Aproape jumătate din cartea lui Jean Sévillia Hainele noi ale terorismului intelectual (Perrin, 2025) conține texte ce apar acum pentru prima dată. Subiectele sunt nu o dată delicate, iar locul idioților utili a fost luat de adepții corectitudinii politice, la fel de dogmatici și de agresivi. Sévillia este, bineînțeles, un conservator, dar se străduiește să fie nuanțat și să ducă o polemică civilizată. E însă mai puțin inspirat atunci când discută despre raporturile dintre Europa și națiunile care o compun. Sunt reamintite rezultatele unor referendumuri și ale unor sondaje de opinie care arată că bună parte dintre francezi rămân credincioși conceptului de națiune, deși nu resping categoric proiectul european. Aflăm că în 1999, un înalt funcționar a introdus într-un articol cuvântul „suveranism“, care era folosit până atunci de canadienii vorbitori de franceză din provincia Québec. Suveranismul câștigă adepți și la dreapta și la stânga eșichierului politic. Suveraniștii înregistrează cel mai mare succes la alegerile pentru Parlamentul European din iunie 2024. Sunt mai multe motive care explică acest rezultat, printre ele, desigur, războiul din Ucraina. Existența Uniunii Europene este considerată de mulți cetățeni o pavăză ineficientă în fața pericolului extinderii războiului. Singura soluție pe care o vede Sévillia este aceea a negocierilor diplomatice. Dar, adaug eu acum, nu la modul catastrofal în care le poartă Trump…
Dacă acest capitol ne lasă oarecum sur notre faim, mult mai consistente și mai bine argumentate sunt capitolele următoare ce radiografiază fenomene sociale a căror gravitate nu trebuie ascunsă, ipocrit, sub preș. Astfel, o preocupare majoră a francezilor este sentimentul insecurității. Autorul relatează câteva fapte ce atestă ceea ce s-a numit „sălbăticirea societății“, formulă respinsă de stânga „progresistă“. Faptele sunt însă indubitabile: agresiuni, violență, crime sordide. Cam o persoană este agresată, în fiecare minut, în Franța… Stânga oferă drept explicație condițiile socio-economice în care trăiesc categoriile defavorizate ale populației. Cauzele sunt însă multiple: destructurarea familială, indiferența părinților, relativizarea valorilor, slăbirea rolului educativ al școlii, cultura violenței, răspândirea pornografiei și a drogurilor etc. Un alt aspect important este însă tabu: ponderea, în statisticile privind delicvența, a străinilor și a persoanelor provenind din rândurile imigrației. Se ajunge la falsificarea și escamotarea adevărului. Bilanțurile revoltelor tinerilor din cartierele de la periferie sunt înfricoșătoare: în toamna lui 2005, într-un departament limitrof Parisului au fost incendiate 9000 de vehicule, au fost distruse 300 de clădiri, 140 de jandarmi și polițiști au fost răniți. Cei mai mulți dintre tinerii vandali erau francezi proveniți, la prima sau la a doua generație, din imigrație. Un soi de nihilism îi animă pe acești tineri, care îi face să distrugă mașini, case, obiecte și să trateze cu o ură teribilă, ce merge până la crimă, forțele de ordine. Delicvenții violenți sunt tot mai tineri. Politicienii și jurnaliștii care relatează corect aceste lucruri sunt acuzați că „fac jocul extremei drepte“ și că sunt „fasciști“. Sigur, nimeni nu spune că orice imigrant este un delicvent potențial. Franța este o țară care a primit foarte mulți imigranți (19 milioane pe durata a trei generații), bună parte dintre ei integrându-se fără probleme. Acum însă imigrația pare scăpată de sub control și a adopta în această chestiune politica struțului este o atitudine sinucigașă. În 1959 generalul De Gaulle declara: e foarte bine că Franța este o țară deschisă și că are o vocație universală, dar noi suntem înainte de orice un popor european de rasă albă, de cultură greacă și latină și de religie creștină. Pronunțate astăzi, așa cum a făcut-o acum câțiva ani o deputată europeană, aceste cuvinte ar stârni scandal. Imigrația necontrolată reprezintă o ruptură istorică și provoacă ceea ce un polito log a numit „sentimentul de in securitate culturală“. Mathieu Bock-Côté definește foarte exact fenomenul: „În mod tradițional, vocația imigrantului era să se adap teze societății în care intră, să învețe să spună noi împreună cu ea, să-și însușească istoria ei și să se înscrie în ea. Multiculturalismul inversează datoria de integrare. De acum înainte, societatea care primește e cea care trebuie să își transforme instituțiile și cultura pentru a se adapta diversității“.
În continuarea previzibilă a acestui capitol este cel consacrat islamului. Câți musulmani trăiesc în Franța? Nu se știe cu precizie, între 4 și 8 milioane. În 1965 în Franța erau 5 locuri de cult musulmane, în 1985 – 900, iar astăzi ele sunt în număr de 2600. Revendicările comunitare ale unor mu sulmani sunt tot mai presante, ele privesc îmbrăcămintea, alimentația, separarea persoanelor de sex diferit în școli și alte instituții publice, contestarea programelor școlare etc. Mai mulți autori, printre care Douglas Murray (de care m-am ocupat cu alt prilej) se întreabă dacă Europa își mai poate păstra identitatea. Și mai gravă este proliferarea islamului radical, a islamismului, care s-a manifestat și prin niște acte teroriste oribile, care au șocat opinia publică. A adopta o poziție critică față de islamism riscă să ți se lipească automat eticheta de „islamofob“, etichetă care, în ochii stângii, te reduce la tăcere. Chiar și când s-au produs cele mai sângeroase atentate, publicații ca „Le Monde“ sau „Libération“ avertizau că trebuie evitat „amalgamul“; după atentatul de la „Charlie Hebdo“, cotidianul socotit „de referință“ (e vorba de „Le Monde“) opina că formula „război împotriva terorismului“, folosită de președintele Hollande, este „neliniștitoare“ (?!). Ascensiunea extremei stângi a dat naștere islamo-stângismului, care se ilustrează prin acte antisemite. Chestiunea e gravă și ea nu poate fi ascunsă de acuzațiile de „islamofobie“.
Mai sunt în atenția lui Jean Sévillia cenzura, perspectiva asupra colonialismului, teoria genului, wokismul, diabolizarea celor care – persoane sau partide – refuză să accepte ideologia dominantă etc. Solid documentată, cu argumente serioase, incitantă, cartea lui Jean Sévillia ne avertizează (e unul din meritele ei esențiale) că nu trebuie să gândim în clișee.