Povestirea și romanul
Raportul dintre povestirea veche și roman mă preocupă de vreme îndelungată. Pe la începutul anilor 1980, când Umberto Eco a venit prima oară în România, invitat de Solomon Marcus, am avut cu el o discuție pe această temă, pe drumul către hotel, după o seară petrecută la Capșa împreună cu Solomon Marcus și Radu Cezar. Am pus pe hârtie în aceeași noapte tot ce-i spusesem și mi-am prezentat ideile în cuvântul meu de a doua zi de la Institutul „N. Iorga“. (Cum și de ce întâlnirea noastră cu Eco a avut loc la Institutul de Istorie și nu la Uniunea Scriitorilor, unde fusese anunțată, am relatat altădată pe larg și nu țin să reiau.) Textul l-am publicat ulterior într-un volum de Teme, sub titlul editorialului de azi.
Nu mi-am modificat între timp decât foarte puțin părerea, mai exact, nu mai cred că romancierului contemporan (postmodern, mai bine zis) nu-i rămâne decât să „povestească“ în loc de a „înscena“, contrar, așadar, chemării pe care i-o adresa Henry James cu mai bine de un secol în urmă, ci, mai degrabă, că el poate face, în același timp, și una, și alta.
În seria de conferințe adunate în Romanul naiv și sentimental (tradus de Rebeca Turcuș pentru Polirom, 2012), Orhan Pamuk vorbește la un moment dat despre roman ca „ficțiune tridimensională“, în sensul că oferă cititorului: 1) experiențe personale; 2) cunoștințe despre realitatea înconjurătoare dobândite prin propriile simțuri și 3) o anume intuiție despre „sensul vieții“, cum o numea Tolstoi. Conferințele scriitorului turc, strânse în volumul amintit al cărui titlu se inspiră din eseul clasic al lui Schiller despre poezie, scris în 1795-1796, mi-au readus în memorie articolul meu de odinioară. Mi-am dat seama că n-am insistat de-ajuns pe ideea că romanul modern, de la acela realist și naturalist încoace, n-a făcut de obicei altceva decât să adauge „bidimensionalei“ povestiri o a treia dimensiune. Cu alte cuvinte, personajele și acțiunile nu mai sunt povestite, ci puse în scenă. Dramatis personae ale romanului sunt, spre deosebire de personajele simple și exemplare ale povestirii, apariții vii, complexe, dotate cu psihologie și personalitate, pe scurt, tridimensionale. Ele se reprezintă, adică, se povestesc, așa zicând, singure, fără a mai fi nevoite să recurgă la vocea unui povestitor. S-a remarcat, nu o dată, că în roman nu ne interesează considerațiile ca atare despre viață ale lui, să zicem, Ivan Karamazov, ci vocea acestuia ca ființă în carne și oase care se face auzită, umanitatea concretă care se află în spatele vocii. În povestire, în schimb, ne interesează povestitorul, nu personajele, capacitatea lui de a le pune în mișcare și de a le da cuvântul. Fără „suportul“ vocii lui, ele nu există. Povestirea e la origine orală, spre deosebire de roman, care e de la început scris. Vocea povestitorului, ca și a aedului antic, conține în ea toate celelalte voci. Doar în roman există regula subînțeleasă din justiție audiatur et altera pars. În povestire, partea cealaltă este întotdeauna mută. În roman, acceptăm opinii diferite și adesea contradictorii. De asemenea limbaje particulare. Maiorescu, adversar al romanului realist, de tip flaubertian, îi reproșa lui Duiliu Zamfirescu limbajul grobian al lui Tănase Scatiu și neglijența cu care lăsa mătreața să-i păteze reverele hainei. E vorba de limbajul și de mătreața personajului, îi replica, pe drept cuvânt, romancierul, nicidecum de ale autorului. Această diversitate contradictorie permite romanului să dea viață inacceptabilului, imoralului sau, în general, răului. Acesta a fost, de exemplu, argumentul lui Eco, atunci când, de curând, criticii i-au reproșat felul simpatic de a fi al unui personaj din romanul său Cimitirul din Praga care propaga idei antisemite scandaloase. Reproșul se putea face unei povestiri, nu însă unui roman.
