Cartea Katia – cu dimensiunea de 11,4 x 16,2 cm (format tipografic C6) – are pe coperta anterioară o ilustrată ce se vrea sugestivă pentru titlu și conținut, reprezentând o tânără în ținută de bal: „Katia“. Aceasta a apărut în colecția „Édition J’ai Lu“, similară „Bibliotecii pentru toți“ a noastră. Pe frontispiciu, cu verzale și aldine, există un potrivit contrast vizual: Princesse Bibesco (autoarea). O pagină, precedând textul, completează informația: titlul în integralitatea sa este Katia le démon bleu du tsar Alexandre, précédemment publié sous le pseudonyme de Lucile Decaux. Pe contrapagină sunt citate încă trei lucrări (romane) ale Prințesei, apărute sub același pseudonim: Le Perroquet Vert, Catherine-Paris, Égalité. Hârtia nu e de cea mai bună calitate – de ziar –, cum o numesc tipografii și era cea utilizată într-o anumită perioadă pentru „Biblioteca pentru toți“.
Editorul francez declara totuși că romanul este „En vente dans les meilleures librairies“, iar pentru respectiva apariție, din 1938, Librairie Galli mard are „exclusivité de vente Librairie Flammarion“. Cotorul repetă titlul, numele autoarei, al colecției „J’ai Lu“ și numărul 77 (probabil, cel de-al șaptezeci și șaptelea volum tipărit). Pe coperta posterioară, întâi un portret, foto alb/negru: un profil ¾ de studiou – Prințesa, arborând un superb colier de perle alb-strălucitoare, în acord cu ținuta, aici sobră. Apoi, cu italice, două texte. Ambele le reproducem traduse de noi din franceză. Primul, cu italice: „Prințesa Bibesco nu avea decât 18 ani când Academia Franceză i-a premiat prima sa carte, Les huit paradis. Era deja celebră pentru operele sale romanești, eseurile și povestirile sale, când, dorind să fie în pas cu necunoscuții, și-a semnat cu pse udonim (Lucile Decaux) romanul care avea să cunoască o carieră fulminantă: Katia“.
Al doilea text: „Katia deveni astfel, și încă mai este, un roman îndrăgit pentru acea calitate a vieții care transpare din dialoguri și pentru acea aplecare către observarea detaliului, pe care autorul o datorează amintirilor povestite prin viu grai de către cei care au trăit în preajma adevăratei Katia și care i s-au confesat ei, mai apoi. Și astfel Katia cea plină de foc, acel alean al țarului Alexandru, Katia a cărei poveste de dragoste era cât pe ce să schimbe cursul istoriei Rusiei, prinde din nou viață, părând aievea, smulsă din lumea umbrelor pe care o locuiește acum, la Nisa, în mormântul acoperit mereu de flori proaspete.“ O stampilă în bie asigură, probabil, cititorul că e un text integral, iar o mențiune cu litere tipografice de 8 puncte face mențiunea: Illustration G. Benvenuti. Ceea ce conferă interes bibliofilic sporit este dedicația scrisă cu cerneală albastră de autoare: „À mademoiselle Albertini pour la remercier d’être venue me parler de l’Abbé Muguas et me dire que elle a aimé Lucile de Caux et compris dans son coeur mon roman «Egalit黓. Semnat, „Marthe Bibesco, ce 21 Janvier 1971“.
nu cred să existe multe traduceri în românește ale Katiei. La îndemână, folosit pentru confruntare cu volumul prezentat, citez o ediție a romanului îngrijită de Florea Miu, apărută la Editura Versa, din Craiova, în 1991. Cu inițialele F.M., este oferită și o notă asupra ediției. Se afirmă că actuala ediție reproduce pe cea apărută la Editura Socec – fiind și aceea menționată de G. Călinescu în Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Sunt enumerate câteva dintre titlurile lucrărilor autoarei, îndeosebi cele cu tangențe politico-istorice. Din perspectiva acestui roman, se poate ușor desprinde ideea că adesea învinșii vieții pot face figură luminoasă în istorie, așa cum se întâmplă în cazul dramaticei existențe a Țarului Alexandru al II-lea al Rusiei – a cărui trăire intensă se situează între puterea dedicată scopurilor reformatoare și dragostea sfâșietoare pentru prințesa Caterina Dolgoruki. Titlul variantei franceze e completat cu precizarea că personajul istoric este țarul Alexandru al Doilea. Katia este „le démon bleu du tsar Alexandre II“. Dacă varianta franceză pe care o posedăm e corectă, traducerea în românește însă, înger albastru, ni se pare nereușită.
