O țară tristă, plină de umor…“, versul cu care Bacovia închide poemul Cu voi, compus din numai două catrene, reunește într-o simbioză paradoxală tristețea și veselia, drama și comedia, dar pe un fond tipic bacovian, cel al depresiei.
Publicistica lui Radu Paraschivescu din volumul recent, Libertatea de depresie (îl pun între niște paranteze de așteptare pe prozatorul și romancierul rafinat, pentru a nu mai vorbi de excelentul traducător) e în primul rând puternic antidepresivă și nu vizează întâlnirea antipozilor bacovieni într-un râsu’-plânsu’ nichitastănescian, nici sarcasmul versatilului Petre Pandrea din Memoriile mandarinului valah („O țară de lichele, o țară mică.“), ci mai degrabă efectul suprarealist luat în doze kafkiene a întâlnirii întâmplătoare pe masa de disecție a unei mașini de cusut și a unei umbrele, rolurile fiind însă altfel distribuite în regia actualității românești. Jocul de cuvinte prin care în celebra sintagmă care definește un atribut constitutiv al oricărei democrații și evident unul pe care-l revendică în cel mai înalt grad a patra putere în stat, „libertatea de expresie“, presupune schimbarea unei valențe, „expresia“ devenind, prin înrudirea poetică a rimei, „depresie“, asemeni unui vers sucit parodic a la Topîrceanu sau în hip-hopul celor de la Paraziții. Jocurile de cuvinte abundă în toate titlurile articolelor, conferindu-le savoare, dar și nota unui ludic superior care recuperează ceva din conținutul lor. Scenariul acestui volum nu este cu mult deosebit de al celorlalte care pot fi integrate unei serii (Maimuţa carpatină, Două mături stau de vorbă, Orice om îi este teamă, În lume nu-s mai multe Românii – planetei noastre asta i-ar lipsi, Noi suntem români – nimeni nu-i perfect). Radu Paraschivescu este o prezență activă cu mult peste medie în media culturală, cum pot depune mărturie numeroasele chipuri ale unei regii fermecătoare, inteligente, de bun gust a limbii române: cronica TV Ecranopolis, rubrica de radio Vorba vine sau cea intitulată De veghe în lanul de română, editorialul Paraschivenia săptămânii, podcastul Vorbitorincii.
Să revenim la volum! Articolele evidențiază o serie de metehne locale sau mai bine zis identitare, pe care gradul de expunere oferit de tot ce înseamnă media, de la ziar la televiziune, le conferă vizibilitatea caragialiană a unei irepresibile dilatări spre abnormul lui „simț enorm și văz monstruos“, situație pe care o ilustrează chiar autorul în articolul emblematic „Love story între nucă şi perete“ cu privire la efectul de oximoron al scenariului publicistic.
Radu Paraschivescu nu este un autor satiric și niciun pamfletar, așa cum nu este, pur și simplu, un gazetar care ține cronica la zi a vieții politice și sociale cu personajele ei principale și redundanțele discursive. Examinarea atentă a societății românești contemporane beneficiază de o curiozitate care își găsește terenul de joacă în istoria mentalităților combinată cu aceea a unui romancier în căutarea unui personaj și a unor situații expresive.
În fiecare text se află o judecată de profunzime care dă peste reflexul mentalitar plasat în inima cutărei apucături, blocaj maniacal sau clișeu altoite cu plasticitatea portretelor din câteva tușe caricatural-grotești. Un exemplu în acest sens îl constituie articolul Lumea lui „Super“, unde pe o filieră care coboară până la Maiorescu, practica în exces a diminutivului (Maiorescu o execra în ceea ce privește poezia) este urmărită din perspectiva mentalităților în felul în care ea se contopește în uzul curent și, totodată, este recuperată pe filiera esteticului ca fapt de gust, fie el și îndoielnic, ca expresie a unui kitsch generalizat. „Există în mentalul românesc câteva mecanisme care funcţionează în logica paradoxului. Unul constă în uzul şi abuzul de diminutive, lucru pe care poate să-l confirme oricine a mâncat la restaurant, a avut de plătit ceva sau a solicitat un serviciu. Universul liliputan e mobilizat pentru zugrăvirea gigantescului, într-o acrobaţie care nu i-ar fi reuşit nici lui Swift, cel mai bun gestionar al raporturilor fictive dintre pitici şi uriaşi.“ În fapt, o sensibilitate estetică care trece în judecata de gust denunță agresiunea fie ea și subtildiminutivală a nanismelor lingvistice. Observația locală este transferată unui context mai larg, unde gustul nu numai că se discută, contrar dictonului latin, dar ele fac corp comun informând despre un mod de a gândi la colectiv, adică despre un reflex mentalitar.
