Trec zile de parc-aș fi în verde
îmbrăcat și din el nu s-ar pierde
nimic nici toamna nici când răstoarnă-a
doua pe prima zăpadă iarna
și nici măcar mașina la peste
treizeci de grade când uit că-mi este.
*
Zilele mele este
adevărat că sunt o poveste
de succes dar în față
au hotărât articolul viață
și se-ntreabă prin semne
asta-n limba lor să nu însemne
oare ceea ce-nseamnă
vara doar înainte de toamnă?
*
Îmi plac străzile care, dintr-o profundă
recunoștință față de numele lor, se înfundă.
Pe ele poți da cu spatele, să zicem că până
la 1850, cu o mână
pe volan și cu alta, ca de tânără și-ntru totul
mamă, probând ploaia caldă cu-ncheietura și cotul.
Apoi să o iei, chiar când acolo frunzele cad,
ca să fii sigur, pe I.I. de la Brad
și, spre seară, drept, pe Teiul Doamnei
întrebându-te: oare de ce zilele toamnei
mor, la fel cum se murea adesea în file
din poveste și se mai moare și astăzi, cu zile? –
cât despre cele din prima parte a iernii,
ce poți spune? – nu prea apucă multe vecernii.
Poți doar să le scrii tot mai des ca măcar
așa să apară odată și tasta chenar.
*
Aici, unde ferestrele noastre sunt locuri
goale de fapt de veci, cu vedere la blocuri,
aici, unde își ține zilnic ziua viața
de naștere de seara până dimineața,
aici, unde se numără mereu vecinii
pe degetele de la o mână, a vinii,
ține-ți bine tablourile – mamă, mamă,
ce se trântește ușa! – de fiece ramă,
fiindcă, altfel, ziduri vei vedea în galbe-
ne ziduri, însă numai multe, mici și albe,
acum, când toate felurile mele-n minte
de a te-avea-napoi mi-au luat-o înainte.
*
Blocul meu e prima și, în afară
de aceasta, totuși ultima oară –
el poate să fie și, către seară,
cu toate ferestrele sus, să pară.
Blocul meu prezintă și o ușoară,
și-o gravă formă-a casei de la țară –
el când iubește e-n stare de gară
pentru doi și de pe sine să sară,
fiindcă pentru blocul meu o scară
e I, însă de la iar și iară.
*
Un obicei al blocului spune, ca zestre,
că se dă o ladă de ferestre
ce se așază-n fața scării, neamurile
miresei să le-aburească geamurile –
așa va fi în noua casă cald, și cine
intră femeie-a bucătărie miroase mai bine.
Apoi se șterg, prin ele, pentr-o viață
prosperă să se vadă blocul nou din față,
iar, pentr-o sănătate de cimitir
departe,-ntr-una se pune-o pisică ghimbir.
*
Scara noastră, de mai bine
de-o treaptă, – abia se urcă pe sine –
iar asta-n fiece noapte târzi-
e-a fiecărei zi de zi.
Are însă mare, mare noroc
în sus c-un asemenea bloc –
atât de scund și de cumse-
cade că, la primele zumze-
te, ca pe niște abside,
balcoanele-nchise-și închide
și o așteaptă într-un cadru
alb de ușă albă la patru,
ba chiar o-ndeamnă, anume
de două ori spunându-i pe nume,
să contacteze urgent, și ea
parcă-i dă atenție, AA,
unde recăderea face din cer
parte, pân-la urmă, la parter.
*
Binecuvântate, în locurile
acestea, sunt blocurile:
ele, când sun la ușa ta, cu miile
își numără sunând soneriile,
de parc-ar fi TIR-uri ce-nfruntă
în drumul județean o nuntă,
iar când din ușa mea ca dintr-un demn
de-a fi pe veci de ușă lemn
aprind luminile, cu o înmormântare
parc-ar fi,-ncrucișându-se, autocare.
*
Dac-aș fi un bar-
man eu într-un bar
și tu mi-ai fi spus
din raftul de sus
că ai vrea măcar
puțin în pahar,
aș putea, de dragul
tău, să fiu în pragul
înălțării, în-
să doar mai bătrân?
*
Eu știu că într-o fostă pădure
ninsoarea poate fulgii să-și fure
numai dacă și cei din înaltul
celorlalți sunt unul după altul
și totuși mai cred că se răstoarnă
totu-n alegerile din iarnă.