Ghetoizarea de bunăvoie
E cunoscut, ghetoizarea presupune o izolare forțată, discriminatorie a unei anumite populații, a unui anumit grup de persoane. E greu să ne închipuim că există și o altfel de ghetoizare, ghetoizarea de bunăvoie. Adică, e greu de crezut că există persoane care să-și dorească și să facă din proprie inițiativă o asemenea mișcare de separare, de închidere într-un cerc strâmt, sufocant. Iar când inițiatorii unui astfel de demers sunt scriitori sau, mai exact, membri ai organizației de breaslă, atitudinea aceasta, să te rupi de ceilalți, să respingi competiția, integrarea în circuitul larg de valori, apare ca fiind ceva absurd, de neînțeles și, da, descalificant.
În loc să te bucuri că ai posibilitatea să te pui în balanță cu alții, deținători ai unui palmares literar superior și incontestabil, că ai șansa să apari pe o scenă alături de ei, tu jubilezi că rămâi singur la rampă și te amăgești că, dacă ești unicul competitor, în sfârșit ți se va împlini visul, vei triumfa. Nu ai aflat că poți să alergi singur și să ieși totuși pe locul doi ori, și mai rău, să te situezi tot ultimul în clasament.
Această însemnare se referă, ați ghicit, la un caz cât se poate de real. O anumită persoană, ajunsă directoare a Bibliotecii Județene din Constanța (ajunsă în acel post nu prin competență profesională, ci printr-un joc mărunt de interese, șicanări și răzbunări!), a stopat brutal Festivalul de Poezie de acolo, un proiect inițiat de Angelo Mitchievici care începuse cu dreptul și creștea de la ediție la ediție. Iar anumiți membri ai Filialei Constanța a USR, când au auzit vestea, în loc să fie afectați și să pledeze pentru continuarea proiectului așa cum fusese el conceput, ca o reuniune literară de anvergură națională, au exultat și au cerut renunțarea la egida și la implicarea Uniunii Scriitorilor (ca și cum aceasta n-ar fi tocmai organizația din care ei au jinduit să facă parte!). Acești adepți ai ghetoizării de bunăvoie și-au exprimat dorința ca festivalul cu pricina să fie de acum numai și numai al lor, local cu ei în rolurile principale, ca să se simtă și ei, odată și-odată, cei mai importanți atleți ai versului din orașul lor, sau, dacă nu se poate, măcar de pe strada lor, sau, dacă nici supremația aceasta nu le este îngăduită, atunci să fie cei mai de seamă lirici de pe scara lor de bloc.
Da, cam asta e istoria unei mentalități prea des întâlnite printre cei care se voiesc literați. Atâția inși dau din coate și se luptă pentru niște coroane de carton, imaginându-și că sunt făcute din aur curat împodobit cu nestemate. Desigur, se înșală în convingerea lor. (Cronicar)
Chipul viitor al poeziei?
O întrebare pe care e normal să ne-o punem este aceasta: ce chip va avea în viitor poezia? Că poezia se află dintotdeauna într-o permanentă schimbare la față este un truism. Că autorii mai tineri nu se mai recunosc în versurile noastre, a celor din generațiile vechi (sau „expirate“, dacă vreți!) și caută alte forme de expresivitate care să-i reprezinte este, de asemenea, neîndoielnic. Că uneori/ adeseori tinerii rătăcesc drumul textual, încurcă borcanele verbale nu este exclus. Că noi, cei din promoțiile „coapte“, suntem deranjați de acest fapt, de rateurile poeticești ale tinerilor autori care ne fac să-i catalogăm iritați pe noii barzi drept neiscusiți, cât pe-aci să omoare poezia cu neștiința lor iarăși se întâmplă.
Totuși, ciocnirea aceasta dintre generații cum se încheie? Fără învinși și învingători, zero la zero? Nu, noi, cei vechi, suntem categoric pierzătorii. Noi, tot una cu trecutul și, eventual, cu prezentul. Viitorul le aparține lor și numai lor. Și mi se pare că au tot dreptul să se despartă de noi, să ne conteste, fie și cu vehemență, în încercarea lor de a-și fixa identitatea. Ei vor modela cuvintele după simțirea și gândirea lor și vor configura un univers verbal în care să se simtă acasă și-n care noi nu vom mai avea loc. Știu, universul acela verbal pe cale de a se naște nu va fi în mod automat superior celui propus de noi. Va fi diferit, dar nu e obligatoriu să fie superior. Cursul lucrurilor, de la o perioadă la alta, nu presupune neapărat progresul, după epoci înfloritoare, pline de profunzime, de rafinament, de înălțime culturală, au urmat, nu o dată, răstimpuri de decădere, de obscuritate și de sălbăticie.
Dar, dacă îmi este îngăduit un pariu, aș spune că atunci, în viitorul acela pe care nu-l stăpânim, poezia va arăta tot bine. Altfel, dar tot bine. Distribuția talentului literar, a pasiunii pentru scris este mereu constantă în timp. De aceea n-avem de ce să ne facem griji. Sunt sigur că vor apărea minți literare strălucite, care vor fi capabile să mențină poezia în bună stare și s-o înnoiască îmbogățitor, potrivit sensibilității lor.
