A apărut anul trecut la Editura Polirom un volum semnat de Eric R. Kandel, Eseuri despre artă și știință (traducere din limba engleză de Adina Avramescu). Medicul american de origine austriacă, fost profesor la Universitatea Columbia, specializat în psihiatrie, neurologie cognitivă, biochimie și biofizică, laureat al Premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină și autor al unei lucrări foarte apreciate, Epoca inconștientului. Explorarea inconștientului în artă, minte și creier din Viena anului 1900 până în zilele noastre, reia și în textele din cartea de acum tema centrală a studiilor sale, relația minții cu arta, cu accent pe Viena anului 1900, loc și perioadă în care a luat naștere și s-a consolidat ceea ce e cunoscut sub numele de modernismul vienez.
Neîndoielnic, modernismul vienez reprezintă un teritoriu fascinant de explorat. Trei sunt etapele apariției și dezvoltării sale în capitala Austriei, pe care le fixează profesorul Kandel. Întâi: descoperirea emoției inconștiente de către (fiecare dintre ei, pe cont propriu!) psihologul Sigmund Freud, scriitorul Arthur Schnitzler și trei pictori vienezi – Gustav Klimt, Oskar Kokoschka și Egon Schiele; descoperirile lor au o sursă comună, ideile lui Carl von Rokitansky, profesor la Universitatea de Medicină din Viena. A două etapă a modernismului vienez a constat în relaționarea artei cu știința (psihologia) și a fost inițiată de Alois Riegl, profesor la Istoria Artei la universitatea vieneză. Potrivit acestuia, spune Kandel: „arta, în special cea modernă, invită la participarea privitorului“, „emoțiile și experiențele pe care fiecare persoană le resimte în fața unei opere de artă sunt esențiale pentru desăvârșirea acesteia“. Doi studenți ai lui Riegl, Ernst Kris și Ernst Gombrich, au formulat o întrebare care deschide orizontul: „În ce măsură este modelată realitatea de felul cum este percepută ea de către privitor?“. Și, în fine, cea de-a treia etapă „integrează psihologia contribuției privitorului cu biologia aflată la baza ei, un progres facilitat de apariția unei noi biologii a percepției, emoției și empatiei“. (Eric R. Kandel)
Eseurile sale conțin analize subtile ale felului cum reacționează creierul uman în față unei opere de artă, cu scoaterea în evidență a contribuției privitorului, cel care întregește opera prin percepția sa particulară. De asemenea, stârnesc interesul observațiile de mare finețe ale lui Kandel despre modul diferit în care creierul uman receptează arta abstractă și pe cea figurativă.
Dar rostul acestor însemnări nu este acela de a rezuma remarcabilele idei novatoare ale lui Eric R. Kandel în zona aceasta de la confluența artei cu neurologia cognitivă. Ceva anume mi-a atras atenția în cartea sa și cred că e un aspect asupra căruia se cuvine să reflectăm cu toții; savantul american precizează condițiile specifice în care s-a născut modernismul în Viena anilor 1900: prin interacțiunea rodnică dintre creștini și evrei. Dar, fapt cunoscut și recunoscut ca atare, Austria, așa după cum subliniază Kandel, a fost de-a lungul istoriei sale una dintre cele mai antisemite țări din Europa. Evreii au trăit mai bine de o mie de ani în Viena, începând din anul 996, și au avut „un rol major în crearea culturii vibrante a orașului“, însă au avut de îndurat persecuții, discriminări, expulzări succesive din partea împăraților Albert al V-lea, Leopold și apoi din partea împărătesei Maria Tereza. Abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea se întâmplă ceva care schimbă cursul lucrurilor: Franz Joseph le acordă evreilor austrieci aceleași drepturi civile cu ale creștinilor – libertate politică și religioasă, libertatea de a călători. Măsura se dovedește una binefăcătoare, mulți tineri evrei din estul Imperiului Habsburgic fiind atunci motivați să se mute în Viena. Populația de origine evreiască a capitalei Imperiului a crescut de la 2.617 persoane în 1857 la 147.000 în 1900. Prezența acestor forțe proaspete, de o evidentă creativitate, în capitala imperiului și interacțiunea fără precedent dintre artiștii, oamenii de știință și intelectualii evrei și creștini au creat o emulație extraordinară; aceasta „a condus la explozia culturală din jurul anului 1900, care a dat naștere modernismului, mișcarea care definește era în care trăim“ (Eric R. Kandel).
Iată, hotărârea împăratului Franz Joseph de schimbare (în fond, de normalizare) a statutului social al evreilor austrieci s-a dovedit a fi o reformă politică înțeleaptă, cu un impact pozitiv major, înrâurind în chip categoric evoluția artei, dar și, în general, a civilizației noastre și a lumii în care ne ducem existența.Mă întreb, în cazul nostru, al României: a existat vreun conducător luminat care, prin deciziile sale, să înnoiască benefic țara, să o așeze pe o cale superioară de dezvoltare?
Din fericire a existat. Din nefericire, asta s-a petrecut cu mult timp în urmă, iar liderii de astăzi nu se arată deloc pregătiți să-i urmeze exemplul.
Numele său: Carol I.
