Santiago, protagonistul din Bătrînul și marea de Ernest Hemingway, este un om bătrîn, dar nu unul doar ca vîrstă, ci ca identitate în comunitatea de pescari unde trăiește.
Toți îi zic Bătrînul, cu mici excepții. E, desigur, marcat de lupta cu viața. Trăiește într-o colibă sărăcăcioasă, „făcută din vlăstari uscați din palmier regal, cărora li se spune guano, iar înăuntru erau un pat, o masă, un scaun și o vatră cu mangal pentru gătit direct pe podeaua de lut“. E interesat de baseball, are o echipă favorită și un sportiv model, DiMaggio, pe care îl evocă în ieșirile din larg. Citește un ziar de sport scăpat din ordinea zilelor, vegheat de „prezențe“ efective doar în mintea lui…, cînd se trezește dintr-un somn profund pare că „revine de undeva de foarte departe“. Cămașa pe care o poartă „fusese peticită de atîtea ori, încît semăna cu vela de la barcă“. Dar cum era vela de la barcă? La întoarcerea de pe mare, înfășurată în jurul catargului, „vela era peticită cu niște saci de făină și atunci când era strânsă semăna cu un drapel al înfrângerii eterne“.
Dar cum arată, la rigoare, un drapel al înfrângerii eterne? Slab și ciolănos, cu fața ridată și afectată de „petele maronii ale îngăduitorului cancer de piele pe care-l provoacă lumina soarelui cînd se reflectă în apele mării tropicale“. Ce alt semn al neputinței bătrîneții ai putea identifica în înfățișarea lui? Dar semnele sînt mai mult ale confruntării cu viața, în continuare, nu ale unei decrepitudini care nu mai are speranțe.
Pescarul e lucid însă. Și încrezător: „Era un om prea simplu ca să se întrebe când ajunsese la starea de umilință. Dar știa că ajunsese la ea și mai știa că nu era ceva rușinos și că nu presupunea pierderea mîndriei autentice.“ Se trezește (ca dintr-un trecut îndepărtat; și pierdut?) și, „în clipa următoare“, se leagă de viață cu un zîmbet. Este bătrîn, dar, după cum singur mărturisește, „un bătrîn ciudat“. Puștiul, Manolin, îi este ajutor, ucenic, speranță, dar și memorie. Își amintește „absolut tot, din prima clipă în care am ieșit împreună“, cînd, asistînd la uciderea unui pește năvalnic tras în barcă („îl pocneai cu ciomagul și suna de parcă doborai un copac“), a primit, cum s-ar zice, botezul sîngelui („apoi am simțit peste mine, peste tot, mirosul dulceag de sînge“).
Puștiul numără zilele – optzeci și patru – de cînd bătrînul nu a prins niciun pește. Dar nu e singura situație nefericită. Acum se află în septembrie, cînd se apropie frigul, dar și cînd „apar peștii mari“ și cînd e probată, de fapt, calitatea de pescar adevărat, de pescar ieșit din comun. Va dovedi și Santiago o asemenea calitate? În fiecare seară, la întoarcerea de pe mare, Santiago este luat peste picior de pescari, la Terasă. Unii, mai vîrstnici, se uită la el și se întristează, dar i se adresează politicos, înțelegători, și vorbesc despre altele, în vreme ce pescarii cu noroc își pregătesc marfa pentru piață. Puștiul se întristează și el de nereușitele bătrînului, dar el nu are ce face, la solicitarea tatălui său, lucrează pe altă barcă, „norocoasă“, ajutînd un pescar care mai prinde cîte ceva. Însă nu uită de Santiago, care îl inițiază în lupta cu viața. Și bătrînul, încrezător (încă) în forțele sale și în agerimea privirii lui, cunoscător și a „o mulțime de șmecherii“, iese în larg. Dar nu oricum, ci „departe în larg, ca să mă întorc cînd se schimbă vîntul. Vreau să ajung în larg înainte să se facă lumină“. (s.n.) Pierzînd din vedere uscatul În noaptea dinaintea ieșirii în larg nu mai visează furtuni, femei sau întîmplări extraordinare, „nici pe soția lui“, ci visează doar „locuri și lei pe plajă. Leii se jucau ca niște pisici tinere în amurg, iar el îi iubea tot așa cum îl iubea și pe puști“. E vorba, poate, de recîștigarea inocenței copilăriei, a bucuriei trăirii firești. Dimineața foarte devreme, îl trezește pe băiat, ca să-l ajute în desfășurarea ritualului de pregătire a bărcii. Bea o ceașcă de cafea, dar – semn al bătrîneții? – i se urăște să mai mănînce. Își ia cu el doar o sticlă cu apă, constatînd, după cum mărturisește, că „azi mă simt încrezător“.