Se va renunța la metaforă, la zona metafizică, la lirism? Va fi o poezie ironică sau epică, va fi mai terre-à-terre, mai brutal-sinceră și va amesteca limbile? Habar n-am. Noul său chip pentru noi, cei de ieri și cei de astăzi, rămâne total necunoscut. O foaie complet albă. Și nu mă încumet să fac predicții despre cum va arăta. Dar mi-aș dori să fiu de față, atunci când poezia va fi altfel decât acum: s-o citesc și să mă bucur de ea. (G.C.)
Anul Nou care n-a fost
Merg rar la cinematograf și mai rar la filme românești: căci am fost de prea multe ori dezamăgit de producțiile autohtone, inconsistente, minore dramaturgic și false ca reprezentare a lumii românești. De data aceasta mi-am călcat pe inimă, la insistențele entuziaste ale cuiva foarte apropiat, în aprecierile căruia am deplină încredere, și am intrat într-o sală de cinema unde rula Anul Nou care n-a fost. Pelicula aceasta pur și simplu m-a cucerit. Istoria mare reconstituită convingător, neliniștitor din istoriile mici ale unor oameni obișnuiți. Cine vrea să afle ce a însemnat regimul comunist românesc în punctul său de culme totalitară (care, de altfel, ironia sorții, a coincis cu momentul sucombării sale!) trebuie negreșit să vadă acest film. Poveștile oamenilor de rând, fără pretenții, se succed și se împletesc firesc și se transformă în niște povești exemplare, care compun, emoționant, surprinzător, o epopee a oamenilor din această țară cu viețile schimonosite de o istorie care ne-a asuprit aberant. O știință a narațiunii cinematografice, dar și prozastice, remarcabilă. Râzi cu lacrimi și apoi te trec fiorii de întristare, de revoltă, în aceeași secvență epică. Personaje memorabile, perfect conturate, uneori doar dintr-o replică sau dintr-un gest. O simplitate care trece pe nesimțite într-o profunzime tulburătoare. Personajele vorbesc și se comportă toate ca-n viață, autentic. Interpretările actoricești sunt impecabile, de neuitat, chiar și în aparițiile episodice, când rolul se rezumă la o replică sau două ori la un gest. Totul este încărcat de sens în acest film. Iar câteva dintre scene sunt demne de pana unui strălucit povestitor cinematografic și pot să figureze într-o antologie a celor mai reușite pagini ale filmului românesc. E vorba despre acel film românesc cu miză existențială, care spune ceva care contează despre omul sfârșitului de secol și de mileniu dintr-o țară năpăstuită din Europa de Est. Merită laudele noastre regizorul, autorul filmului, Bogdan Mureșanu, și, alături de el, întreaga echipă de actori, dar și ceilalți colaboratori care au dat trup acestei izbânzi. Anul Nou care n-a fost îmi amintește, prin forța narațiunii cinematografice, obținută cu o aparentă economie de mijloace, de capodopera lui Lucian Pintilie, Reconstituirea. Mărturisesc că mi-am îndemnat colegii de la „România literară“ și de la Uniunea Scriitorilor să vadă neapărat filmul. Dincolo de aceste impresii de spectator la cald, mi-aș dori, mărturisesc, să găzduim chiar o dezbatere despre această peliculă într-unul din numerele viitoare ale „României literare“. (G.C.)
PS. Am văzut filmul într-o sală de cinema în care, în afară de mine și de încă cineva care mă însoțea, mai erau doar doi spectatori. (Recunosc, ora era nepotrivită, într-o zi lucrătoare.) Aproape îmi vine să zic că testul valorii este și în cinematografie ca și în literatură lipsa de audiență. Se pare că marea masa a spectatorilor alege totdeauna magnetic ceea ce este de prost-gust.
Dublu autoportret la MNȚR
Luni, 14 octombrie, la Muzeul Național al Țăranului Român (Studioul Horia Bernea), a avut loc o impresionantă lansare a romanului Dublu autoportret de Varujan Vosganian, apărut la Editura Polirom, în colecția „Fiction LTD“. În deschiderea evenimentului, alături de autorul cărții – cu un discurs care a impresionat întreaga sală – au vorbit nuanțat despre carte și despre mizele acesteia: Virgil Ștefan Nițulescu (director al MNȚR), Nicolae Prelipceanu, Vasile Spiridon și Angelo Mitchievici. Cu aceeași ocazie au fost proiectate mai multe secvențe video filmate în cele mai fierbinți zile ale Revoluției din decembrie 1989 de Paul Cozighian. Muzica însoțitoare a acestor filmări aparține Mihaelei Vosganian, în fapt o selecție a oratoriului său, Isus cu o mie de brațe, compus pe versurile ciclului omonim de poeme scrise de autorul cărții. Din același ciclu de poeme, Lamia Beligan a susținut un apreciat recital poetic. Moderatorul evenimentului a fost Cristian Pătrășconiu. Audiența extraordinară a evenimentului – practic, sala de la MNȚR a fost arhiplină, cu un public de o diversitate remarcabilă – și atenția specială pentru această mai mult decât o lansare de carte relevă faptul că literatura poate să cucerească un public larg. (Cronicar)