Nu-mi place să fac farse și nu mă pricep să fac farse. A, ba nu, greșesc, am făcut și eu unele farse, dacă farse se numesc ele, iar nu glume nevinovate, anodine. De pildă, de curând, după ce traversasem cu mașina podul de la Giurgiu – Ruse, i-am telefonat în țară unui coleg, care urma să aibă același traseu în ziua următoare, și i-am sugerat că așteptasem la rând câteva ore. Interlocutorul meu s-a speriat și imediat m-am grăbit să-l anunț cum decurseseră lucrurile în realitate: totul durase doar 20 de minute. Adică, informația falsă dintâi era menită doar să pregătească adevărul îmbucurător, rapid după aceea comunicat, și să-i mărească efectul. Și era menită deci să-l încurajeze, să-l liniștească pe acel coleg. Era o farsă făcută cu bune intenții. Rectific: da, agreez farsele, dar numai astfel de farse. Și sunt cunoscuți câțiva scriitori, autori ai unor magistrale farse de acest fel, benigne, inteligente și de un umor nebun. De pildă, echinoxiștii străluciți, Ion Vartic și regretatul Marian Papahagi. În fond, ce este supărător într-o farsă? Că se trece prea ușor, pe nesimțite, pragul de la mica păcăleală amicală, de amuzament, la marea păcăleală, cinică, ignobilă. Verbul principal într-o farsă este a păcăli, a amăgi, ceea ce duce, inevitabil?, la înșelătorie, înscenare, mascaradă. Și, ajunși aici, trebuie să observăm, n-avem cum să nu recunoaștem, că viața noastră e plină de farse, unele de un prost gust înfiorător și care ne costă, ne pricinuiesc suferințe. Sunt, cu precădere, farsele care provin din mediul politic. Fenomenul nu e o invenție a vremurilor noastre, are o veche tradiție pe aceste me leaguri. Ca să ne convingem e bine să citim articolele lui Eminescu, din „Timpul“. De pildă, textul intitulat Manopere electorale, datat 13 februarie 1883: „D. Brătianu cu Simuleștii și Chirițopolii săi începe a-și bate joc de lume. Consiliul comunal din Vâlcea șterge din listele electorale pe membrii familiei Lahovari, sub pretextul ridicol că n-ar fi naturalizați. Asemenea farse nedemne, prea ridicole pentru a fi jignitoare chiar, se petrec ziua-n amiaza mare, asemene copilării se patronează de guvern și de partidul său. Un Simulesc, om care în câțiva ani de prefectură înjghebează avere și plătește datorii enorme – numai din leafă, se’nțelege – și oameni de teapa aceasta, pentru care ocuparea unei funcțiuni publice e o ocazie de-a se îmbogăți prin spoliare, găsesc timp pentru asemenea farse nedemne…“ Sau să recitim capodopera lui Caragiale O scrisoare pierdută, unde totul se rotește în jurul farsei alegerilor de deputați pentru Cameră: se confruntă Nae Cațavencu, director și proprietar al ziarului „Răcnetul Carpaților“ și Prezident-fondator al Societății Enciclopedice-Cooperative „Aurora Economică Română“, neîntrecut demagog, „zgomotos, schelă lăitor, escroc, galant, sentimental, patriot, adică un Mitică, exponent al câmpiei danubiene“ (G. Călinescu) și, de partea cealaltă, Farfuridi, susținut de Tipătescu și de soțul amantei acestuia, Trahanache. (Iată o mostră din gândirea „adâncă“ a lui Farfuridi: „Din două una, dați-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici, pe colo, și anume în punctele… esențiale… Din această dilemă nu puteți ieși…“). Câștigător al luptei crâncene dintre cei doi, ceea ce reprezintă o ilustrare a farsei perfecte și, totodată, o soluție auctorială excepțională a lui Caragiale, este… cel de-al treilea, trimisul de la centru, Agamemnon (zis Agamiță) Dandanache („mai mult un bâlbâit și un mărginit mintal, simbol trist al necesităților electorale“, după cum îl caracterizează același G. Călinescu). Aceste exemple din trecut constituie temelia pe care se înalță, mărețe, farsele prezentului, cu care ne îndestulează politicienii noștri de astăzi. Sunt cumva „mici copii“ autorii de farse ai zilelor noastre, pe lângă personajele lui Caragiale? Nu s-ar zice, și cei de azi tot pe-acolo sunt, adică la înălțime. Vai, de câte realizări antologice, istorice, la farse mă refer, avem parte, puse în operă de ei, politicienii actuali! Sunt așa de multe încât am putea spune că pășim nu pe pământul-pământ, ci pășim, zi de zi, pe pardoseala de farse create de ei. Iar uneori ni se pare că însuși cerul de deasupra creștetelor noastre, în loc de nori, are tot farse, pestrițe, mărunte ori cât roata carului, însă dăunătoare toate.
