Poveste fără final
Toată noaptea a fost povestită de cel care n-a văzut cu
adevărat
cum arată o noapte de la apus pînă la răsărit,
vorbele lui se rostogoleau peste tăcerile celor care
dormeau
și visau o noapte în care cineva povestea despre
ceea ce nu văzuse încă dar urma să se întîmple,
cînd m-am trezit nu era nici liniște,
nici gălăgie,
toți coborau din paturile lor și se rostogoleau prin
zgomotul zilei de care urmau să-și aducă aminte
înainte de somn,
însă somnul era chiar viața în care intrau
așa cum intră în viață cei care se trezesc într-o lume
pe care o vor povesti celor care vor veni
să vadă apusul fiecăruia în chiar răsăritul lor,
toată noaptea s-a scurs prin somnul meu care a stat
treaz
lîngă mine
și a văzut cum sub pleoapele mele se îngropau toți cei
cărora
le-am purtat amintirea ca un album plin cu fotografii
alb negru
în mîna copiilor dotați cu inteligență artificială,
nimeni nu era fericit,
nimeni nu știa ce povestește,
doar povestea îi ținea în viață,
viață ce semăna cu bulgărele de zăpadă în fața unui
cuptor încins,
toată noaptea am povestit
iar în zori n-am avut cui să-i spun povestea
mototolită în bulgărele de hîrtie
aruncat în coș –
nu pot ști acum dacă eu sunt cel care a ascultat
ceea ce eu am povestit toată noaptea
sau cel care mă trezea din somn era
poemul acesta scris pentru eminescu.