Aș putea să le numerotez, dar mi-e teamă că am să pierd șirul cifrelor pe parcurs. Nu de alta, dar ceea ce ne imaginăm despre lume noi, cetățenii, talpa țării, cum li se zicea altădată țăranilor, care azi, deși sunt sublimi, vorba aia, clasicizată deja, au cam început să lipsească – vai! – cu desăvârșire, este o evidentă expresie a unei naivități înnăscute și pe urmă cultivate de o educație practicată pentru alte lumi și societăți. Ordinea nefiind nici crescătoare, nici descrescătoare, la cea a naivităților mă refer, aș putea începe cu ideea că socializarea, cum i se zice azi, este rodul unei dorințe de pace și înțelegere, așa cum era – zice-se – și strânsul mâinii drepte sau, la rigoare, a celeilalte. Dar nu cumva, în ultimele veacuri, dacă nu dintotdeauna, și războaiele au fost tot un fel de socializare, numai că inversă. Așa că: prima naivitate a și fost marcată. Poate că ar putea fi corectată prin la fel de nou apăruta interrelaționare, căci, nu-i așa?, războiul sau alte bătălii, civile sau militare, sunt tot episoade de interrelaționare. Nu retrag afirmația despre socializare, dar o extind la ăstălalt termen, mai… șic (sic!). Dar, oare, dacă am început atât de sus, mai putem coborî? Poate că nici nu e o coborâre propriu-zisă: naivitatea numărul doi ar putea fi convingerea că aceia pe care-i alegem (sau nu) ajung „în fruntea“ statului spre a face bine cetățenilor. E vorba doar de statul român, democrat de dată recentă, atât de recentă, încât nu și-a găsit încă ritmul normal. Sau oamenii politici, că de oameni de stat nu mai trebuie să vorbim, nefiind.
Un fel de a treia naivitate, derivată în mod evident din cea de-a doua, ar fi aceea că, deși, ne ardem mai de fiecare dată votând candidați care promit și nu fac, spre a nu ne prăpădi de tot din punct de vedere civic, ne păstrăm iluzia și data viitoare. Că, dacă nu jucăm la loterie sau la mai nou botezatele păcănele, măcar aici să ne încercăm norocul. Prin bâlciurile de altădată se auzea – mai putem auzi prin filme românești de epocă – îndemnul „încercați-vă norocul, încercați-vă norocul!“ Dar bâlciurile au dispărut de când lumea însăși s-a integrat în marele bâlci al deșertăciunilor (vai, cât m-a chinuit într-o îndepărtată adolescență lectura cărții lui William Makepeace Thackeray, azi foarte rar citată, deși ar fi cazul să n-o uităm!), cele mici, ambulante, care circulau prin orășelele de altădată, Curtea de Argeș, Râmnicu Vâlcea, Buzău sau Râmnicu Sărat și altele, tăvălite în aceeași făină. Ori au fost, pur și simplu, dizolvate, cum sugeram mai sus, în acidul neiertător al celui mare, general.
În numele acestei din urmă naivități, vom continua să ne mirăm de te miri ce candidat la vreo președinție, care brusc se trezește, în precampanie, că e un mare frecventator al piețelor de legume și cereale „mere bot de iepure ionathan“, băgându-i pe bot bietului iepure și bietul ionathan, care până mai ieri avea autonomia lui. Sau brusc își descoperă și preferințele literar-cultural-filozofice pe la cine știe ce târg de carte de undeva, în lipsa celui mare, care nu respectă data alegerilor. Apăi, te gândești, așa, mai ardelenește-bănățenește, cum s-or mutat alegerile de la marele târg de astă pre-iarnă, de ce să nu se mute și târgul de pre-vară, măcar odată, anul ăsta? Așa, cu câteva zile înainte de campanie, ca să se poată arăta și fotografia candidaților doritori de cultură scrisă în toată splendoarea lor. De diplome și doctorate n-ar fi bine să mai amintim, tocmai acum, o putem lăsa pe post-campanie, când vor apărea toate cele ale tuturor, după ce toți votanții s-ar lămuri că au greșit. Ceea ce nu înseamnă că n-or să mai greșească și data viitoare. Vorba lui Topîrceanu despre altceva: „N-am să mai iubesc, își spune/ Biata-mi inimă naivă,/ Dar văzându-te pe tine,/ Am căzut în recidivă“. Și așa mai departe. Recidivă, cuvânt de nepronunțat, mai ales că de pe-aici, dintre cei cu care se tot fotografiază tot felul de doamne și domnișoare când îi prind în pre-campanie, s-ar putea să se cam recruteze și recidiviștii viitorilor ani.
Mă gândeam să mai continui cu naivitățile noastre, la urma urmelor și noi niște recidiviști ai naivităților, toxice multe dintre ele. Dar mă opresc. Nu că n-aș mai avea cifre pe tastatură, nu că aș fi uitat să le scot la iveală, dar sunt atât de multe, derivând unele din altele, ca păpușile alea rusești, încât scoțându-le cine știe de ce țar mai dai!
Și parcă-l aud pe un Hamlet care nu există spunându-i lui Horatio, care nici el nu există: „Ești tu, Horatio, sau eu nu-s eu?“ și, schimbând ce e de schimbat: „Naivități, Horatio, naivități…“. Adicătelea, cele rămase de la praznicul comunismului din 1989 sunt servite, reci sau reîncălzite, la nunta cu democrația europeană.