Publicarea, în limba română, a volumului de memorii elaborat de cuplul Beate și Serge Klarsfeld, la câțiva ani după apariția ediției originale a lucrării, la prestigioasa editură franceză Flammarion, este un demers editorial care merită a fi semnalat din mai multe motive. În primul rând, pentru faptul că în centrul lucrării se află acțiunile desfășurate de-a lungul deceniilor postbelice, de cuplul Klarsfeld, cu scopul identificării și aducerii în fața justiției a foștilor criminali de război naziști care, după terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial, reușiseră să se sustragă răspunderii penale pentru faptele lor odioase, ascunzându-se și trăind sub diferite identități, mai ales în state din America de Sud. În al doilea rând, pentru că paginile de memorii reconstituie ele însele etape din viața celor două personaje, îndeosebi cele din copilăria acestora, echivalente cu o călătorie în timp în Europa anilor ‘40, implicit o rememorare a unei perioade tulburi din istoria umanității. Nu în ultimul rând, pentru că Serge Klarsfeld (născut în 1935) are origini românești, provenind dintr-o familie evereiască stabilită la Brăila (tatăl lui Serge, Arno Klarsfeld, se născuse la Brăila, în 1905, fiind fiul lui Salomon, așezat în orașul cosmopolit de pe malul Dunării, în care devenise un armator important, exportând cereale până și în China).
Atât existența Beatei, cât mai ales cea a viitorului său soț Serge Klarsfeld, au fost dominate de traume încă de la vârste fragede. Dacă, în cazul Beatei, traumele au fost legate de lupta cotidiană pentru supraviețuire într-o Germanie învinsă și cvasi-năruită în urma desfășurării finale a conflagrației, pentru Serge, ai cărui părinți se stabiliseră în Franța în anii copilăriei sale, suferința profundă a fost legată de expunerea familiei sale la acțiunile violente ale Gestapo-ului, mai ales după ce orașul în care se stabiliseră, Nisa (inițial plasat sub controlul aliaților italieni ai Germaniei), avea să fie ocupat, alături de alte opt departamente din sud-estul Franței, de trupele germane, în septembrie 1943. Însă mai presus de toate, pierderea tatălui său, Arno Klarsfeld, avea să influențeze profund destinul lui Serge, cu atât mai mult, cu cât părintele său își protejase familia cu prețul propriei vieți. Pe măsură ce trupele germane luaseră locul celor italiene în Nisa, debuta și teroarea îndreptată împotriva familiilor evreiești, iar raziile Gestapoului se întețiseră tot mai mult. Anticipând pericolul iminent, tatăl micului Serge amenajase o ascunzătoare în locuința familiei, urmând ca, în momentul unei razii a Gestapolui, să-și ascundă membrii familiei în spatele unui paravan fragil din lemn, camuflat de un cuier de haine, pentru ca el să susțină în fața germanilor că se afla singur în apartament și că membrii familiei fuseseră evacuați la țară, pentru dezinsecția locuinței.
Scenariul anticipat de Arno Klarsfeld avea să devină, din nefericire, cruntă realitate la scurtă vreme, în noaptea de 30 septembrie spre 1 octombrie 1943, atunci când o echipă a Gestapoului a intrat în imobilul în care se afla locuința familiei. Tatăl abia avea răgazul să își strecoare membrii familiei în ascunzătoarea pregătită, fiind apoi ridicat de germani. Trauma acelor minute (germanii au scotocit apartamentul, fiind foarte aproape să descopere ascunzătoarea unde mama și copiii se adăpostiseră terifiați) este surprinsă într-un pasaj sugestiv: „[…] sora mea are bronșită. Ca să nu tușească, ia o batistă și se servește ca de un căluș pe care și-l înfundă în gură. Germanii intră și încep să scotocească apartamentul. Unul dintre ei deschide ușa dulapului. Șaptezeci de ani mai târziu, aud încă zgomotul hainelor care alunecă pe tijă. Nu inspectează ascunzătoarea care ne ferește să fim văzuți, nu mai zăbovește și închide ușa…. Tata se apropie de dulap, se apleacă înăuntru și murmură: „cheile mele“. Mama întredeschide ușa, îi întinde cheile tatei, care le ia și îi sărută mâinile pentru ultima oară… apoi se așterne liniștea. Rămânem ore întregi în dulap, paralizați de frică. Nu știm dacă nu a rămas vreun german pe palier. În zori, mama iese. Se aventurează pe palier când coboară un vecin, îi cere să verifice dacă germanii au plecat. Atunci ne strecurăm afară din ascunzătoare“. Era ultima oară în care membrii familiei își vedeau soțul și tatăl. Arno Klarsfeld avea să fie transferat de Gestapo, de la Nisa mai întâi la Drancy, apoi la Auschwitz, unde avea să sfârșească la 39 de ani, după ce reușise să supraviețuiască aproape nouă luni regimului de muncă din mina de cărbuni, fiind inclus într-un comandou de represalii pentru că îndrăznise să riposteze unui Kapo, care îl lovise.
Întâlnindu-se după război, la Paris, în martie 1960, Beate și Serge aveau să se casătorească în 1963 în orașul de pe malul Senei, dedicându-și apoi mare parte din existență acțiunilor neobosite legate de identificarea și aducerea în fața instanțelor de judecată a foștilor criminali de război sau membri ai fostului regim nazist, refugiați în diverse locuri din lume. Grație eforturilor lor, în ciuda piedicilor și amenințărilor întâmpinate, au fost identificați și aduși în fața justiției penale naziști precum Klaus Barbie (fost ofițer SS și comandant al Gestapo-ului din Lyon), cel mai cunoscut publicului, dar și alte nume, precum René Bousquet, Paul Touvier, Jean Leguay, Kurt Lischka, Herbert Hagen, în vreme ce în cazul lui Josef Mengele, medicul german care a inițiat experimente odioase asupra evreilor deportați la Auschwitz, justiția divină le-a luat-o înainte (Mengele a sfârșit înecat, în urma unui atac de cord, în timp ce înota, în Brazilia). Alte demersuri, precum cel legat de identificarea și aducerea în fața instanței a lui Alois Brunner (mâna dreaptă a lui Adolf Eichmann și unul din naziștii responsabili pentru trimiterea a zeci de mii de evrei din Austria, Grecia și Franța în lagăre de concentrare), nu au avut succes, deși în cazul lui Brunner un tribunal francez l-a condamnat în martie 2001, in absentia, pentru crime împotriva umanității.
De notorietate rămâne un gest al Beatei Klarsfeld, evocat și în volum, acela de pălmuire în public a cancelarului vest german Kurt Kiesinger (7 noiembrie 1968), în timpul desfășurării convenției creștin democrate din RFG, înaltul demnitar fiind blamat pentru trecutul său nazist.
Dincolo de lupta împotriva impunității criminalilor naziști care au supraviețuit războiului, volumul în sine se constituie într-un apel la memorie, la neuitare, pentru ca tragediile trecutului să nu se repete.