Dar să vedem concret cum stăm. Aflăm că, încă din august 2024, cei mai înalți demnitari din statul român, Klaus Iohannis, Marcel Ciolacu și Nicolae Ciucă, au fost avertizați de către Ministerul de Finanțe (ministrul Marcel Boloș și doi secretari de stat) despre riscul iminent ca România să intre în incapacitate de plată (documentele doveditoare au fost publicate de Europa Liberă). Așadar, acești oficiali știau cât de gravă e situația și au rămas indiferenți, fără nicio reacție publică, fără nicio măsură, oricât de firavă, de a opri dezastrul. Iar guvernul condus de Marcel Ciolacu a urmat aceeași cale teribil păgubitoare, iresponsabilă: cheltuieli peste cheltuieli, dezmăț financiar, în încercarea de a cumpăra electoratul cu speranța unui iluzoriu câștig în alegeri. Am fost înșelați, ni s-a ascuns adevărul, am trăit pe datorie – nu e aceasta o farsă de zile mari, farsa supremă? Și încă un episod din farsa continuă în care se adeverește că trăim. Am trecut prin atâtea rânduri de alegeri, toate însemnând risipă de energie și bani, sursă de stres. Între ele, a fost și votul pentru funcția de președinte. Avem acum confirmarea că tot ce se auzea cu privire la scrutinul din noiembrie anul trecut nu e clevetire, e purul adevăr: votanții PSD au primit ordin să-i dea voturi candidatului AUR, astfel încât să rămână în finală Marcel Ciolacu cu acel candidat AUR, ceea ce, după cum plănuiseră și sperau ei, viclenii păpușari, i-ar fi asigurat reprezentantului pesedist succesul pe care, de altfel, îl plătise cu vârf și îndesat prin atâtea pomeni electorale. Depune mărturie un lider credibil al acestui partid, Constantin Toma, primarul Buzăului: fiecare județ a primit din partea conducerii centrale o anumită cotă, care impunea direcționarea unui anumit număr de voturi către respectivul candidat. Declarativ, acela era adversarul lor neîmpăcat (numai declarativ, întrucât practic!…). Noi, alegătorii naivi, mergeam la vot cu bună credință, convinși că, precum în bine cunoscutul slogan, și votul nostru contează. Și când colo, totul era aranjat în culise: falsificare, farsă, farsă grosolană, dureroasă, care poate să schimbe destinul unei țări întregi! Și, dacă suntem interesați de un epilog pe măsură, se pare că lucrurile nu s-au oprit aici, deși ce se petrecuse deja era prea mult. Sunt voci care afirmă că la alegerile reluate, din mai anul acesta, același PSD partid intrat în alianța partidelor democratice, pro-europene, iarăși a jucat dublu, căci multe dintre voturile membrilor și simpatizanților PSD s-au dus – din dispoziția conducerii? – spre același George Simion, nu spre candidatul pro-european. Avem vocația farselor sinistre și prea numeroși maeștri, care le ticluiesc și ne prigonesc cu ele.