoarcem:
tot ceea ce am iubit
e mai departe cu o noapte l