Pentru dezbaterea găzduită de acest număr dublu le-am propus colegilor mei un subiect care mi s-a părut nimerit acum, când începe sezonul vacanțelor estivale: Ce spațiu/ țară/ oraș, dintre cele vizitate de dvs. în lumea largă, vi se pare cel mai straniu, cel mai îndepărtat de modul dvs. propriu de locuire? Sau, altfel formulat, vi se pare cel mai îndepărtat de ceea ce înseamnă pentru dvs. acasă? Așadar, călătoria tratată nu în cheie obișnuită, locurile care ne-au impresionat în chip plăcut, ci în cheie inversă, locurile care se află cel mai departe de sensibilitatea, de înțelegerea, de felul nostru propriu de a fi.
Pentru mine, unul, un șoc – la care, mărturisesc, nu mă așteptam, întrucât cunoșteam și respectam cultura acelei țări – a fost China. Am vizitat-o în anul 1998 într-un grup scriitoricesc restrâns: eram împreună cu poeta Ileana Mălăncioiu și cu prietenul meu Mircea Mihăieș. Deziluzionant pentru mine, n-am izbutit să mă adaptez la tipul, la ritmul de viață de acolo. Nepotrivirile, diferențele au pornit de la un capitol banal, mâncarea, cu care n-a fost chip să mă împac și s-au extins apoi și în alte părți. Astfel, cel mai tare m-a contrariat simultaneitatea unor realități incompatibile, pe care le întâlneam adesea, lipite parcă: sectoare de modernitate, de postmodernitate chiar, alături de comunități medievale sau arhaic agrare. Șederea în China a fost un lung șir de inadecvări, care mi-a produs disconfort, frustrări și chiar mici suferințe. Mi-e martor Mircea Mihăieș că așa s-a întâmplat. (Și, aș cuteza să afirm, nici el nu a trecut printr-o experiență mult diferită de a mea.) Repet, regret această desincronizare dintre mine și acel spațiu, căci, fără îndoială, cel care a avut de pierdut din asta sunt eu, întrucât n-am putut să ajung prea departe în explorarea unei civilizații față de care am un real interes. Am prețuit și prețuiesc în continuare, în primul rând, creativitatea, dar și alte însușiri ale acestui popor.
Dar, dacă e un spațiu care, din punctul meu de vedere, corespunde întru totul cerințelor impuse de subiectul dezbaterii, acela nu e China, ci două state din regiunea Golfului Persic, Qatarul și Emiratele Arabe Unite. Qatar este o putere ivită de niciunde. Protectorat britanic până în anul 1971, și-a întemeiat prosperitatea subită pe rezervele de țiței și de gaze naturale descoperite acolo. Are cam 2.600.000 de locuitori, dintre care cetățeni qatarezi sunt numai 300.000, iar restul sunt muncitori, specialiști străini (predomină asiaticii, indieni, filipinezi, nepalezi, pakistanezi etc.). La sfârșitul anului 2007, când am vizitat eu Doha, m-a frapat ce poate să facă bogăția venită dintr-o dată, în avalanșă, potop. Mi s-a părut o țară fără trecut, doar cu un prezent mult prea grăbit care e înghițit de un viitor fabulos și lacom. Vedeam cum clădiri construite în anii ’70-’80, cu alte cuvinte aproape noi după standardele noastre, sunt demolate și zgârie-nori de sticlă și oțel futuriști le iau locul. Benzina era mai ieftină decât apa, previzibil. Prin simplul fapt că erai cetățean qatarez puteai să huzurești în voie, erai bine plătit și nu trebuia să muncești ca să ai un trai lipsit de griji. Localnicii erau mândri, fiindcă în multe cartiere se construiseră terenuri de fotbal cu aer condiționat. Și fiindcă rondurile de flori proaspete de pe bulevarde erau ținute așa cu plantele aduse săptămânal, cu curse aviatice, din Olanda și din Austria. Localnicii erau mândri și fiindcă edificaseră un muzeu național pe malul mării, dar care stătea (doar pe vremea aceea?) închis: fiindcă nu avea ce să expună? sau fiindcă nu erau amatori care să-i calce pragul? Acel muzeu la care am dorit să merg și n-am avut cum să merg a reprezentat pentru mine un izbitor exemplu de formă fără fond, o simulare a unei realități care nu există, o ficțiune creată grație îmbogățirii care, iată, le permitea qatarezilor privați de o evoluție organică, în timp, să sară peste etape și să-și hrănească iluzia unei configurații statale normale. Un alt fapt bulversant, povestit de ambasadorul român de atunci: un tânăr qatarez a plecat la studii în Occident (studii pentru o profesie pragmatică). Acolo însă s-a petrecut ceva nebănuit și uluitor pentru el: a descoperit – printr-un instrument muzical, vioara – arta, muzica. Dar arta era ceva total desconsiderat în Qatar, mai ales practicată de un bărbat. A început să ia lecții de vioară pe ascuns și să cânte tot pe ascuns. Viața lui a căpătat o turnură ciudată, nu mai știu ce s-a ales de el mai apoi…
