Dacă un prieten al tău a părăsit această lume, ție îți stă în putere (și ai chiar datoria!) să-l ții în viață prin amintirile, prin evocările tale. Cred cu tărie lucrul acesta. Cât timp tu ești viu trebuie să rămână și el viu. Nu-l vei da uitării, nu-l vei lăsa să plece, să se stingă ca o lumânare arsă până la capăt, îi faci loc și-l găzduiești în memoria ta, însuflețit. Atunci mintea ta devine o casă nu doar pentru tine, ci și pentru el.
Îmi spun toate astea acum, când s-a împlinit un an de la moartea lui Dan Cristea, o moarte pe care gândirea mea o refuză și de aceea își făurește o realitate anume, un teritoriu deloc himeric, ci solid, indeniabil, unde Dan continuă să se miște în voie, mai viu decât atâția dintre cei vii cu numele.
Când și cum a început prietenia noastră? Într-o vară de la începutul anilor ’90, când el, dependent de literatura română și devotat în chip absolut acestei literaturi, s-a întors din America, împreună cu Ioana, soția lui grecoaică, și s-a stabilit definitiv în țară. Ne petreceam vacanța, cu familiile noastre, la Casa Scriitorilor de la Neptun și a fost între noi doi o comunicare extraordinară, fără poticneli și umbre, o potrivire cum rareori se întâmplă. Apreciam faptul că, deși venea după o experiență americană prin care dobândise un doctorat în literatură comparată, era total lipsit de trufie, se arăta extrem de deschis, de prietenos, bun camarad și avea talentul/ delicatețea să-i privească pe cei din jur nu de sus, ci ca pe egalii săi. În vreme ce iscusința sa critică, știința sa de carte și gustul său literar sigur săreau în ochi. Bineînțeles, șederea acolo ne-a prilejuit nu doar discuții elevate pe teme literare, ci și terestre, chiar la propriu, momente de relaxare, când, împreună cu alți scriitori prezenți, am organizat foarte disputate partide de fotbal: pe Dan îl văd și acum plin de vitalitate, mic și îndesat, punând multă pasiune în rolul lui de fundaș în echipa adversă, pentru care lupta sperând să câștige meciul. Nu-mi mai amintesc cât a fost scorul, dar eram mai tânăr decât el și, mărturisesc, puțin intimidat de aura lui academică americană, așa că mi-era cam jenă să-l driblez. Cu alte cuvinte, mă lăsam? Se poate spune că da. Îl prețuiam ca literat în mod deosebit, ca să-l pun într-o situație neplăcută, fie și într-un domeniu nesemnificativ ca fotbalul nostru de amatori.
În anii următori, dubla noastră apropiere, literară și umană, a sporit. Relația dintre noi s-a și schimbat, în sensul că parcă s-a topit diferența de vârstă și ne purtam amândoi ca niște companioni care împart aceeași stare de tinerețe perpetuă, la care nu sunt dispuși să renunțe. Dan era un boem, nu excela la capitolul disciplină și am început să-l și cert când, titular al cronicii literare din „Ramuri“, revistă pe care o conduceam, nu respecta termenele convenite. Dar defectele sale erau neînsemnate în comparație cu calitățile sale: vocația prieteniei, cultul pentru literatura de valoare pe care avea priceperea s-o descopere și s-o evidențieze critic ca puțini alții. În ceea ce mă privește, îi sunt recunoscător: m-a însoțit mereu cu lectura sa critică în maratonul meu literar; mi-a citit toate cărțile, romane și poezie, și a scris despre ele, iar părerea lui a funcționat pentru mine ca o hârtie de turnesol, care nu dădea greș și nu oculta adevărul.
