Trăim, sau mai bine spus, parcurgem în ultimul timp cotituri în cultura europeană și nu numai, marcate de modul în care este percepută sau recunoscută traducerea. Este de semnalat și un nou mod de teoretizare a traducerii, fie de către cei care o practică, fie de către cei care doar o observă și o analizează. Am urmărit în perceperea traducerii o varietate de concepții, pornind de la cea conform căreia traducerea înseamnă o prelungire a „vieții“ unei opere, o potențare a ei, o descoperire a unui nou versant al ei, cum socotea Novalis, la aceea după care traducerea constituie o importantă extindere a domeniului literar, cum ne spune traductologul canadian Jean Delisle.
Să ne amintim că, în cartea sa intitulată Poétique de la traduction, Henri Meschonnic afirma că Europa s-a născut „din traducere și prin traducere“. Ca mulți alți teoreticieni ai traducerii, Meschonnic acorda un loc important relației dintre teoria și practica traducerii, afirmând în stilul său paradoxal că, „Teoria este o practică“ și „Practica este o teorie“, fiindcă: „Pentru mine este o eroare și o absurditate să separăm ceea ce numim teorie de ceea ce numim practică, pentru că, inevitabil, atunci când facem ceva, reflectăm asupra acestui lucru.“ Putem evoca și ideea, pe cât de frumoasă, pe atât de adevărată, conform căreia o operă are atâtea vieți câte traduceri are, lucru care se verifică ceva mai ușor în domeniul poeziei, dacă ne gândim, de exemplu, la numeroasele versiuni ale poeziei baudelairiene în limba română.
Pe de altă parte, sunt tot mai numeroase, în secolul XX, dar și în următorul, scrierile și reflecțiile despre traducere, ca experiență, ca fenomen, ca parte a domeniului literar și, nu în ultimul rând, ca strategie de adoptat în transpunerea unui text într-o altă cultură. Încetul cu încetul, traducerea nu mai este văzută ca o copie, ca o umbră o originalului, ci ca o operă de sine stătătoare, în care este loc și pentru creativitatea bine autocontrolată a traducătorului.
Un teoretician al traducerii, dar și un experimentat traducător ca Antoine Berman, căruia îi datorăm cărți și idei de referință despre traducere, a pus în discuție și perspectiva „etnocentrică“, dominantă, multă vreme, în traducerile din multe culturi. Este, după Berman, o realitate greu de ignorat, prin persistența și succesul ei, faptul că traducerea etnocentrică reduce și raportează totul la normele și la valorile culturii primitoare, de sosire. Astfel se șterge și se distruge ca nesănătoasă „stranietatea“/„străinătatea“ textului străin, impregnat de cultura sa de origine, de pornire. Se trădează, prin urmare, esența însăși a traducerii și anume aceea de a fi „deschidere, dialog, metisaj, descentrare“, „raport dialogic“ sau, cu o memorabilă formulare bermaniană, „traducerea este punere în relație sau nu este nimic“. (Antoine Berman, L’Épreuve de l’étranger, Gallimard, 1984, p. 16.)
Și la noi au fost voci, ca aceea a Irinei Mavrodin, care au militat în scrierile lor pentru prezervarea specificului din textul tradus, pentru onestitatea față de cititor, care nu trebuie „înșelat“ prin versiuni „românizante“: „În traducerea de text literar, aducând textul tradus, prin felul cum îl traduci, spre formule care comportă, într-un grad oarecare – ce poate merge până la limita acceptată de limba și mentalul comunității căreia i te adresezi – operațiuni de adaptare, îți înșeli cititorii, căci traducerea ta, în loc să-i transporte într-un loc în care să găsească (uluiți și încântați de noua cunoaștere ce le este dată) acel ceva care face ca o operă străină să fie străină, acea «stranietate» a operei, îi menține, cu mentalul și imaginarul lor, în ceea ce știu deja, în universul lor cotidian, familiar.“ (Despre traducere, literal și în toate sensurile, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2006, pp. 26-27).
Dar în ultimii 20-30 de ani ai secolului XX și în primii din secolul următor, perspectiva asupra traducerii se schimbă și prezervarea stranietății trece pe primul plan, asigurând astfel accesul la o altă cultură, la cunoașterea celuilalt. Această binevenită cotitură în domeniul traducerii este întărită de un fenomen relativ recent în cultura europeana, ceva mai vechi în cea britanică, care constă în elaborarea unor istorii ale traducerilor dintr-o anumită cultură (Spania, Marea Britanie, Franța, România etc.) și implicit ale traducătorilor, editorilor, editurilor etc. În acest context de revalorizare a traducerii au apărut și volume privind istoria traducerilor dintr-o arie culturale, dintr-o anumită perioadă sau dintr-un anumit tip de texte, preferința mergând spre cele literare. Traducerea ca fenomen fertil pentru o cultură a devenit o preocupare importantă atât în Europa, Canada, sau Brazilia, ca să ne referim numai la arii de mare întindere.
Dacă apariția unor istorii a traducerilor în câteva țări poate fi privită ca o cotitură benefică în țara respectivă, o altă cotitură, de mai mare anvergură, constă în provocarea de a elabora o istorie a traducerilor din Europa. Este vorba despre un proiect complex, o provocare uriașă, o muncă imensă pentru punerea în valoare a unui bogat patrimoniu de traduceri. Proiectul traducerilor din Europa va fi, totodată, o punere în valoare a unei culturi a traducerii, dar și a traducerii unei culturi. Va fi și trebuie să fie o analiză în profunzime, bine concertată a ceea ce Meschonnic numea, foarte inspirat, „o cultură polifonică propriu-zis europeană“.