Cu un titlu original sec și alarmist, Weather, amintind de vocea încă tinerei norvegiene Maja Lunde, cunoscută prin romanul de debut, Istoria albinelor, care a oferit deja o tetralogie dedicată schimbărilor climatice, prozatoarea americană Jenny Offill se situează tematic în siajul romancierei europene, dar stilistic rămâne fidelă unei scriituri pe care ar putea-o breveta. Chiar dacă scriitura fragmentară/ fragmentată e un tipar al modernității literare americane, departe de tradiția europeană a conglomeratului umanist solidificat, extinzându-se și diversificându-se în expresie sub valul postmodernist, ceea ce reușește Jenny Offill ține mai degrabă de stil decât de amprentele, tendințele, alinierile unor curente sau generații. Prozatoarea lasă impresia unei stări de transă (cum adesea este justificată emisia fragmentară, în trenuri de impulsuri textuale, a prozei postmoderne întârziate de la noi), sugerând modificarea de stare a conștiinței, dar nu a celei auctoriale, ci prin posibila conștiință a textului, a celei a lectorului, detașat temporar de alunecarea fără voie a lumii înseși. În limba română, în traducerea lui Mihnea Gafița, romanul poartă numele inspirat Vreme, vremuri, surprinzând prin jocul de cuvinte alunecarea și ritmul alert al acesteia, căderea și accelerația în creștere, mărimea scalară a dezastrului și orientarea, vectorul asociat. Dacă în urmă cu mai bine de jumătate de secol „gradul zero al scriiturii” proiecta ultimul avatar al literaturii, absența – astfel înțelesese Roland Barthes sublimarea literaturii-obiect pe traseul Chateaubriand – Mallarmé – Camus –, la Jenny Offill impasul scriiturii pe care o definea asimptotic „gradul zero” devine eliberare, ca înțelegere a stării perfect omogene a societății, și ca anticipare a ei, pentru a rămâne la explicația lui Barthes. Fragmentarul textual al lui Offill rezultă din această cunoaștere a societății modelate de rețele, redusă la expresia lapidară a lumii în coborâre accentuată, a lumii pe care nu o mai caracterizează viteza de deplasare, ci doar accelerația.
Eroina romanului, Lizzie Benson, bibliotecară din New York, așadar având putința de a înțelege conglomeratul textual amplu, tradiția scriiturii fluide, dar, totodată, adaptată fișării, rezumării, restrângerii, contragerii specifice lumii contemporane, chiar extirpării, sterilizării, castrării, este expusă în interacțiunea cu membrii familiei: soțul, fiul, fratele, cu personaje din proximitate. Începe să lucreze cu fosta ei profesoară din facultate, Sylvia, devenită între timp realizatoare a unui podcast numit Hell and High Water. Lui Lizzie îi revine rolul de a răspunde întrebărilor transmise prin email despre încălzirea globală, subiect care se dezvoltă de la simplul set de observații amuzante la îngrijorarea reală, la tulburare, la o intensitate stranie a trăirii.
Structural, cele șase capitole ale lucrării sunt markerii alunecării – lumii și, întrucâtva, a personajului –, sugerând accelerația, căderea, apropierea de acel point of no return al umanității. Dacă primul capitol cumulează circa 40% din roman, penultimul și ultimul, numărând doar patru, respectiv șapte pagini, reprezintă 3%, respectiv 4% din întreg. Intensitatea emoțională a conținuturilor, aparent în linia acelorași observații de suprafață, reduse la fragmente extrem de scurte, este într-un crescendo accentuat până în capitolul cinci, când pilda unuia dintre Părinții Deșertului gonind demonii lasă o geană de speranță:
„A fost odată un Părinte al Deșertului, care s-a dovedit capabil să gonească demonii, după care i-a luat la întrebări:
Ce vă face să plecați? Faptul că postesc?
Noi nu mâncăm și nu bem, i-au răspuns.
Faptul că stau mereu de veghe?
Noi nu dormim, i-au răspuns.
Faptul că m-am despărțit de restul lumii?
Noi locuim în deșerturi, i-au răspuns.
Ce putere vă gonește, în cazul ăsta?
Nimic nu ne poate învinge, în afară de umilință, i-au răspuns demonii.“ (p. 164).
Înfrângerea demonilor înseamnă această retragere din lumea alienată, înfrângerea propriilor frici, cele legate de familie și de lumea în alunecare, dar, totodată, conștiința trează (cea auctorială, de această dată) pentru a recupera din transa vremii rătăciții în opinii, lipsiți de convingeri și de credințe: „Cică oamenii care se rătăcesc sunt în stare să treacă pe lângă cei plecați în căutarea lor, de parc-ar fi în transă. Poate că te-am văzut. Poate c-am trecut pe lângă tine pe stradă. Cum fac să te recunosc? Ai încredere în mine, o să zici.“ (p.170). Vârful graficului funcției textuale (și emoționale) a romanul e atins în capitolul cinci. De aici, în lipsa oricărei perturbări, se poate construi curba ascendentă doar în raport cu speranța sugerată și cu încrederea. Totuși, în ciuda acestei proiecții, ușor de vizualizat ca în graficul unei funcții algebrice de gradul al doilea – a accelerației în raport cu timpul (cu vremea, în termenii ficțiunii) – cititorul nu poate părăsi lectura netulburat, nu poate omite ceea ce este lestul traseului prin viață, ceea ce este ignorat în alergarea egoistă pentru a păstra viteza cu care lumea continuă să se miște. Nu un adevăr testabil oferă ca soluție Jenny Offill, ci unul subiectiv, emoțional, puternic, un adevăr ficțional pe care cititorul și-l poate lua ca reper.
Cartea, inteligent construită, poate fi citită și ca roman politic, evidențiind frământări și temeri legate de alegerea lui Donald Trump în funcția de președinte al Statelor Unite. Totuși, dincolo de inteligența cu care reușește să dea coerență întregului din fragmente, fiecare dintre acestea are forță aforistică și scoate din toropeală demonii lenei intelectuale.