Ceea ce mă uimește la Dan Stanca este nu atât ușurința cu care scrie, unul după altul, romane bune și foarte bune, dovedind o productivitate literară rară la noi, mai ales la acest nivel. Ci faptul că, într-o epocă a simulacrelor și a literaturii de unică folosință, scrie romane încărcate de spiritualitate, infuzate de o tematică umană profundă, fără a fi o clipă ridicol, exaltat sau eseistic.
Noul său roman, Fericiți cei morți, nu face nici el excepție.
Pe de-o parte, este un roman psihologic și, într-o anumită măsură, social, ca orice roman realist autentic. Personajul central, criticul literar (sic!) Cristian Arcu, suferă un proces de declasare, care îl coboară treptat din postura de vedetă a lumii literare în cea de cloșard, trăind din mila altora, după un scurt episod de recluziune, de natură penală. Declasarea este consecința unor decizii luate de cel în cauză, dar și a unor împrejurări mai presus de voința sa. Are dreptate Paul Cernat atunci când semnalează existența, în proza lui Dan Stanca, a unui filon eliadesc: din acest punct de vedere, Arcu seamănă într-o anumită măsură cu personajele din Huliganii și din Șantier, cu observația că în Fericiți cei morți hazardul joacă un rol mult mai important decât deciziile voluntare și într-un anume sens arbitrare, care contribuie la declasare. Un cutremur prăbușește blocul în care locuia Constantin Arcu, în timp ce criticul era la cumpărături. În dezastru, mor soția și fiica acestuia, iar Arcu se trezește deodată pe stradă. Este începutul unei decăderi în care culpa și pedeapsa se îmbină pas cu pas și care nu se oprește decât în punctul în care, epuizate fiind toate energiile personajului, nu mai poate urma decât moartea și/sau redempțiunea.
Fericiți cei morți e un roman psihologic mai curând decât social, și aceasta nu numai pentru că Arcu este victima hazardului, mai mult decât a jocului orb al forțelor sociale. Nu doar cutremurul catalizează prăbușirea personajului, ci și fatalitatea care îi scoate în cale, chiar înainte de căsătoria cu Flavia (de profesie medic stomatolog), o altă femeie. Delia Muscă este, din toate punctele de vedere, opusul Flaviei: femeie de serviciu și ocazional prostituată, de condiție modestă, complet incultă, are o feminitate animalică de care rafinatul critic este atras instinctual.
Cum toate deciziile sale sunt luate la modul voluntar, fiind o ființă dominată de propriul eu, căsătoria cu doctorița stomatolog se dovedește reușită social, dar neinteresantă sub aspect sufletesc. Constantin Arcu se plictisește repede de ceea ce pare, privit din exterior, mariajul perfect. Cauza nu este diferența culturală dintre el, critic literar angrenat într-un război axiologic, și Flavia, medic stomatolog cu preocupări culturale decente, dar îndepărtate de specialitatea soțului. Cauza e de natură psihologică. Sufletește, cei doi nu au aceeași energie și vibrează diferit, mai ales după ce căsătoria se consumă și intervine rutina. Psihologic vorbind, Arcu este stăpânit de o neliniște pe care nu și-o poate defini. Motiv pentru care o caută și – ajutat de „mâna nevăzută“ a destinului, care i-o scoate în cale – o regăsește pe Delia, cu care, până la cutremurul care îl lasă fără familie și locuință, criticul trăiește o relație adulterină în care sexul și animalitatea joacă rolul dominant. Nici măcar nu se poate spune că e îndrăgostit: prozatorul sugerează cu abilitate că e vorba mai curând de dependență. Ceea ce explică de ce, după cutremur, bulversat și stăpânit de un sentiment tulbure de culpabilitate (despre care voi vorbi îndată), Arcu se refugiază în cămăruța sordidă în care Delia stătea cu chirie. Iluzia refugiului se spulberă atunci când femeia, profitând de înclinația lui spre exotism sexual, îl imobilizează sub pretextul unei acuplări sado-masochiste și, cu ajutorul altui bărbat, îl deposedează de cardul bancar, al cărui cod PIN îl aflase deja. Constantin Arcu se apropie astfel de punctul zero al declasării sale: o bizară tentativă de jaf (sau doar de violență tulbure) la care recurge de nevoie, în urma căreia va fi condamnat penal și va ajunge în închisoare. Acolo unde va începe și redempțiunea, dar pe alt plan.
