Cu mult înainte de a-i cunoaște ne mijlocit ca profesori de curs ori de seminar, numele marilor dascăli de la Facultatea de Filologie și de la cea de Limbi și Literaturi Străine din București ajungeau pe căi oarecum întortocheate și până la noi, elevii de liceu ce îndrăgeam literatura și visam la începutul anilor 1980 să le fim într-o bună zi studenți. „La literatura română avem un seminarist extraordinar: pe Nicolae Manolescu“, mi-a spus la începutul unei vacanțe sora mea, deja studentă la Spaniolă-Engleză. De îndată ce i-a rostit numele, mi-am dat seama că îl aveam eu însumi fixat în minte și cumva aureolat, dar nu știam de unde să îl iau. În mod firesc, l-am regăsit curând între numele criticilor și istoricilor literari din scrierile cărora Editura Meridiane selecta fragmente semnificative și le atașa ca Repere istorico-literare la sfârșitul operei clasicului român reeditat în seria Patrimoniu.
Aureola despre care aminteam se născuse, în timp, din confruntarea propriei mele receptări literare cu cele oferite de criticii selectați în respectiva secțiune. Și asta întrucât fragmentul ce purta semnătura lui Nicolae Manolescu se individualizase de fiecare dată când îl întâlnisem prin originalitatea abordării, profunzimea observației și scriitura de mare rafinament stilistic. De la aceste Repere istorico-literare am ajuns, firesc, la canonicul Manual de limba și literatura română, pe care Nicolae Manolescu l-a alcătuit împreună cu profesorul Nicolae I. Nicolae, apoi la inegalabila trilogie Arca lui Noe, curând și la articolele sale din revistele noastre de cultură, iar după câțiva ani între auditorii cursului de literatură română modernă, ținut de profesor la Facultatea de Litere din București.
Îmi aduc foarte bine aminte că la unul dintre primele sale cursuri ne-a spus direct că, dacă ar fi fost după el, ar fi preferat să rămână doar cu seminarele, cele care-i ofereau posibilitatea unui dialog nemijlocit cu noi, studenții, prin intermediul căruia ne putea cunoaște (și șlefui, adaug eu) mult mai bine. Ceea ce s-a și întâmplat prin crearea acelor seminare opționale și facultative, către finalul anilor mei de studenție. M-am înscris deci la seminarul de literatură română contemporană ținut de profesor și mărturisesc din nou aici, cum am mai făcut-o și în alte ocazii, că întâlnirile de la cursul și de la seminarul ținute de el au produs în mine acea prefacere substanțială la care cu toții nădăjduim, fie și inconștient, în anii de formare universitară. Cum era profesorul Nicolae Manolescu la cursuri și la seminarii? Fascinant și seducător pentru spiritul nostru încă nedefinit; o personalitate care, emanând un amestec unic de seriozitate și jovialitate, ne deschidea mereu noi orizonturi și perspective de interpretare literară, invitându-ne aproape colegial să citim cu atenție textele și să interpretăm pornind deopotrivă de la ceea ce arată și ce ascunde creația literară analizată. Pentru mulți dintre noi, studenții generației 1988-1993, profesorul a fost un Mentor.
Așa că nu am ezitat nicio clipă în a mă înfățișa la Catedră, la începutul anului V, ca să-i cer acordul de a redacta lucrarea de licență sub îndrumarea sa. „La ce te-ai gândit?“, m-a întrebat privindu-mă fix în ochi. I-am răspuns pe nerăsuflate: „La o tipologie a personajului sadovenian.“ A tăcut doar o clipă, apoi a rostit cu blândețe: „Când te hotărăști asupra criteriilor, mă cauți și vorbim.“ Mihail Sadoveanu, uriașul nostru prozator, și Nicolae Manolescu, autorul excepționalei interpretări din Sadoveanu sau Utopia cărții… Cred și acum că am avut un curaj nebun, dar de ales i-am ales bine și pe unul, și pe celălalt. La fel și criteriile de alcătuire a tipologiei, cu care profesorul a fost de acord, încurajându-mă pe parcursul redactării lucrării, dar neamestecându-se deloc în substanța ei.
Cu totul altfel s-au desfășurat întâlnirile noastre după admiterea mea la doctorat. Am simțit o exigență sporită a sa în tot ceea ce îi ofeream, secvențial, spre lectură. Întrebările ținteau mereu miezul unei problematici, al unei abordări, sau argumentele pentru care inclusesem un personaj și nu altul într-un anumit tip. Pe Sadoveanu îl știa „pe dinafară“, cum se spune. Dar și pe „dinăuntru“, mă grăbesc să adaug cu deplină admirație. Dincolo de cum laudae-le acordate tezei mele, la susținere, de către profesorul Manolescu, nu pot uita invitația făcută, cu acel prilej, de a scrie și pentru revista „România literară“. Am fost, evident, foarte flatat, însă am socotit că vocația mea de cursă lungă este rostirea la microfon, iar nu scrisul. Despre colaborările scriitorului Nicolae Manolescu la microfonul emisiunilor literare pe care le-am realizat de-a lungul anilor la Radio România Cultural voi rememora în finalul rândurilor de față.