Vîslește mult în larg, legănat de mare – la mar – ca de o femeie și, după zile de speranță și, acum, ore și ore de veghere a undițelor, așteptarea îi e răsplătită. Bătrînul pescar „simți brusc în undiță acea atingere delicată și se umplu de bucurie“. Și „percepu smucitura aceea ușoară și apoi simți ceva tare și incredibil de greu“. Vorbește cu sine, face tot felul de presupuneri și vorbește cu peștele, tot mai des, mai… motivat, de parcă ar dialoga cu un partener la o grea încercare, cu un tovarăș de luptă. O luptă a rezistenței („încearcă să nu se gîndească, ci doar să reziste“), a provocării puterilor, a așteptării…, a păstrării resurselor vitale („Trebuie să-mi aduc aminte să mănînc tonul acela înainte să se strice, să-mi păstrez puterile.“). O luptă a frățietății. Pentru existență? O luptă a confruntării cu tristețea? Bătrînul își amintește cum, într-o zi, asistat și de puști, a prins o femelă marlin dintr-o pereche, iar masculul a înotat în jurul bărcii pînă ce soața lui a fost trasă în barcă pentru a fi tranșată… Ar fi vrut, acum, să nu fie singur, să-l aibă pe Manolin alături, la greu, doar se gîndește, de altfel: „Nimeni n-ar trebui să rămînă singur cînd îmbătrînește. […] Dar e ceva inevitabil.“ E poate o luptă între bătrîni, de vreme ce Santiago își dă cu părerea despre pește că: „E ceva așa de minunat și de ciudat și cine știe cît de bătrîn o fi!“ O luptă a identificării limitelor, potolită, în proximitatea finitudinii, doar își zice Santiago: „N-am dat niciodată peste vreun pește atît de puternic sau peste unul care să se poarte atît de ciudat.“ Ciudat cu un bătrîn care recunoaște limpede: „Eu sînt un bătrân ciudat.“ Un bătrîn altfel, care întîlnește un pește altfel. Fără ajutor, de o parte sau alta: „Și nu-i nimeni să ne ajute – pe unul sau pe altul.“ O înfruntare a singurătății, care întrece toate neputințele?, cînd „bătrînul scrută cu privirea întinsul mării și își dădu seama cît de singur era acum“.
Între bărbăție și bătrînețe Decizia pescarului e categorică: „– Măi pește, zise bătrînul cu glas blînd.
O să stau cu tine pînă mor.“ Sau pînă peștele devine o… absență? Peștele se lasă prins cu greu. Bătrînul pune în aplicare tot felul de strategii – desigur și șiretlicuri știute doar de el –, improvizează, așteaptă plin de curaj, cercetează starea cerului, dacă nu se anunță vreun uragan, suportă trădările propriului corp, înfruntă umilința pricinuită de cîrceii care îi înțepenesc brațul stîng, se roagă, iar, cînd pește iese la suprafață, deloc speriat („mai bine de juma’ de metru mai lung decît barca“), bătrînul se vede „legat de cel mai mare pește pe care îl văzuse vreodată, mai mare decît auzise el vreodată că ar putea exista, iar mîna stîngă îi rămăsese în continuare la fel de strînsă ca ghearele încleștate ale unui vultur“.
În toată această luptă de a aduce peștele la barcă și apoi de a-l duce în port, Santiago va fi decis să-și arate bărbăția, nu umorile bătrîneții. Se comportă ca un bărbat și afirmă continuu asta, prin vorbe și prin fapte. Ciudățeniile bătrîneții, pe care și le recunoște, se manifestă prin gesturi bărbătești. E chiar o relație revelatoare între bărbăție și bătrînețe, între bărbăție și înțelepciune: Santiago e convins că peștele va fi ucis deși, în virtutea legăturilor dintre ei „cu toată slava și măreția lui“, uciderea peștelui ar putea fi socotită o nedreptate, însă în această măsurare a forțelor, „o să-i arăt ce poate să facă un bărbat și cîte poate îndura un bătrîn“. Un bărbat – fascinat de fiara scoasă din bezna mării – care își măsoară viața în îndurarea suferințelor, care, am putea zice, are școala suferinței. Bucuros că îi e dat să învingă fiarele mării, dar și că nu e pus, alături de semeni, să ucidă stelele. Cu gîndul la izbîndă și mintea limpede.