Anecdota este adeseori miezul din care crește o analiză bine rânduită, concisă, ironică care deschide către un orizont mai larg în care ea se înscrie cu pregnanța faptului ilustrativ. O spune foarte bine autorul: „Anecdoticul nu încheagă istoria, dar o poate ilustra.“ (Cochetând cu providenţa). La un alt nivel, mutatis mutandis, procedează o bună parte din regizorii Noului Cinematograf Românesc, pornind de la anecdotic și fapt divers în explorarea arcanelor lumii românești postrevoluționare. Iată o palidă ilustrare a conținutului cărții cu câteva alegeri în zig-zag: Amazoane de cătină vizează derapajele corectitudunii politice în formula sa vegană (da!, există și carnasiere vegane pe facebook), prin intermediul rostogolirii unei fraze comice în mediul rețelelor de socializare, mediu forfotitor de ideologii și ideologi de serviciu care au ratat întâlnirea profitabilă cu dictatura; Certitudini puricoide face referire la derapajul naționalismului misticoid, expresie de profetism românesc la scenă deschisă pe care actorul Dan Puric îl ilustrează glorios, dar care, nota bene, este montat în mentalul colectiv a milioane de români; în România patrioată. Mistica bunului român avem o scurtă trecere în revistă a valorii de întrebuințare a termenului și de evaluare a riscurilor de a-l transfera unui registru parodic cu recurs la I.L. Caragiale; „Ce mai faci?“ „Bine, mulţumesc.
Rup tăcerea şi scriu istorie“. Este despre imolarea în clișeu, dar și despre modul în care el devine caracterizant pentru irelevanța publicisticii actuale; „Şi chiar ştim tot?“ relevă insuficiența judecăților radical-totalizante, a exigențelor transformate în rechizitoriu care traversează ca un duh al inspectorului Javert societatea românească, scriitorul invitând la moderație și îngăduință etc., etc.
Portativul pe care lucrează Radu Paraschivescu este iarăși deconcertant, de la politică la sport, cu precădere fotbal, de la emisiunile TV la viața de cartier, cursorul interesului său are o mobilitate uluitoare pe care o fixează însă derapajul, anomalia, grotescul, stridența, obscenitatea, abnormul etc., dar nu în sine, ci ca secvențe ale unui ADN al culturii și civilizației românești. De altfel, titlul altor volume ale scriitorului indică fără rezerve unde se varsă toți acești afluenți: un fel de a fi (în treabă) românesc evidențiindu-se ca temăumbrelă pentru preocupările eseistului, pentru că despre niște micro-eseuri este vorba, scrise cu acea forță expresievă a eboșei care-i caracterizează pe marii pictori capabili să surprindă acel detaliu semnificativ în jurul căruia se reorganizează ansamblul.
O altă sugestie pe care mi-o fac aceste eseuri ține de explorarea a ceea ce Guy Debord numea cu titlul unei cărți emblematice Societatea spectacolului, acolo unde tot ce înseamnă media asigură efectul de lupă, telescopează, supraexpune, excită dorința publicului pentru circ și senzațional. Scriitorul urmărește această dinamică, dar transcende prin analiza sa imediatul, denotativul anecdoticului, incongruenței, plasamentului deficitar, savoarea trăznăii, suculența năzbâtiei, plasticitatea tâmpeniei. Transformarea vieții publice într-un reality show reprezintă o trăsătură a lumii românești (nu doar a ei, dar pregnanța fenomenului local atrage atenția!), care scoate la suprafață, cum ar spune Freud, refulatul naturelului nostru simțitor, iar Jung, inconștientul nostru colectiv, arhitectura fantasmală a obsesiilor, complexelor, înrădăcinărilor, traumelor, dorințelor noastre inavuabile etc.
Însă Radu Paraschivescu face chiar mai mult, pătrunde în pântecele Leviathanului, al Televiziunii Naționale (nici altele nu sunt ocolite), instituție marcată de umbra lui Kafka îngemănată cu cea a lui Caragiale, cu situații de un grotesc savuros, de un penibil adus la proporția teatrului absurdului.
Cât despre fotbal, căruia îi este consacrată ultima parte a cărții, Radu Paraschivescu reușește să-l scoată de pe teren, din cacofonia tribunelor, din statutul de obiect de cult și să-l bage în cultură. Comentariile sale îl integrează sentimentului românesc al ființei cu tot cu suporterii xenofobi, patronii infami și inculți, generațiile netalentate și logica diminutivului superlativ.