Poezia și proza. Ce le apropie, ce le desparte? Ambele sunt arte ale cuvântului, diferite însă. Și, în opinia mea, complementare, căci laolaltă dau o imagine a ceea ce înseamnă făptura umană în integralitatea sa. Așa cum le închipui eu, poezia este o artă a interiorității omului, iar proza, o artă a omului în lume. Dacă ar fi să le reprezint geometric, atunci i-aș atribui poeziei planul vertical și prozei – suprafața orizontală. Fiindcă pentru prima dintre aceste arte ale cuvântului contează adâncimea, adâncimea sondării lăuntrice, și înălțimea, înălțimea ascensiunii, totuna cu o ardentă aspirație umană de a accede la celestitate, la nivelul divin. Pe când proza, mai cu seamă prin roman, se re marcă printr-o descriere cuprinzătoare a lumii în întregul ei, cu toate teritoriile, cu toate nișele sale, oricât de umbrite ar fi.
Această diferențiere dintre poezie și proză evidențiată aici este, se observă ușor, una de ordin tematic. Stilistic, ele se deosebesc și mai mult. Diferența stilistică provine din faptul că rostul și valoarea cuvântului sunt cu totul altele în poezie față de proză. În proză, cuvântul își mai păstrează funcția sa dintâi, comună, aceea de fi purtător de sens, de a comunica direct. În schimb, în poezie, lucrurile stau diferit, cuvântul pe lângă funcția utilitară capătă o valoare nouă. Sartre, dacă țin bine minte, făcea undeva această observație extrem de prețioasă: în poezie, cuvintele sunt ceea ce sunt culorile în pictură. Adică, traduc eu, devin obiecte în sine, scop în sine, ele sunt părtașe la edificarea unei construcții verbale care capătă expresivitate și semnificație prin ea însăși, ca întocmire, prin fiecare dintre cuvinte și prin îmbinarea nouă, sur prinzătoare a cuvintelor în acea construcție.
În urmă cu mulți ani, am scris un amplu eseu despre poezie, care a rămas inedit până astăzi. În acel text, întrebându-mă ce este poezia, căutând să înțeleg ce anume transformă o scriere în rostire poetică, porneam de la primele manifestări poetice din spațiul european, întruchipate de Orfeu, de Musaios și de alți poeți orfici, și căutam să identific caracteristicile poeziei originare. Între ele, ca elemente esențiale, muzicalitatea (cuvintele erau totdeauna însoțite de acompaniament de kithară și/ sau de liră), ritmul sonor. (Rima, se știe, a apărut mai târziu ca ingredient poetic.) Ei bine, în eseul pomenit, folosindu-mă de principiile lui Pitagora și ale pitagoricienilor, de considerațiile lui Matila C. Ghyka și Pius Servien între alții, care reflectează asupra ideii că „Totul este orânduit după Număr“ („Aritmo de te pant epeoiken“), descopeream concluzia, în care cred și astăzi, că ritmul sonor, ținând de restricțiile prozodice formale, poate fi înlocuit și este înlocuit în poezie, mai ales în lirica vremii noastre, prin ritmul gândului, al gândirii, care se exprimă prin analogie, comparație și metaforă, pe care le așezam în centrul acestei arte. Sigur, în însemnările din această pagină, concluzia respectivă e doar enunțată și, formulată astfel, abrupt, poate fi neplauzibilă, pe când în eseul pomenit, din care intenționez să public în curând un fragment, ea este susținută cu argumente și are mai mari șanse să fie luată în considerare.
Apoi, cine este preocupat să cerceteze esența poeziei are de făcut câteva explorări livrești de neocolit. De exemplu, în opera lui Martin Heidegger. Studii ca Originea operei de artă, …În chip poetic locuiește omul, Hölderlin și esența poeziei, La ce bun poeți?, Limba în poem, Scrisoare despre umanism sunt fundamentale, când vrem să configurăm domeniul poeziei în ceea ce înseamnă el cu adevărat. Nu este un traseu intelectual lesne de străbătut. Dar odată ajunși la capătul său ne regăsim îmbogățiți.