Într-o proză despre Averroes, la care m-am referit nu o dată, Borges descrie neînțelegerea de către arabii de acum o mie de ani a părerilor despre tragedie ale lui Aristotel, pentru că nu aveau idee de genul dramatic. Pretindeau că nu are nici un rost să spui, bunăoară, legenda Adormiților din Efes, folosindu-te de câteva zeci de persoane aflate pe o scenă, în loc să-i dai glas unui singur povestitor. Așa se explică de ce majoritatea capodoperelor epice arabe sunt dintotdeauna povestiri, de la 1001 de nopți încoace. Abia influența occidentală i-a determinat pe arabi, ca, de altfel, pe japonezi, să scrie romane în manieră europeană.
Povestirea e autoritară, în măsura în care adevărul faptelor e garantat de autoritatea povestitorului, și chiar totalitară, dacă ne gândim că nu-i permite să se exprime decât unei unice voci. Romanul este, el, democratic. Apariția lui în istoria literaturii e legată de democrația politică. Povestirea fiind monologică, romanul este dialogic. Bahtin îl numea polifonic. În romanul modern, vocile pot fi individualizate și prin construcție, cum a procedat primul Camil Petrescu, în Patul lui Procust, și apoi Dana Dumitriu în Întoarcerea lui Pascal sau J.M. Coetzee în Jurnalul unui an prost, ca să rămân la aceste exemple din nenumăratele existente. Invers au stat lucrurile în Noul Roman francez, în care ochiul și vocea personajului au fost înlocuite de o cameră neutră de luat vederi, dar și în romanele „personale“ din anii 1930, Holban, Șuluțiu, Bonciu și restul, reduse la monolog interior, ca și, patruzeci de ani mai târziu, Absenții lui Aug. Buzura. În definitiv, în acestea din urmă, nu de o abandonare a polifoniei este cu adevărat vorba, ci de o radicalizare a perspectivei subiective: nu susținea Camil Petrescu că nu e cinstit să vorbești decât la persoana întâi? Cel care ne convinge o dată în plus, și paradoxal, că polifonia face romanul este Proust în uriașul lui monolog în care reconstituie timpul pierdut: deși momentele polifonice par rare (capitolul despre Swann, acela despre moartea lui Bergotte), întreg romanul nu e altceva decât exprimarea unui cor imens prin intermediul unei singure voci. Are dreptate Pamuk: „Arta romanului reprezintă îndemânarea de a vorbi despre tine însuți ca și cum ai fi altul și despre altul ca și cum ai fi în pielea lui“.
(„România literară“, numărul 14 / 6 aprilie 2012)
Craii de Curtea-Veche, din nou la modă
Ne amintim că o anchetă de la sfârșitul anilor 1990 situa romanul Craii de Curtea-Veche al lui Mateiu I. Caragiale pe primul loc într-un top al romanului românesc din secolul XX. De curând, un subiect de la bac sau de la capacitate, nu mai știu, se referea la el. Cu peste opt decenii înainte, la apariție, romanul îi lua prin surprindere pe criticii literari, care se îndoiau până și de faptul că era vorba de un roman, într-atât de neobișnuită era formula lui.