Chinurile luptei cu neînțelesul Provocările vieții sînt trecute și în seama viețuitorului mării: „Chinul provocat de foame și de lupta împotriva a ceva ce nu înțelege – acesta-i esențialul.“ Înainte de lupta aducerii peștelui la barcă, Santiago are un moment de odihnă, cînd, dormind, visează un banc de marsuini, apoi că se află în pat la el în sat, apoi o plajă lungă spre care, în pragul înserării, coborau lei, imagine care îl făcea fericit. E momentul cînd peștele iese decisiv din adîncuri, iar curajul bătrînului bărbat e pus la maximă încercare, cu toate provocările generate de situația în care se află. Mai istovit ca niciodată, își reiterează, în confruntare, calitățile de bărbat: orientarea pe mare, stăpînirea de sine în fața măreției peștelui, atunci cînd acesta se arată în toată splendoarea, îmbărbătarea continuă, nepăsarea în fața alternativei de a fi ucis el de pește, învingerea senzației de sete, lovitura finală a harponului înfipt în inima animalului, munca de ocnaș de ancorare a peștelui de barcă și ducerea bărcii la mal, cu sentimentul că s-a dovedit mai bun decît peștele doar prin faptul că l-a păcălit, iar peștele n-a manifestat nicio intenție ca să-i facă rău.
Plutind ușor Plutirea spre port ar fi putut fi fără probleme. Numai că survine atacul rechinilor, care îl lasă pe Santiago doar cu scheletul enorm al unui pește ancorat de barcă. Lupta cu rechinii atacatori este dusă de asemenea bărbătește, cu, în imaginație, modelul sportivului DiMaggio, fără să renunțe la drumul pe care a pornit, convins că „un om poate fi distrus, dar nu înfrînt“. Le dovedise rechinilor că nu pot omorî „un bărbat“. Nu un bătrîn învins de viață! Se întoarce la țărm plutind „ușor pe mare, lipsit de orice fel de gînduri ori sentimente“. Constată că barca e de încredere, că nu a fost înfrînt de nimeni, singura greșeală fiind aceea de a fi ieșit „prea departe în larg“, că îl aștepta patul din coliba lui pentru obișnuitul somn. Puștiul, plecat dimineața să-i aducă niște cafea, după ce i-a văzut mîinile, plînge fără încetare. Recunoaște totuși că a fost înfrînt de o entitate plurală, generică, dar puștiul îl asigură, și el, că peștele, cel cu care a luptat, nu l-a învins. Manolin îi confirmă de asemenea că suflarea de la țărm a inițiat acțiuni de căutare, cu paza de coastă și cu avioanele, fără rezultat, semn că era foarte departe de comunitate, într-o singurătate foarte… largă, care nu l-a înfrînt nici ea, mai ales că, revenit, găsește în puști pe cineva cu care poate schimba o vorbă și care e înclinat să-i poarte de grijă. Scheletul curățat de rechini (devenit „un gunoi ce aștepta să fie tîrît de mare“) păstrează ceva din fascinația peștelui, după mărturia unei turiste, care recunoaște că: „– Nu știam că rechinii au niște cozi atît de frumoase și de o formă atît de elegantă.“ În toată măreția înfrîngerii Pescarul iese în larg înainte să se facă lumină și se întoarce la mal în deplină lumină. Și, astfel, în toată măreția înfrîngerii. Cu gîndul la noi ieșiri pe mare, bătrînul Santiago se lasă în leagănul somnului: „Sus pe deal, la marginea drumului, bătrînul adormise din nou. Dormea în continuare cu fața în jos, iar puștiul stătea lîngă el. Bătrînul visa lei.“ Fascinantul vis al leilor care se joacă în amurg. Bătrînețea e și ea joc și pregătire, precum copilăria.
Înțelept e să te angajezi în această pregătire cu inocență. Cu nestinsă inocență.
Lui Santiago visele nu i s-au stins. Oare ce bătrîn este acela în mintea căruia visele nu se sting? Povestea lui evoluează în acel efemer care se află, cum s-ar zice, în priză directă cu viața.