Poemul de lut
Tu ești poemul de lut
pe care îl scriam
cu bățul în spatele casei copilăriei mele
Șotron
Viața este un joc de șotron –
echilibristică la limita dintre o linie groasă și una subțire
ori lumina dintre frunze dintr-o pădure și crăpăturile unei case părăsite
zgâriem lutul moale cu un băț
încadrăm dorințe, visuri și fețe vesele sau triste
apoi aruncăm cu piatra și ne rugăm nu știm cui
să nu zboare în afara acelui cadran
facem primul pas sărit și ne aplecăm grațios
nu am căzut, a fost cât pe ce
punem pe seama norocului decât să fim
arheologi de stele
nu-i nimic, vine ploaia, nămolul șterge
iar linia
devine cu timpul invizibilăorbim
pe rând
copilă, viața este un joc de șotron
jucat mereu cu o piatră vie în buzunar
spune bunicul în timp ce zidește un cuptor de pâine cu cărămidă arsă
Păpușa cu rochiță roz
Numai brațele tale îmi pot măsura depărtarea
îți spun întinsă pe iarba care îmi pipăie obraznic pielea
știi, când eram copil aveam o păpușă de cincizeci de centimetri
cu rochiță roz
de care nu aveam voie să mă ating –
suflet obligat să învețe distanțarea
în sărbători o luam pe ascuns și fugeam cu ea în podul șurii unde îi
făceam un pat și părinți din paie –
năluci care vor deveni treptat realitate
apoi o duceam cu grijă înapoi în camera cea bună
și mult timp după aceea simțeam o vinovăție
asemănătoare cu aceea de a mă fi născut
m-am jucat de atunci trei decenii de-a v-ați ascunselea cu viața să mă pot
oglindi fără grijă
în ochii șticloși ai păpușilor din magazinele de jucării
Călătorie în jurul lumii
Badea Vasile în serile de vară îmi spunea cu glasul trudit:
copilă pe unde îi merge
să nu îți pierzi sufletul
numa’ pă acela îl ai
iar dacă îl pierzi
să vii înapoi să răscolești o piatră de fântână
prin crengile de copaci
și prin izvoare să îl cauți
ori în hâlboana unde te îmbăiai
când fragedă erai
și dacă nicicum nu-l găsești
să te dai trei pași în spate
să scuipi în sân
să te strigi pe nume
și cineva de peste văi va răspunde
pe aceeași bancă stau câteodată la sfat
cu toți bătrânii care nu au ieșit vreodată din sat
să vadă lumea
la umbra părului tăiat de multă vreme
Apus
Cerul roz cu albastru se întretaie
ca pe rochița găurită din copilărie
pe care am cârpit-o într-o doară
în depărtare cineva strivește un cântec de greiere
cu aceeași mână cu care mângâie în timp ce face dragoste
va fi și mâine o zi frumoasă
se aude de pe-o bancă vocea
unei femei bătrâne care foșnește un ambalaj de ciocolată cu prea puțină
cacao
câteva musculițe dau roată felinarului nespălat
de care îmi sprijin uneori grijile
singură rămân în semiîntuneric la masa pe care scrijelesc până la sânge
inimile cele mai bune au fost luate
mai încearcă