Această schimbare de atitudine nu e lesne de explicat. Am recitit romanul cu ocazia reeditării în seria de la „Jurnalul Național“, în 2009, când am scris și prefața, fără să am un răspuns la întrebarea neașteptatei lui actualități. Nu e un roman care se citește ușor. Stilul e prețios și arhaizant, iar subiectul nu poate fi povestit în două cuvinte. Lumea descrisă e de mult apusă. Ediția din urmă are glose mai la fiecare pagină. E adevărat că romanul lui Mateiu I. Caragiale se numără printre cele mai curajoase din epoca în care a apărut sub raportul zugrăvirii moravurilor. Personajele aparțin categoriei libertinilor: se comportă și vorbesc cât se poate de slobod. Dar e o cale foarte lungă de la standardele în materie din interbelic și din prezent. Lucruri care odinioară, de exemplu, treceau drept perversiuni sexuale sunt azi practici banale și admise legal. Cinismul erotic al unui Pirgu nu mai sperie pe nimeni. Nici moartea lui Pașadia în brațele unei ventuze care adora sexul oral, pe numele ei, Rașelica Nachmansohn. În ce o privește pe vestita Pena Corcodușa, ea pare un personaj de-a binelea romantic. Și atunci?
Sunt multe deosebiri între moravurile de ieri și cele de azi. Nu mă refer neapărat la cele din romane, deși, cu siguranță, nici ele nu fac excepție. Pirgu și compania sunt o trupă de destrăbălați destul de asemănătoare cu bandele contemporane de adolescenți care se droghează și fac sex în grup. Diferența de vârstă e mare între unii și alții, Craii având în jur de 40-45 de ani, ceea ce ar putea denota că astăzi libertinajul începe binișor mai devreme, dacă n-ar exista minorele din casa Arnotenilor, împinse de propria mamă să se prostitueze. Diferența de stare socială ridică o problemă: Pașadia sau Pantazi sunt oameni cu dare de mână, din vechi familii boierești, iar adolescenții din vremea noastră n-au nici cea mai mică idee de ce înseamnă originea nobiliară. Destrăbălarea s-a democratizat și și-a pierdut caracterul privilegiat de clasă. Mai este ceva: Craii nu sunt niște inși asociali, din contra, comportamentul lor e reprezentativ pentru clasa din care provin, tinerii de azi care își iau libertăți asemănătoare fiind, ei, asociali sau chiar marginali.
În fine, libertinajul din trecut era unul pur, dacă pot spune așa, în sensul că nu avea, nu numai nici o implicație socială, dar nici una politică. Epoca noastră a lărgit sensul: moravurile libere sunt legate și chiar condiționate social și politic. Libertinii sunt de obicei și corupți, fii de bani gata, ceea ce e o formă complet diferită de bogăție decât a lui Pantazi sau Pașadia. Libertinajul nu mai este nici doar o problemă individuală. A devenit una socială și politică. Cine i-a uitat pe frații Răducănoiu, copiii prefectului de Dolj, protejați de lege orice ar fi făcut? Sau pe fiul unui judecător și nepot de procuror din Tg. Jiu care a bătut un taximetrist și un polițist fără să fie deranjat de nici o autoritate? Și cât de inocentă pare astăzi o vizită la „adevărații Arnoteni“ pe lângă cluburile de noapte frecventate de politicieni și de oameni de afaceri deopotrivă de celebri și de deșuchiați? Doar Pirgu se apropie primejdios de mult de libertinul corupt al vremii noastre, ajuns după Marele Război (acțiunea romanului se petrece în 1910), „de mai multe zeci de ori milionar, însurat cu zestre și despărțit cu filodormă, deputat, senator, ministru plenipotențiar, prezidând o subcomisie de cooperare intelectuală la Liga Națiunilor și oferind colegilor săi străini veniți în România cu pantahuza sau în anchetă o somptuoasă și sibarită vizită la castelul lui istoric din Ardeal“.
Există o evoluție în toate. Ce răspuns mai bun să dau întrebării despre neașteptata actualitate a Crailor de Curtea-Veche decât acela că regăsim în romanul lui Mateiu I. Caragiale copilăria naivă a epocii noastre, cu farmecul acela de neșters al lucrurilor vechi, în care ne recunoaștem fără totuși să ne identificăm?
(„România literară“, numărul 30 / 27 iulie 2012)