Nu cred că e nevoie să subliniez eu aici cât de fermecătoare și pline de substanță au fost întotdeauna alocuțiunile, discursurile, prezentările de carte, dialogurile, comunicările, pe scurt tot ceea ce a rostit în spațiul public Nicolae Manolescu începând cu decembrie 1989 și până în zilele de dinaintea plecării sale dintre noi. Dar, despre excelența prestației sale la microfonul emisiunilor difuzate vreme de peste două decenii la Radio România Cultural, pot depune mărturie, cum se spune. Îmi amintesc cu emoție și nostalgie că pentru realizarea primului meu interviu radiofonic ceva mai amplu am apelat la bunăvoința lui. Și a ieșit o rubrică excelentă. Îi sunt recunoscător pentru că prestația sa, în primul rând, a conferit substanță și strălucire acelui prim dialog, ca și celor ce au urmat. Nu ezit să recunosc că ele au contat enorm în amorsarea parcursului meu profesional. De fiecare dată când îl sunam și îi propuneam o nouă temă de discuție, fixa data și refuza să afle dinainte întrebările, zonele de abordare la care mă gândisem. Mă întrerupea brusc și îmi spunea: „Mă întrebi atunci și îți zic“. Fiecărei întrebări adresate îi urma un răspuns percutant, inteligent, bine structurat și, mai ales, accesibil publicului nostru ascultător, destul de bine informat în zona aceasta de interes literar, cultural.
Țin să precizez că niciodată, dar absolut niciodată nu a pretins vreo plată pentru colaborările sale radiofonice. Cât timp managerii noștri au înțeles justețea plăților către colaboratori, noi am făcut aceste plăți către toți scriitorii invitați, deci și către el. Trebuie să subliniez acum și amănuntul esențial că sumele acestea erau cu totul și cu totul modeste. Refuzul său de a mai colabora cu Radioul public vreme de câțiva ani a fost dovada caracterului său ferm de a nu gira impostura cocoțată managerial în fruntea Radioului public și a unor departamente din componența acestuia. Și am apreciat asta, i-am respectat hotărârea, iar când lucrurile s-au mai îndreptat întrucâtva în „ograda“ noastră, i-am solicitat din nou colaborarea. L-am rugat să înțeleagă insistența mea și a colegilor mei de la redacția „Literatură“, de a-l avea din nou colaborator sau măcar invitat la microfonul emisiunilor culturale. Și până la urmă a acceptat. Astfel, în Fonoteca Radioului s-au mai adăugat câteva emisiuni care păstrează vie, prin sonoritate, vocea sa, cu timbrul său inconfundabil și, bineînțeles, substanța ideatică remarcabilă, neperisabilă în timp. Aceste fragmente sonore se constituie într-un mic tezaur vădind, dintr-o altă perspectivă, personalitatea cu totul excepțională a celui ce a fost profesorul, istoricul și criticul literar Nicolae Manolescu.
Ca jurnalist cultural, am avut șansa de a fi martorul și reflectorul multor manifestări culturale, evenimente literare la care Nicolae Manolescu a participat fie în calitate de autor (lansarea în succesiune a volumelor Istoriei… sale, apoi a masivului tom ce le-a reunit, a volumelor Viață și cărți, Cititul și scrisul, dar și a câtorva reeditări ale cărților sale publicate înainte de 1990), fie de președinte al Uniunii Scriitorilor (Festivalul Zile și Nopți de literatură, de la Neptun – Mangalia, Zilele „Mihai Eminescu“, de la Ipotești – Botoșani, Colocviul romanului românesc contemporan, de la Alba Iulia, Cartea Anului, de la București). De asemenea, la edițiile Gaudeamus–ului și Bookfest–ului era invitat an de an să prezinte o carte, să participe la dezbateri, mese rotunde etc. Luam parte la aceste întâlniri cu siguranța că voi înregistra ceva de calitate pentru emisiunile mele, dar și cu bucuria de a asista la un spectacol de idei, cu rostiri inspirate și informație la zi.
Am simțit de fiecare dată ca un soi de privilegiu faptul că accepta să-mi acorde, cu aceste ocazii, fie și un scurt interviu, prilej numai bun de a mai schimba cu el câteva noutăți ori impresii și de a afla de la mine ce se mai petrece prin radio. Apropo: Nicolae Manolescu a vorbit atât de frumos despre radioul public, iar amintirile primelor sale audiții, primelor emisiuni la care a participat sunt cu totul emoționante, aflându-se păstrate azi în Fonoteca noastră. Și totodată: Nicolae Manolescu a fost necesarmente critic în raport cu anumite derive manageriale ale Radioului public și a așternut negru pe alb opiniile sale privitoare la acestea.
Admirație, prețuire, recunoștință – sunt cuvintele care sintetizează mesajul de adâncime al acestor rânduri consacrate profesorului Nicolae Manolescu, care, plecând de la Catedră, de la masa de scris, de la ședințele de redacție ale „României literare“, de la conducerea Uniunii Scriitorilor ori de la microfonul emisiunilor literare, a intrat deja, iată, în legendă.