Constantin Cubleșan lasă deoparte, vremelnic, poezia și critica literară, care l-au consacrat, și scrie trei povestiri fantastice, reunite într-un volum, Fecioara de fum, care se citesc cu sufletul la gură. Pe suportul realității imediate, concrete, se petrec lucruri dintr-o lume care pendulează între straniu și fantastic, imaginația părăsește zona posibilului lunecînd pe terenul lucrurilor care au fost odată ca niciodată. Fantasticul, în proza lui Constantin Cubleșan, nu e explicat, ci acceptat ca posibilitate. Harul de povestaș, dozarea amănuntelor, recursul la realitatea imediată sporesc misterul care este miza, de fapt, a fiecărei povestiri.
Povestirea Fecioara de fum spune aventura profesorului Tamulis care se îndrăgostește de o statuie din piatră ce întruchipează o femeie, moștenită odată cu casa în care locuia. Datorită intensității sentimentelor, după cincizeci de ani de pasiune nefirească, fecioara se desprinde din corsetul pietrei și învie. În final, profesorul sfîrșește ca victimă a pasiunii sale, strivit de statuia adorată. Tema este din panoplia romantismului; autorul adaptează schema fantasticului, integrînd teme precum destinul, iubirea imposibilă, melancolia ori relația tensionată dintre om și misterele lumii.
În povestirea Somnul, cea mai complexă din carte, este vorba despre o echipă de cercetători în domeniul geriatriei care descoperă în peștera Scociorîta, închisă într-un bloc de gheață, o mumie umană. Lucrînd cu precauție, specialiștii reușesc să scoată la suprafață exponatul, iar mai mult decît atît, reușesc să îl aducă la viață. Premisa de la care pornesc specialiștii este aceea că frigul conservă inclusiv viața, specialiștii în geriatrie își verifică astfel, prin specimenul scos din gheață, teoriile lor. Dacă inițial exponatul este identificat cu un matelot care dispăruse cu trei decenii mai înainte într-o expediție, în fapt este vorba de un personaj cu mult mai vechi, care adunase peste două mii de ani de viață. Acesta ar fi fost, de fapt, unul dintre ucenicii lui Patañjali, autorul textelor din Yoga Sūtra, care trăise cu două secole înainte de Iisus Hristos. În timp, personajul se regăsește între navigatorii lui Columb, este martor la procesul intentat de Inchiziție lui Galileo Galilei, participă la pacea de după Războiul de Independență din America ș.a. În acest sens, este de amintit anecdota reprodusă de Jean-Claude Carrière în Cercul mincinoșilor: un tip este arestat și dus la secția de poliție, deoarece vindea oamenilor elixirul nemuririi. La secție polițiștii completează conștiincioși documentele și află că individul nu numai că păcălește oamenii, dar este și recidivist, fiind arestat pentru aceeași cauză, vînzarea elixirului nemuririi, în anii 1376, 1481, 1633, 1794, 1856, 1928 și 2002. Revenind la povestirea Somnul, personajul reanimat este scos în public la o conferință de presă, unde spre dezamăgirea tuturor, în loc să povestească despre succedarea secolelor, despre timpul din care vine, nu își dorește decît să doarmă, iar amintirea cea mai plăcută este cea a somnului. Somnolența îi vine, de fapt, de la tehnica respirației, însușită prin yoga, prin care se putea deconecta de la oxigen ore, săptămîni, luni, ajungînd la performanța de a se decupla ani sau chiar secole. Și ca lucrurile să fie și mai bulversante, yoghinul are capacitatea de a intra în anumite trupuri ca să își continue viața veșnică, ultimul dintre ele fiind chiar al povestitorului, reporter la un ziar, care simte dintr-o dată răceala eternității și starea de somn pe care o avea exponatul din blocul de gheață.
Altă povestire, Violonistul, este mai mult stranie decît fantastică. După război, un general german pune bazele unui lagăr în care selectează prizonierii după criterii bizare, punîndu-i să cînte într-o orchestră în care mai nimeni nu are pregătirea necesară pentru a cînta. În momentul în care nimerește un prizonier care chiar știe să cînte, un violonist, generalul îl ascultă vrăjit, după care se sinucide.
Fantasticul din prozele lui Constantin Cubleșan este mai puțin romantic, se încadrează mai mult în tradiția gotică (Edgar Allan Poe sau Stephen King), în care sunt vizate spații izolate, case bîntuite, personaje tulburate psihologic și teme ale fricii, vinovăției sau nebuniei. Americanii numesc procedeul Weird fiction, cînd textul produce o senzație de neliniște prin introducerea unor elemente greu de explicat, bizare, ce nu se încadrează în tiparele clasice ale supranaturalului. Astfel, straniul este mai important decît frica în sine.