Insist: foarte puțini au fost criticii, cronicarii literari care, după anul 1990, să fi arătat un asemenea atașament și atâta seriozitate, atenție consecventă, onestitate și înțelegere pentru literatura noastră vie ce tocmai se scria și trebuia să fie validată valoric. Dan Cristea categoric e unul dintre acești aleși.
secvențe, secvențe cu Dan, de-a lungul anilor, ce pot părea banale, dar care pentru mine sunt de neșters din minte. Paris, coborâm din autobuz, suntem în Place de la Porte Maillot. În față, departe, se zărește L’Arc de Triomphe de l’Etoile. Dan rostește patetic: „Găbiță, ne-a ajutat Dumnezeu să mai vedem o dată Parisul!…“ De precizat: era târziu, după anul 2010, și Dan tocmai trecuse printr-o încercare de răspântie ținând de sănătatea sa.
Și o replică legată tot de suferințele fizice repetate de care a avut parte. La un moment dat, după ce ieșise cu bine dintr-o altă boală, el și-a făcut semnul crucii și a rostit cu aceeași voce gravă, plină de recunoștință: „Găbiță, mă iubește Dumnezeu!“
Altă dată: Dan, cu un grup de prieteni scriitori, pe o plajă de lângă Calafat. Toți îl prețuiesc foarte mult și cineva dintre ei a organizat o plimbare cu șalupa pe Dunăre. E toamnă. Dan, împreună cu un alt prieten, trecut între timp și el în lumea umbrelor, pășește pe nisip spre ambarcațiunea trasă la mal. În spatele celor doi, vine un chelner imperturbabil, cu înfățișare de sfinx, care ține o tavă cu o sticlă de vin spumant și două cupe. Iar în urma lui, un viorist brunet înaintează inter pretând mișcător o piesă muzicală sentimentală.
Altă dată: Dan, împreună cu câțiva dintre noi, într-un orășel tot de pe malul Dunării, dar din Serbia. Mâncăm la prânz într-un res taurant. Dan, inegalabil de mofturos, comandă pește pane. Dar dă la o parte crusta aceea, motivând că lui nu-i place așa ceva. Nedumerit, îl întreb de ce n-a cerut pește pe grătar. Ridică din umeri, ca și când aș fi fost excesiv de sâcâitor: „Ei, și tu, acum!…“, zice. A doua zi, aceeași poveste: iarăși prânz, iarăși cere un fel de mâncare, șnițel, care are, firesc, un înveliș de ou și făină. Iarăși îl îndepărtează. Ce să mai spun, nu mai e nimic de spus!
Și altă dată: în perioada de navetă din București la Craiova, unde predă la universitate. Călătorește cu trenul. Se duce la vagonul-restaurant. Ne povestește apoi: „Am vrut să mănânc. Am cerut o friptură cu cartofi prăjiți. Mă pomenesc că ospătarul îmi aduce cartofii peste care bucătarul presărase din plin brânză. Dar eu nu suport brânza. Evident, n-am putut să mă ating de nimic. Am plătit tot și am plecat fără să mănânc!“
Dan acasă, în locuința de la Ghermănești. N-are voie să fumeze. Ioana e foarte atentă ca el să respecte interdicția stabilită de medic. Dan se retrage în căsuța de oaspeți să scrie. Are acolo, pitit între cărți, un pachet de țigări. Scrisul merge greu. Dan face pauze mari. Și în acest timp trage cu poftă din țigările interzise. E ca un elev care se furișează să nu-l prindă profesorul sever.
E o rememorare anecdotică aceasta și stârnește zâmbete? Da, nici nu mi-am propus să fie altceva. Viața unei personalități e compusă și din asemenea amănunte, pitorești, nu doar din fapte solemne. Opera este ceea ce se află la vedere și, în cazul celor mai buni, dăinuie. În spate, e omul cu firea lui, numai și numai a lui. Un prieten poate să-ți fie drag și prin defectele, prin fragilitățile sale. Pentru mine și pentru alți câțiva apropiați, Dan e cineva care avea/ are un nimb de un farmec indicibil, dat de scrisul său, dar și de acest fel al lui de a se purta în existența de zi cu zi. l