Mă mărginesc aici să reproduc doar două pasaje din Hölderlin și esența poeziei: „Poetul numește zeii și numește toate lucrurile în ceea ce sunt ele. Această numire nu constă doar în faptul că unui lucru cunoscut încă dinainte îi este atribuit un nume: dat fiind că poetul rostește cuvântul esențial, abia prin această numire ființarea este numită, ajungând astfel să fie ceea ce este. Ea devine astfel cunoscută în calitatea ei de ființare. Activitatea poetică este ctitorie a Ființei împlinită cu ajutorul cuvântului.“ Și: „S-a desprins mai întâi că limba este sfera de înțeles a poeziei. Esența poeziei tre buie, așadar, înțeleasă pornind de la esența limbii. Mai apoi s-a văzut însă limpede că poezia este ctitoritoarea numire a Ființei și a esenței tuturor lucrurilor – deci că nu este o rostire oarecare, ci acea rostire prin intermediul căreia iese în deschis tot ceea ce discutăm fără încetare și ne preocupă apoi în limba de zi cu zi. De aceea poezia nu se folosește niciodată de limbă ca de un material existent, ci abia poezia însăși este cea care face posibilă limba. Poezia este limba originară a unui popor care aparține Istoriei. Prin urmare esența limbii trebuie înțeleasă pornind de la esența poeziei și nu invers.“ (traducere din limba germană de Thomas Kleininger și Gabriel Liiceanu).
În mod cert, ne putem da seama, fie și din aceste scurte pasaje, că, în viziunea marelui gânditor german și nu doar a lui, poezia reprezintă o valoare umană supremă. Ori, cu limbajul terre à terre al epocii noastre, una demitizantă și adeseori trivială, poezia e un joc greu, pentru mințile și simți rile îndelung exersate, nu pentru diletanții care nu au cum să pro ducă altceva decât simulacre de poezie. Oricum, îmi zic că lec tura lui Heidegger, neîndoielnic dificilă, ar trebui să aibă cel puțin o consecință benefică. Și anume, să ne facă să ne apropiem cu mai multă sfială și cu temere de această artă pe care nu se cade s-o dezonorăm prin însăilări grăbite, prin șubrede propuneri verbale.
Din cele spuse aici, n-aș vrea să se creadă cumva că aș considera potrivit să scriem poezie astăzi în maniera lui Orfeu ori a lui Hölderlin, ale cărui texte lirice sunt analizate de Heidegger. Formal, poezia s-a schimbat la față. E firesc. Suntem în plină postmodernitate și creațiile în versuri trebuie să oglindească epoca. Personal, m-am folosit de ideea de poezie heracleitică, plecând de la concepția lui Anton Dumitriu, cel care, stabilind două modele culturale principale, distinge, pe de o parte, cultura eleată, încremenită în desăvârșirea sa, care e cultura Orientului, și pe de altă parte cultura heracleitică, o cultură a permanentei deveniri, care e cultura europeană. Ei bine, am împrumutat termenul heracleitică cu semnificația dată de filosof; atunci poezia heracleitică ar fi o poezie care-și asumă devenirea, deci o poezie deschisă, o poezie de sinteză, o poezie a însumării tolerante, care nu se definește prin delimitări, prin excluderi ale formelor de poezie de până la ea, ci prin preluări a tot ceea ce este viabil, a unor atitudini și realități textuale, a unor formule expresive diferite între ele, la limită chiar divergente, ce sunt puse să conviețuiască și chiar reușesc să conviețuiască într-un edificiu poetic integrator. E ceea ce înțeleg prin poezie heracleitică și e tipul de poezie pe care încerc s-o scriu.
Oricum, când vorbim despre poezie mă obsedează o imagine: cred că poezia este față de celelalte feluri de rostire ceea ce este fulgerul față de lumina palidă a înserării.