Dubaiul l-am vizitat de curând, în primăvara acestui an. Față de experiența trecută, călătoria la Doha, de data aceasta și în acest loc, șocul meu a fost și mai puternic. În comparație cu Qatarul, Dubaiul înseamnă cam aceeași poveste, dar la o scară mult, mult mai mare. Istoria Emiratelor pare și mai complicată, și mai tulbure. Iar opulența este și mai vizibilă, luxul – și mai ostentativ, exorbitant. Emiratele arabe s-au unit în anul 1971. Bogăția inițială a venit din aceleași surse, zăcămintele de petrol și de gaze. Actualmente, economia și-a diversificat ramurile, comerțul și turismul aducând venituri importante. Megapolisul Dubai e un nou Turn Babel, unde se adună toate semințiile pământului, atrase de strălucirea banilor, a aurului și unde se vorbesc toate limbile pământului. Are 3,3 milioane de locuitori și a fost vizitat, în anul 2020, de 20 de milioane de turiști: e una din atracțiile mondiale, negreșit. Are un PIB colosal (177 de miliarde de dolari în anul 2021), este parte a unui stat islamic, cu o riguroasă respectare a regulilor și îngrădirilor (de exemplu, vânzarea de alcool este interzisă peste tot, în magazine și în restaurante). Dar, în pofida acestei severități publice, megapolisul este cunoscut, după cum ne înștiințează Wikipedia, ca „un paradis al gangsterilor“ (spălare de bani, trafic de droguri, refugiu pentru oameni politici corupți și afaceriști infractori etc.).
Dar cum arată Dubaiul privit de la nivelul străzii, prin ochii unui turist oarecare, profan, care nu cunoaște dedesubturile locului? Chiar dacă ar funcționa acolo un sistem social perfect, fără restricții religioase și de alt tip, pentru mine Dubaiul e o așezare în care mi-ar fi imposibil să trăiesc. Clima este îngrozitoare, o căldură inumană, sufocantă te apasă aproape pe toata perioada anului. Iar relieful deșertic îți îngreunează și el, teribil, viețuirea acolo. Sigur că da, există performanțe edilitare absolute, demne de admirat: bulevardele străjuite de palmieri (pentru fiecare arbore, ca să rămână verde, vara sunt necesari 200-300 de litri de apă zilnic!), cu gazon impecabil și flori multicolore, apoi, desigur, Burj Khalifa, cea mai înaltă clădire din lume (829,8 de metri) și ansamblul urbanistic din jur, de o eleganță și de o frumusețe arhitectonică care-ți taie respirația, cu fântânile de acolo, apoi cartierul Dubai Marina, de vis și el, apoi Palm Island și hotelul Burj Al Arab, sau imensul Dubai Mall cu cascada sa și cu acvariul faimos, sau pârtia de schi din Mall of the Emirates, sau centrele comerciale unde găsești absolut orice produs din lume. Toate, lucruri uluitoare ca performanță arhitectonică, economică, toate venite parcă din viitor și dintr-un univers în care copia întrece originalul (adică, întrece construcțiile edilitare ultramoderne din Statele Unite și din Canada, de pildă). Însă toate aceste zone urbane nu sunt ceva ivit natural, ceva care ține de firescul evoluției unei civilizații, ci sunt clone, demonstrații apăsate că imposibilul este posibil, o forțare dincolo de imaginație a naturii. Toate aceste remarcabile construcții/ ansambluri/ realizări sunt doar oaze, implanturi artificiale într-un ținut deșertic. Dacă mergi pe stradă, la pas, vezi că Dubaiul nu este o așezare urbană oricât de mare, dar compactă, coerentă, ci o sumă de implan turi citadine despărțite între ele de întinderea nesfârșită de pământ arid, neroditor, respingător, de nelocuit. Mie locul îmi dă impresia că s-a voit cu tot dinadinsul să se întemeieze un tărâm utopic și a ieșit unul distopic, în care ar fi traumatizant să viețuiești. Paradisul nu are chipul Dubaiului, în mod sigur.