Ne amintim, desigur, de cele șase maladii ale spiritului contemporan, identificate de Constantin Noica în cartea sa Spiritul românesc în cumpătul vremii: catholita, todetita, horetita, ahoretia, atodetia, acatholia. Dincolo de aceste „mari dereglări adesea benefice ale spiritului“ (C. Noica), sau, altfel zis, dar tot cu cuvintele filosofului, dincolo de „aceste orientări mari ale omului“, există o sumedenie de suferințe, de boli care, deși locale, periferice, pricinuiesc daune neînchipuit de extinse. Sunt maladii care, de regulă, țin de specificul diferitelor activități, preocupări, profesii.
De pildă, în teritoriul nostru de manifestare, cel literar: în prezent, face ravagii, precum un coronavirus cine știe de unde scăpat în lume, un agent patogen apărut relativ recent, însă extrem de periculos, care a contaminat deja un număr considerabil de literați, provocând boala pe care aș numi-o superlativită. Aceasta le afectează comportamentul, mentalitatea celor care populează mediul literar și are urmări nefaste, falsificând, schimbând până la schimonosire peisajul literar.
Dar, concret, să vedem cum se manifestă superlativita.
Citim recenzii, cronici în diverse publicații importante ori mărunte – există o puzderie peste tot prin țară! –, citim prefețe, postfețe și cuvinte de prezentare ale volumelor de proză și de poezie și suntem copleșiți de avalanșa de adjective care indică superlativul, cu strictă referire la respectivele producții literare. Cutare prozator e mare, cutare prozator este excepțional, un vizionar de o nemaiîntâlnită forță a imaginației. Iar formula se repetă în varianta pentru stihuitori: Cutare poet e mare, Cutare poet este excepțional, un vizionar de o nemaiîntâlnită forță a imaginației. Sau: Cutare prozator e unul dintre cei mai originali, cei mai profunzi autori de astăzi. Și, neîndoios, regăsim formula și în varianta pentru autorii lirici: cutare poet e unul dintre cei mai originali, cei mai profunzi autori de astăzi. Și tot așa, și tot așa: calificative maxime, laude până la cer se împart cu nestăvilită dărnicie la zeci și zeci de autori, încât s-ar zice că nu e loc să arunci un ac de atâta scriitorime autohtonă cu stea în frunte.
Și ce găsesc eu reprobabil în acest comportament critic, de ce ar fi un beteșug, un defect moral, o gravă scădere să elogiezi scrierile cuiva? Fiindcă, în realitate, și abia de aici începe boala pe care am numit-o superlativită, calitatea literară a textelor ridicate în slăvi este extrem de modestă, lamentabilă și, în mod evident, nu îngăduie câtuși de puțin o asemenea preamărire. Ne trezim că astfel de epitete, potrivite pentru Arghezi, Blaga, Bacovia, Barbu sau pentru Caragiale, Creangă, Rebreanu, Sadoveanu, sunt aruncate alandala pe piață, fiind aplicate unor autorași ale căror însăilări textuale gem de stângăcii și de neputință.
Ce se întâmplă mai departe, după ce potopul encomiastic i-a acoperit pe atât de numeroșii săraci-cu-scrisul tratați mistificat, ca și cum ar fi niște aproape-genii de care, nu-i așa, viața literară actuală ar fi ticsită? Nu e dificil de răspuns.
Cei care într-adevăr merită asemenea califica tive superlative – aceștia sunt foarte puțini, îi numărăm pe degetele de la două mâini! – se pierd în puzderia de pigmei portretizați drept gigantici plini de strălucire.
Sigur, în condițiile acestea, cuvintele își pierd greutatea, valoarea, mic devine totuna cu mare, nu mai avem o scară de valori (sau avem una răsturnată!), intrăm într-un univers fără repere, pe care confuzia, dezordinea, haosul îl pot lua cu ușurință în stăpânire.
Cum de s-a ajuns în situația aceasta, când fel de fel de persoane aruncă vorbe mari despre cine nu le merită, literar vorbind? După părerea mea, aceia care emit aprecieri apologetice mincinoase se împart în două categorii. Pe de o parte, sunt neprofesioniștii/ literații amatori; iar pe de altă parte, sunt și unii care au o competență literară probată. În cazul celor dintâi nu avem nicio surpriză; purtarea lor e ușor de explicat: oamenii nu se pricep, n-au responsabilitatea afirmațiilor făcute, acolo unde activează ei, literar extra muros, nu există reguli, totul e permis. Cazul celor din a doua categorie e ceva mai complicat. Ei nu au scuza ignoranței, a necunoașterii și de aceea fapta lor e cu atât mai condamnabilă. Ei induc în eroare cu bună știință, dovedind astfel uriașe carențe de caracter.
Și așa, descriind cele două categorii de agenți ai destrucției, răspândacii superlativitei, ne este la în demână să înțelegem circumstanțele care au favorizat apariția și propagarea accele rată a acestei maladii în literatura noastră actuală (dar și din alte arte, probabil).
În primul rând, debandada axiologică a fost/ este facilitată de dezvoltarea tehnologică extraordinară și de democratizarea actului publicării: oricine (mai exact, orice ageamiu) publică/ tipărește oricând orice, scoate adică diverse periodice și cărți, nu mai există o grilă valorică, a dispărut, cu unele excepții, redactorul profesionist de carte, ca și cel de revistă, ei – paznicii exigenți, necesari, capabili să le trântească ușa în nas diletanților.
Iar în al doilea rând, avem de-a face cu probleme de ordin moral: actualele generații de literați (situație regăsită și în alte profesii) sunt mult mai laxe în ceea ce privește etica profesională (laxe până la totală nepăsare!); nu pun preț pe principiile estetice înalte, sunt caracterizate prin versatilitate și sunt dispuse să tranzacționeze orice, având ca țel doar câștigul personal, oricare ar fi el.
În fine, e de semnalat și o anumită caracteristică a lumii de astăzi: e din ce în ce mai superficială, au scăzut alarmant puterea de concentrare, gustul pentru subtilități intelectuale, parcă trăim o reîntoarcere neașteptată, sub un nou chip, a vechilor beoțieni.
În aceste condiții, putem spera că lucrurile vor reveni la normal? Adică, va fi stopată superlativita? Mi-e greu să cred.