La început a fost Homer. Cu Iliada va fi debutat, dacă privim cu semi-cecitatea noastră, exersată doar vreo câteva, puține, milenii, față de nu se știe câte altele dinainte, a căror amintire nu s-a păstrat, ceea ce numim noi azi literatura sfârșiturilor. Iliada: „Cântă, zeiță…“, așa mai sună încă în urechile celor care știau să citească pe-atunci, dar și în ale celor de azi care mai practică sportul ăsta neolimpic, în general bătrâni, expirați, elitiști. Așa începe sfârșitul Troiei, faimoasa cetate de pe malul estic al Mediteranei; azi ruinele ei sunt în Turcia. Numai că, după acest sfârșit eroic, provocat totuși de viclenia lui Ulise, începe ceva. Troienii supraviețuitori, conduși de Enea, fondează cetatea care avea să amenințe Roma. E drept, și Carthagina lui Hanibal a fost înfrântă, asemenea cetății a cărei cădere, sau luare, i-a dat naștere, dacă vrem să acceptăm ce spune poetul. De astă dată altul decât inițiatorul Homer, și anume latinul Publius Vergilius Maro, pe scurt Virgiliu. Această altă epopee nu mai invocă zeița, ci – deloc surpriză – „armele […] și bărbatul ce primul din Troia venit-a…“. (Reproduc aceste cuvinte în aceeași traducere măiastră a unui mare clasicist, Dan Slușanschi, plecat dintre noi mult prea devreme.)
Istoria, dar și literatura care demult timp e paralelă cu ea, poate că, totuși, în sistemul lobacevskian, adică având mereu posibilitatea întâlnirii, a păstrat mai mult sfârșiturile, negre, în general, decât prea fericitele evenimente cu care începea deseori ceea ce urma să se termine atât de trist.
În imnul-manifest „Internaționala“ figurează acest vers: „Sfârșiți odată cu trecutul negru…“. În continuarea căruia proletcultismul românesc a dat și un roman intitulat Sfârșitul jalbelor (de Alexandru Jar), ca să nu mai evoc o întreagă literatură născută moartă. Lozincile comuniste de pe clădiri, care proclamau fericiri viitoare, au inspirat un banc din acea vreme: „La intrarea în peșterile din epoca primitivă scria cu litere de-o șchioapă: «Trăiască sclavagismul, viitorul luminos al omenirii!»“ À bon entendeur, salut! (Nu, asta nu scria, e doar un anunț.)
Până la apariția politicienilor cu proiecte de fericire perpetuă în sus-zisul viitor luminos, neexistând nici campanii electorale și nici mari Davos-uri sau Cluburi de pe la vreo nouă Romă, nu era nici presă care să afirme că no news, good news. Capodoperele teatrului grec sunt tragediile, despre mereu bad events, care furnizează numai no news, ca s-o țin tot pe-a noilor anglofoni de ocazie (sau de „oportunitate“?).
Lista nesfârșită a sfârșiturilor care au inspirat romane sau, în general, opere literare, e cred – paradoxal? – nesfârșită. Prima mare carte care-ți vine în minte când auzi că de literatura sfârșiturilor e vorba este – cum altfel? – Războiul sfârșitului lumii de Mario Vargas Llosa. Dar pentru cei atenți și la vreun început de roman, nici Cien años de soledad (în traducerea românească a lui Mihnea Gheorghiu, Un veac de singurătate) nu ne cruță de amintirea tristului viitor, chiar dacă e vorba de istoria mitică a cătunului Macondo, de la începuturile ei, pentru că aflăm din start unde sfârșește eroul: „Mulți ani după aceea, în fața plutonului de execuție, colonelul Aureliano Buendía avea să-și amintească după-amiaza aceea îndepărtată când tatăl său l-a dus să facă cunoștință cu gheața.“ Astfel, sfârșitul prezidează tot începutul acela scânteietor.
Hamlet de Shakespeare, deși nu e roman, e tot o operă despre un sfârșit urmat de un început. Căci, după ce închide ochii Hamlet, „prințul de la Dania“, cum îl numea unul dintre primii traducători în românește, apare norvegul Fortinbras cu armata lui, care trage concluziile, desigur promițătoare pentru un alt început.
Viitorul e întotdeauna radios, cum spunea, cu ironie, Alexandr Zinoviev într-o carte azi rareori citată, care se referea la promisiunea mincinoasă a bolșevismului pentru un viitor și mai „de aur“ decât cel invocat de Eminescu adolescent pentru „țara noastră“, numai că marele poet ne prevenea că e o dorință, nu o promisiune.
Deși ar fi putut părea o vreme că presa i-a luat caimacul bad literaturii, convingându-și ea cititorii că good news e no news, îi rămâne totdeauna ceva și romanului, pentru că oricât ne-ar putea bad news-urile „afecta emoțional“, tot nu pot cuprinde întreg abisul de tristețe al sfârșiturilor exprimat literar și nici chiar micul paradis artificial al începuturilor, de care se bucură cei dintâi beneficiari. Să ne amintim numai de bucuria nepotului revoluționar al Prințului de Salinas din, poate, cea mai fascinantă carte despre sfârșitul unei clase sociale și al istoriei sale, Ghepardul lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa, scriitorul-principe al cărui nume îl mai pronunță știriștii, dar referindu-se la mica insulă italiană de unde începe azi o nouă istorie. A Europei.