Mario Vargas Llosa nu a fost doar un scriitor, ci o forță literară și morală care a traversat decenii, ideologii și continente cu aceeași pasiune pentru adevăr și libertate. Scriitor, eseist, jurnalist și intelectual angajat, el rămâne unul dintre cei mai influenți autori ai secolului XX și începutului de secol XXI. Deși s-a stins, opera sa va continua să respire și să lumineze, ea provocând gândirea critică și plăcerea lecturii. Romanele sale sunt concepute drept labirinturi de viață, în care puterea, violența, iubirea, revolta și ficțiunea se întâlnesc într-o confruntare perpetuă. A scris despre America Latină și a demontat iluzii ca nimeni altul – fără magie, dar cu luciditate și cu o inegalabilă forță de sugestie. De la Orașul și câinii la Sărbătoarea Țapului, de la Conversație la Catedrală la Visul celtului, fiecare roman a fost și o formă de a înțelege lumea și, mai ales, de a o pune sub semnul întrebării. A iubit libertatea mai mult decât orice ideologie și nu s-a temut să-și asume contradicțiile. A fost un intelectual neliniștit, un spirit critic. Astăzi, când vocea lui s-a stins, rămâne ecoul: în idei, în fraze memorabile, în libertatea de a gândi. Literatura pierde un titan, iar lumea rămâne fără un martor exigent.
Formată din diverse genuri și specii literare, opera lăsată moștenire este impresionantă prin dimen siunile ei. Debutul literar a avut loc în 1959 cu volumul de proză scurtă Los Jefes (Șefii) și anunța deja stilul incisiv, preocuparea pentru autoritate, conflict și maturizare – teme ce vor reveni și în marile sale romane. De aici a început totul: cu șefi, cu tăceri, cu revolte mocnite, dar și cu un scriitor care avea să devină vocea unei lumi întregi. Vargas Llosa a fost, mai presus de toate, un mare romancier, dar și un remarcabil eseist politic și literar. Cel mai interesant eseu literar al său este La orgía perpetua (Orgia perpetuă), publicat în 1975, unde se efectuează o analiză profundă, pasională și erudită a romanului Doamna Bovary, operă pe care Vargas Llosa o consideră nu doar o capodoperă, ci și o piatră de temelie în nașterea romanului modern. Libertatea stilistică și energia intelectuală apropie scrierea de un roman de idei. Este totodată un omagiu adus ficțiunii și puterii sale de a transcende realitatea, dar și o autobiografie inte lectuală mascată, în care scriitorul își proiectează propria relație cu literatura, cu dorința și cu evadarea prin imaginație.
Temele majore ale universului romanesc var gasllosian sunt problemele lumii de ieri și contemporane: violența socială și politică în America Latină (Războiul sfârșitului lumii) sau puterea și corupția, mai ales în regimuri militare sau autoritare (Sărbătoarea Țapului). În Orașul și câinii se ocupă de instituțiile represive și de educație, iar în Mătușa Julia și condeierul sau în Pantaleon și vizitatoarele pune în dezbatere literară sexualitatea și libertatea individuală, tratate adesea cu umor și ironie. Granițele dintre ficțiune și realitate sunt mereu fluide și tematizate.
Romanele lui Vargas Llosa au structuri polifonice, cu multiple perspective narative, adesea intercalate, fără avertismente explicite. Timpul narativ este fragmentat cu flashback-uri, cronologia este non-liniară; ansamblul este un puzzle narativ. Scriitorul îmbină planul realist cu cel mitic sau alegoric, în special în romanele istorice. Este practicat exercițiul intertextual, recurgându-se la dialoguri subtile cu alți autori și tradiții literare. În privința limbajului, aș sublinia în mod deosebit absența din scrierile lui Vargas Llosa a cuvintelor malsonantes (obscene, care sună urât), ceea ce nu se respectă în unele traduceri publicate la noi. Stilul său este sobru și dens, dar adesea și ironic, mai ales în romanele cu tentă autobiografică. Este un stil cu o forță descriptivă remarcabilă, capabilă să creeze lumi literare vii și cu o viziune lucidă asupra lumii, fără idealizări, dar mereu umanistă.