„Dedicația“ către domnișoara Albertini nu e propriu-zis o dedicație, aceea pentru oferirea unei cărți (respectiv, romanul în discuție), ci un „suport“, un pretext pentru a-i mulțumi numitei de a-i fi vorbit de Abatele Mugnier și pentru mărturisirea ei că a iubit-o pe Lucile de Caux și că a înțeles romanul ei Egalité. Abatele Mugnier i-a fost bun prieten și confesor (v. Memoriile Prințesei). Pseudonimul sub care a semnat uneori nu e Lucile de Caux, ci mult mai burghezul nume Lucile Decaux. De asemenea (vezi reproducerea dedicației), probabil, în grabă, ortografiază greșit (lapsus calami) „remescier“, în loc de „remercier“.
În esență e romanul dragostei sfâșietoare pentru prințesa Caterina Dolgoruki. E vorba de Prințesa Ecaterina Mihailovna Dolgorukova (în rusă, Екатерина Михаиловна Долгорукова), Caterina Dolgoruki sau Caterina Dolgorukaia (1847-1922), fiica Prințului Mihail Dolgorukov și a Verei Vishnevskaia. Personaj istoric, perioadă lungă amanta Țarului Alexandru al II-lea al Rusiei și, mai târziu, prin căsătoria morganatică cu Țarul, numită Prințesa Iurievskaia, e, iată, personajul Katia din romanul Prințesei Bibesco.
Titlul variantei franceze de pe prima copertă, Katia, e completat într-o pagină de interior cu „le démon bleu du tsar Alexandre“. În varianta românească, titlul este „demonul albastru al țarului Alexandru II“ (detaliu istoric adăugat probabil de îngrijitorul ediției). Dacă adaosul e un calc după vreo variantă străină (?), acesta nu ni se pare inspirat. În română și potrivit conținutului, ar fi fost „Katia, dorul/aleanul țarului Alexandru“; de altfel, titlul filmului realizat după acest roman (sce naristă, Lucile Decaux – pseudonim adoptat din nou de Martha Bibescu), cu interpreți Danielle Darrieux și John Loder, regizor Maurice Tournier, producător E.A. Algazy, finalizat în 1939, era simplu „Katia“.
Ilustrația propusă pe coperta anterioară a volumului pe care-l posedăm – care ni se pare puerilă – e semnată: Virgil Marinescu. Apoi, îngrijitorul ediției modifică titulatura pe care autoarea și-o atribuia – și era astfel cunoscută – din Princesse în Principesă. E adevărat, numai regii și reginele pot transmite descendenței titlul de prinți. Istoria noastră, până la Regele Carol I, a avut domnitori. Urmașii acestora erau principi. Prin asimilare însă cu ceea ce se petrecea în Occident, unde domneau regi, s-a acceptat tacit ca și urmașele domnitorilor noștri să se poată numi prinți/prințese.
încercarea de surprindere a extraordinarei existențe a Marthei Bibesco ar dovedi îndrăzneală și o întreprindere foarte dificilă pentru cineva care nu ar avea resursele unui Romain Rolland, autorul celebrelor Vieți ilustre, de pildă. Prințesa este o personalitate plurivalentă, o scriitoare (multipremiată de academii), un personaj de influență politică și diplomatică. Nu a izbutit ea însăși să consemneze totul în miile de pagini ale Memoriilor sale și cu atât mai puțin transfigurările literare (de felul romanului Katia). Ea a avut merite asumate de restaurarea repetată a Palatului brâncovenesc de la Mogoșoaia și a castelului de la Posada, care constituie incontestabile dovezi de implicare socială și patrimonială.
Insatisfacțiile conjugale ale Marthei par a se sublima în varii călătorii (la început, împreună cu George-Valentin în Persia, apoi singură), în frecventarea lumii diplomatice și artistice, dar mai ales în descoperirea propensiunii sale pentru scrisul artistic – poezie, note de călătorie, alcătuiri romanești, evocări ale unor personalități, eseuri, biografii, memorii. La început, folosea – sub presiunea familiei – pseudonimul: Lucile/Lucille Decaux. De altminteri, cartea Les huits paradis fusese semnată astfel. Mai târziu, pentru filmul „Katia“, turnat în 1938, în care rolul principal era deținut de Danielle Darrieux, autoarea-scenaristă și-l menținuse. Surpriza a fost aceea că acest prim volum va fi premiat de Academia Franceză (1908), într-o vreme când instituția era dominată de bărbați. După interesul iscat de scrierile sale (numeroase), Academia Franceză îi conferă, pentru întreaga operă (1966) „Marele Premiu Gustave-Le-Métais-Larivière pentru Literatură“; devine membră a Academiei Regale de Limbă și Literatură Franceză din Bruxelles, ca succesoare a… Annei de Noailles și predecesoare a lui Mircea Eliade.