Vorbeam, pe urmele lui Paul Cernat, de un filon eliadesc în proza lui Dan Stanca. Tot pe urmele colegului meu, trebuie să atrag atenția și asupra unui filon dostoievskian, care face din Fericiți cei morți un roman spiritual. Arcu este stăpânit de pulsiuni obscure, de sens contrar. La început, se revoltă împotriva capacității criticilor de a consacra („dintele“ pe care nu știu de ce îl are Dan Stanca împotriva criticii iese simpatic la iveală) și, în consecință, se decide să trucheze jocul. Nu la modul obișnuit – mulți critici, de fapt, sunt incapabili să păstreze o balanță valorică oarecare –, ci la cel absolut. Începe să proclame deliberat drept genii niște nulități literare și, invers, să prăbu șească valorile. Trebuie spus, în paranteză, că prozatorul are o idee exagerată despre „puterile“ criticului, însă are inteligența artistică de a nu insista, fiind mai preocupat de constituirea latentă a unui sentiment de culpă metafizică. De care Arcu nu este pe moment conștient și care se declanșează tot după cutremurul care developează și cealaltă culpă. Ducându-se la cumpărături în locul soției – se întreabă criticul Arcu –, nu cumva ea a murit în locul lui? Și nu cumva faptul că a plătit cu viața și fetița lor cea nevinovată înseamnă că, inconștient, el le-a dorit moartea? Și nu cumva farsa absolută, decizia sa de trucare a valorilor (semn de trufie absolută), va fi declanșat totul?
În pușcărie, Arcu întâlnește un personaj bizar, Gir Slăvescu. Botezat așa în onoarea poetului legionar și deținut politic, de către tatăl său, Dudu Slăvescu – pe care criticul îl va întâlni după eliberare –, Gir ispășește pedeapsa pentru o crimă pe care susține ferm că nu a comis-o. El invocă un caz de dedublare ener getică, de neînțeles pentru cei din jur: deși este recunoscut pe camerele de luat vederi ca fiind criminalul, pretinde că în momentul crimei se afla în cu totul alt loc (și pentru aceasta există martori, dar aceștia ezită să îi confirme ali biul). Criticul înțelege în cele din urmă – când află despre moartea suspectă a lui Gir, în închisoare, și despre înmormântarea lui într-un sicriu în chis ermetic – că redempțiunea este posibilă. Nu redempțiunea morală, pe care criticul o încearcă, de pildă, atunci când una dintre victimele sale, Roșca Rîpan (devenit prosper întreprinzător după abandonarea carierei literare), îi oferă găz duire într-o locuință socială dintr-un bloc care-i apar ținea. Ci redempțiunea supremă: aceea a depășirii morții prin abandonarea trupului sau, într-un limbaj actual, prin trecerea dintr-o existență 3D într-una 4D. Cea de-a patra dimensiune a spa țiului, timpul, care poate fi accesată prin spiritua lizare.
Dan Stanca nu sugerează în roman vreuna din căile comune de acces (fie și iluzoriu) la lumea spiritului. Arcu nu se apucă de yoga, nu se convertește religios și nici măcar mistic nu este. Dar personajele din jurul său încep să moară și, mergând împreună cu fosta sa vic timă devenită salvator, Rîpan, la înmormântări și la pomenile aferente, criti cul începe să cugete la sensul spiritual al Ierusalimului și la miracole. În spe cial cele ale abandonării trupului, semn că personajul împinge sentimentul de culpă metafizică până la capăt. Va muri, de altfel, de infarct într-o biserică, la liturghie: modalitate prin care autorul oferă o finalitate deschisă între bării cititorului cu privire la redempțiunea lui Arcu.
Dan Stanca este un prozator de excepție, în multe pagini din Fericiți cei morți, și pentru că stăpânește arta de a construi simultan pe mai multe planuri. În paralel cu analiza psihologică a declasării și a redempțiunii metafizice a lui Constantin Arcu, narațiunea descrie și bolgiile sociale ale prezentului. Aspectul de mahala al spațiului public, haosul de natură orien tală, delăsarea și indolența generală, estomparea până la dispariție a catego riilor morale în mass-media: toate acestea sunt prezente în roman. Abando nul trupului semnifică, desigur, și refuzul contingenței cu această lume românească aflată în derivă.
Ar mai fi multe de comentat despre acest roman complex. Prin Fericiți cei morți, Dan Stanca dă încă o dovadă că este unul dintre scriitorii care cred cel mai intens în literatură și, totodată, că romanul poate cuprinde teme și subiecte înalte, din alte domenii decât literatura, fără a-și pierde calită țile romanești. Un roman scris într-un stil inconfundabil, deși fără nicio preocu pare de stil.