Vargas Llosa a fost unul dintre scriitorii de referință ai așa-numitului Boom latino americano din anii ’60–’70, alături de Gabriel García Márquez, Julio Cortázar și Carlos Fuentes. Orașul și câinii (1963) a fost unul dintre romanele care au declanșat interesul global pentru această generație – un boom care a însemnat o vizibilitate internațională fără precedent pentru literele latino-americane. O literatură care s-a impus prin inovații narative (tehnici moderniste, polifonie, realism magic, fragmentare), iar Mario Vargas Llosa, ca o voce critică, adesea politizată, despre identitatea latino-americană, dictaturi, revoluții și nedreptăți sociale.
Influența lui Vargas Llosa în literatura latino-americană și poziția sa politică sunt două dimensiuni profund legate, care au modelat și uneori au polarizat percepția asupra operei sale. Contribuția specifică a lui Vargas Llosa a constat în impunerea unui realism dur, instituțional, diferit de realismul magic al lui García Márquez. A fost adusă în literatură problematica puterii ca mecanism de opri mare și alienare, pornindu-se adesea de la experiențe concrete, militare, birocratice, politice. A avut un aport major la profesionalizarea scriitorului latino-american: s-a format în Franța, a fost jurnalist cultural, critic, dramaturg – nu doar „cronicar” al realității.
Scriitorul peruvian a fost în tinerețe simpatizant al stângii radicale (a admirat Revoluția cubaneză), dar s-a distanțat rapid de regimurile comuniste, devenind un apărător ferm al democrației liberale, al libertății individuale și al economiei de piață. Prin urmare, el a criticat dictaturile de stânga și de dreapta, inclusiv regimul lui Fidel Castro sau autoritarismul din Peru. Mai mult: a candidat la președinția țării în 1990. Înfrângerea l-a marcat profund în ce va scrie, deoarece a devenit un cronicar al istoriei politice latino-americane, prin păstrarea unei perspective lucide, critice, dar niciodată dogmatice. Fiind adesea controversat pentru pozițiile sale liberale într-un context în care o parte din inte lectualitatea latino-americană înclina spre stânga, el a avut conflicte notabile cu García Márquez (celebru fiind incidentul cu pumnul în față). Aceasta este o consecință a faptului că a pledat constant pentru libertatea de exprimare și de creație, criticând orice formă de cenzură ideologică.
Înainte de a în cheia aceste rân duri, aș vrea să mai adaug câteva despre El hablador (Povestașul, 1987), pe care nu l-am putut asocia cu niciun alt roman var gasllosian. Poate – prin struc tura sa și prin tehnica con tra punctului – doar cu Mătușa Julia și condeierul. Titlul, Povestașul, mi-a fost sugerat de Mihai Cantuniari. Este – după opinia noastră – romanul cu cele mai numeroase revărsări poetice și dezbateri filozofice din opera lui Mario Vargas Llosa. Meditație profundă asupra oralității, a memoriei culturale și a conflictului dintre modernitate și tradiție, este un roman despre „A spune povești ca formă de a trăi. A trăi ca formă de a nu uita”. Un roman despre dilema intervenției occidentale în viața comunităților indigene – salvare sau distrugere? Despre conflictul dintre civilizație și culturile tradiționale, conflict văzut prin ochii unui narator care oscilează între fascinație și vinovăție. Despre povești ca formă de supraviețuire culturală, spirituală, identitară.
Mario Vargas Llosa nu a fost doar un scriitor. A fost o conștiință, un spirit liber care și-a asumat cu luciditate responsabilitatea de a înfrunta realitatea — fie prin construcții narative sofisticate, fie prin poziții civice incomode. În peisajul literar latino-american, el va rămâne o voce aparte: lucidă, incomodă, vie. Cărțile lui nu se închid, însă ele ne deschid.