Progresul înregistrat de țara noastră sub domnia de 48 de ani a lui Carol I (la început a fost domnitor, iar la 14 martie 1881 a devenit rege) este unul ieșit din comun și, dacă e să privim situația altor state, comparabil, așa după cum consideră unii observatori, cu dezvoltarea Japoniei. Când a venit pe tronul Principatelor Unite, în primăvara anului 1866, Carol I a găsit o țară slăbită și înapoiată pe toate planurile: politic, economic, ca nivel de școlarizare, fără infrastructură și fără instituțiile de stat fundamentale, strict necesare. El a început o minuțioasă, riguroasă și amplă acțiune de dezvoltare, de modernizare. Aceasta a implicat din partea lui o cercetare atentă pentru a identifica urgențele, pentru a înțelege cum gândește acest popor, care-i sunt necesitățile și năzuințele. A cutreierat țara, a vizitat localități mari și mici, s-a întâlnit și a discutat cu toate păturile sociale, de la boieri și elitele politice ori culturale până la oamenii simpli, talpa țării. Planul lui de țară, cum am spune noi astăzi, a fost unul vizionar, de o amplitudine fără egal în istoria noastră și a și fost dus la îndeplinire. Să reamintim câteva date știute.
Carol I a stabilit cu clarviziune prioritățile. Între ele, învățământul, desigur. Reforma învățământului public, sub ministeriatul lui Spiru Haret, a cuprins trei legi extrem de prețioase: Legea învățământului primar și normal primar, din 1896, Legea învățământului secundar și superior, din 1898, Legea învățământului profesional, din 1899. Datorită lor, în 13 ani, până în 1912, populația alfabetizată aproape s-a dublat, de la 22% la 40%, iar în mediul rural procentul celor alfabetizați a ajuns de la 15,2% la 34,7%. În 1866, Parlamentul a adoptat noua Constituție a țării. În 1867, a fost introdus sistemul monetar național, în 1870 a fost înființată Monetăria Statului și au fost bătute în țară primele monede de aur, argint și aramă. În 1880, a fost înființată Banca Națională a României, a 16-a bancă centrală din lume. Și, de subliniat, Carol I a obținut independența țării față de Imperiul Otoman, în anul 1877, și a câștigat Dobrogea, în urma Războiului Ruso-Turc, din anii 1877-1878. A modernizat Bucureștiul, trasând și amenajând străzi și bulevarde, regularizând cursul Dâmboviței, introducând tramvaiul cu cai (în 1872), construind drumuri de legătură cu localitățile din preajmă, înălțând edificii monumentale pentru instituții fondate atunci: Palatul CEC (inaugurat în anul 1900), Ateneul Român (în 1888). A înființat Societatea Națională de Cruce Roșie a României (în 1876) și Observatorul Astronomic (1908). S-a îngrijit de infrastructura căilor ferate: în 1867, a făcut o scurtă călătorie cu trenul pe ruta București-Giurgiu (era prima linie de cale ferată de la noi), iar în anul 1906 deja rețeaua de căi ferate a României atinsese pragul de 3.180 de kilometri. E incredibil, mai ales dacă ne gândim că în vremea noastră, cu tehnologiile de vârf existente, cei responsabili n-au fost în stare să renoveze (să renoveze, nu să construiască de la zero!), cam în același interval de timp, decât vreo trei sute de kilometri de cale ferată. A construit mari gări, de pildă, Gara de Nord, în anul 1872, și a construit, la Cernavodă, pe atunci cel mai lung pod din Europa, inaugurat în anul 1895. A legat Bucureștiul de Transilvania prin construcția căii ferate Ploiești – Predeal (în anul 1879). A ridicat 40 de spitale în localități rurale (în anul 1906 existau 40 de asemenea așezăminte spitalicești), a modernizat economia, arhitectura urbană, armata. Pe lângă căi ferate, poduri, gări, porturi, tot atunci s-a construit prima rafinărie de petrol din lume, la Ploiești. Și, da, a susținut cultura națională. În aprilie 1866 a fost constituită Societatea Literară Română, care a devenit, în 1867, Societatea Academică Română, iar aceasta, prin înalt decret, s-a transformat, la 29 martie 1879, în Academia Română. Cu acel prilej, regele i-a invitat la Cotroceni pe membrii Academiei și le-a oferit un dineu. A fost protector și președinte de onoare al forului academic, căruia i-a lăsat prin testament suma de 600.000 de lei. Normal, domnia lui Carol I nu a numărat doar izbânzi, ci și neîmpliniri. Cea mai dureroasă: problema agrară, situația țărănimii, tot mai grea, culminând cu răscoala din 1907.
Toate aceste date sunt preluate și transcrise aici într-o suflare, fără pretenții de sistematizare și sunt inevitabil incomplete, dar, nu mă îndoiesc, ele dau imaginea unui conducător excepțional.
Câtă nevoie am avea astăzi să fie în fruntea țării cineva ca el. Dar mă întreb: unde să-l găsim oare?
Oricum, în zilele noastre, chiar și cuiva providențial i-ar fi greu să reușească, fiindcă lumea s-a schimbat total la chip, e mult mai complicată și mai de neînțeles.