În Tibet, pe „acoperișul lumii“, locul „unde se poate tot, dar întâmplările nu se petrec“, caută Lidia Vianu substanța celei mai recente cărți, în fapt, un microroman, Ființe stranii (Editura Eikon, 2024). Calea cărții pare fi aceea descrisă de Atanasie Iviritul: „Din vedere se naște iubirea.“ Iubirea bărbatului pentru femeie, a fratelui pentru soră, tema-pivot a prozei Lidiei Vianu este a unor personaje fără identitate, Δýu și ý, nume tibetane, cu literele alfabetului grec, Dýu și Lý, într-o transcriere românească, în fapt, pulsații ale lumii de dincolo, ale locului „unde pot ajunge la tine și unde mă pot întoarce chiar înainte de a pleca“, cum mărturisește una dintre „pulsațiile“ poveștii de dinainte de poveste; ființele stranii, Δýu și ý, vin de altundeva, recompun unitatea, androginul de la început, pentru a urca, apoi, în lumea fără unde și când: „ Δýú habar nu are că ý s-a născut, și nici nu știe că ea vine din aceeași lume ca și el. ý închide ochii. Vede apă. Vede un mal. O casă cu cruce. Simte un gol care o trage spre apă. La fundul lacului. L-a găsit, Surâde. Se strecoară înăuntrul lui Δýu, în coșul pieptului. Respiră amândoi deodată. ý se simte în siguranță cu Δýu. Se ridică amândoi la suprafață. Odată ajuns la suprafață, prima clipă a lui Δýu cu ý se șterge: ea urcă în lumea fără unde și când. Dar clipa s-a întâmplat. Atunci când le va veni vremea, după ea se vor recunoaște“. Ființele stranii se unesc în lacul Snagov, lângă o casă cu cruce, după felul în care, pe acoperișul lumii, în mitologia Tibetului, se vor fi reunit Yin și Yang, în universul acvatic al începutului de lume: „În vremurile de demult, scrie Liu An în Opera prințului din Huainan, pe când nu era încă nici pământ, nici cer și prin bezna adâncă rătăceau chipuri fără formă, au apărut din haos doi zei. Ei au creat cerul și pământul, și atunci s-a despărțit elementul bărbătesc (yang) de elementul femeiesc (yin) și au fost hotărnicite cele opt ținuturi ale lumii.“
Împreună în curgerea existenței, ca într-un film mut, alb-negru, într-un București atemporal, cu o geografie care, în pofida aparențelor, rămâne proiecția ființei interioare trăind în hățișul monologului interior și al discursului oniric, risipit pe lângă Școala Mecet, Foișorul de Foc, Capșa, strada Pictor Romano, Ateneu, Ambasador, Hala Traian, Herăstrău, Calea Rahovei, Dealul Mitropoliei, asumă condiția celui prăbușit în nostalgie, tristețe și în dorul după o viață anterioară pe care nu o știe, deși, poate, va fi trăit-o. Personajul – pulsație din Ființe stranii este lonesome, „micul secret“ reface androginul, venit dintr-un alt univers, din haos, pentru a denunța convențiile temporale. Carte a timpului, Ființe stranii nu anulează timpul, ca în literatura fantastică, ci îl dilată, mărind durata oamenilor în infinit, într-un basm despre „omul de lemn“ care apucă flacăra dintr-un șemineu: „Era o poveste despre omul de lemn care a tot căutat să apuce flacăra, până ce focul l-a transformat în cenușă. – În șemineul ăsta se face foc de peste două sute de ani, mi-ai zis. – E mult, două sute de ani? te-am întrebat. – E ca și cum străbunicul tău de acolo din tablou ar fi acum mai mic decât tine, iar tu ar trebui să aștepți să se facă el mare, să-l crească pe bunicul tău, să vină apoi mama ta pe lume…“. În basmul unde unul se strecoară în celălalt, cineva de patru ani în altcineva, de paisprezece, în prolepsă (“Peste douăzeci de ani nu aveam să fiu în stare nici măcar numele să ți-l rostesc“; „Peste câțiva ani, când voi fi eu la facultate, o să fii și tu aici, în bancă“; „Vreau să stau cu tine în bancă. Atunci“), într-un viitor plasat în 1∞, năruind temporalitatea celor de aici, fixând lumea în imagini ca într-un caleidoscop; acolo, în Kalos (frumos), Eidos (imagine), Skopein (vedere), Δýu și ý se regăsesc într-o „imagine frumoasă pe care numai cu ochii o vedem“. Drumurile celor două personaje-pulsații printr-un decor oniric este o cale a inițierii, unde ý învață, conform regulii „învață așa încât să nu uiți niciodată“, funcția cuvântului prin care ia în posesie lucrul numit: „Când spui un cuvânt, este ca și cum ceea ce zice el devine al tău“, spune Δýu, care călătorește și o învață pe ý cu ajutorul timbrelor, al cărților, Ulysses al lui Joyce, mai ales, o „carte albastră citită într-o zi de vară târzie“ și al amintirilor-ecran, cum le numește Freud, despre bunicii și părinții greci din alt timp, de lângă Colosul din Rhodos, din Sulina și Constantinopol.
Visul e spațiul tuturor libertăților și expresia voinței de a trăi într-o altă paradigmă: noi vrem să trăim altfel, spune ființa stranie din cartea Lidiei Vianu în preajma unui miting muncitoresc de la 23 August, când, „într-o zi care mă va întrista“, se strigă vorbe de defilare (cu R.P.R. și planul cincinal), pe care cei doi le refuză (“eu pe românește nu zic vorbele alea cu gura mea“, spune Δýu), apoi, într-un ipotetic an 1969, băiatului nu-i place să poarte o cămașă roșie, „pentru că e comunistă“, se ferește de vecini, „securistul cu un băiat“ și nu intră la facultate „din cauza unchiului din străinătate“, iar tatăl nu s-a întors de la închisoare. Acestea sunt semnele realității aspre a vremii ce pâlpâie sub crusta protectoare a visului, a nostalgiei, dorului și singurătății unui personaj-pulsație care, după ce va fi (re)născut în lacul Snagov, sfârșește „cu ochii la Mediterana“, mereu „răsfrântă în cer“.
Ființe stranii este un microroman surprinzător al unei angliste și al unei distinse traducătoare în și din limba lui James Joyce.