Pentru puține cauze politice s-a consumat atâta timp și atâta energie ca pentru obținerea votului universal. Sintagma aceasta închide o speranță adâncă: merită oare să te jertfești pentru ea? Istoria ne spune că, la început, alegerile erau pe cât de simple, pe atât de elitiste. Nobilii de rang înalt din Anglia, de exemplu, se întruneau și îl alegeau pe unul dintre ei pentru a face parte din adunarea restrânsă care îl sfătuia pe Rege. Micul grup din jurul monarhului forma un soi de „parlament“ în miniatură, sâmburele a ceea ce mai târziu se va numi Camera Lorzilor și Camera Comunelor.
Trecerea de la micul grup de aristocrați la tot mai marele grup format prin alegeri a marcat evoluția socială a țării. Mentalitatea acesteia s-a schimbat: oamenii obișnuiți au început să aibă și ei un cuvânt de spus în propria lor guvernare. Trecerea de la inițialul Parlament confidențial la Parlamentul propriu-zis avea să parcurgă o lungă istorie. E de ajuns să urmărim etapele ei în țara noastră. Abia după victoria ideilor liberale, așa-numita „obștească adunare“ regulamentară a devenit treptat „obștească“; doar constituirea statului modern și Unirea Principatelor au adus și la noi un Parlament ieșit din alegeri generale. Dar dificultățile se aflau abia la început.
Am avut mai întâi votul cenzitar, votul pe colegii, în funcție de statutul social al alegătorului. Un deputat putea reprezenta câteva zeci de boieri sau câteva mii de țărani. După Marele Război s-a adoptat o nouă Constituție, colegiile electorale au dispărut, iar alegerile au devenit generale.
Generale și nu prea… pentru că femeile nu votau. În vederea câștigării acestui drept, s-au dus în Europa lupte îndelungate, iar „sufragetele“ au înfruntat valuri de opoziție și de ridiculizare. Articolele, discursurile și scenetele comice pe această temă au umplut timp de decenii spațiul public.
După Al Doilea Război Mondial, în fine, aproape toate țările unde aveau loc alegeri le-au inclus și pe femei în rândul cetățenilor cu drepturi egale. Acum, că idealul a fost atins, putem arunca o privire în urmă și ne putem întreba: este votul universal cea mai bună soluție? În acest sistem în care votul profesorului universitar are aceeași valoare cu acela al unui analfabet, marea problemă o constituie ușurința cu care analfabetul poate fi manevrat de politicieni. Poporul se comportă uneori ca o masă informă care, prin votul ei, își împinge țara spre dezastru.
Să ne aducem aminte că, la începutul anilor 1930, germanii au oferit puterea partidului nazist – și asta prin alegeri perfect libere. Iar naziștii, odată instalați la cârma țării, n-au mai plecat de acolo. Iar masa poporului și votul ei nu s-au modificat fundamental nici până astăzi. În urmă cu doar câteva săptămâni, la alegerile parlamentare, o mare parte dintre francezi, aproape 18 milioane de oameni, au votat pentru partidele Franța Nesupusă și Reuniunea Națională, adică pentru un partid de maoiști isterici și pentru un partid neonazist. Au votat adică pentru distrugerea Franței prin mijloace specifice extremei stângi sau extremei drepte.
În aceste condiții, ce să mai credem despre votul universal? Nici cel mai reacționar sistem electoral n-ar fi dus la instalarea în Germania anului 1930 a regimului politic provocator de tragedii naționale și mondiale. Chiar dacă cei care odinioară îl sfătuiau pe Rege nu reprezentau decât un număr infim de persoane, aceștia îi dădeau monarhului sfaturi mai înțelepte și mai de bun simț decât Parlamentul ieșit dintr-o zăpăceală generală.
Revenirea la un sistem electoral selectiv ar modifica peisajul social. Dar cum să propui o asemenea soluție într-o societate bazată pe demagogie și pe nefasta „corectitudine politică“? Așa că actualul sistem universalist va continua să domine, indiferent câte suferințe va aduce popoarelor respective.
Rolul ziaristului nu este acela de a reforma Constituția, ci de a formula sugestii pentru guvernanți. Sugestii până la urmă inutile, pentru că ele nu vor fi niciodată luate în seamă.