Născut în anul 1924, poetul şi eseistul polonez Zbigniew Herbert a debutat în perioada dezgheţului stalinist, în timpul grupării „Contemporanul“, care a imprimat o faţetă proaspătă liricii polone. Destinul literar al poetului este strâns legat de generaţia marcată de atrocităţile Războiului Al Doilea Mondial, care a lăsat urme adânci în conştiinţa lirică universală. Alături de T. Różewicz, Wisława Szymborska sau Czesław Miłosz, Herbert își înscrie poezia de la început pe culoarul desluşirii mecanismului complicat al istoriei şi al reconstruirii unei noi axiologii. Aşa se explică desele incursiuni în meandrele civilizaţiei antice. Apelul la mituri şi simboluri din spaţiul mediteranean are drept scop nu atât continuitatea unor motive sau destine, repetabilitatea unor structuri, cât căutarea valorilor durabile, care justifică existenţa şi fiinţa umană. Nu atât caracterul ciclic al istoriei îl interesează pe Herbert, cât necesitatea salvării acestor valori din faţa distrugerilor oarbe, la care civilizaţia a fost supusă în atâtea rânduri. De aici încărcătura simbolică şi parabolică a liricii poetului.
Se conturează încă de la debut antinomia esenţială dintre efortul de constructor asiduu al omului, autor al atâtor edificii strălucite, dar care înglobează sacrificii impresionante, şi instinctul primar, (auto)distructiv al acestuia, dovedit de-a lungul secolelor, în numeroase evenimente tragice. Dincolo de mitul jertfei pe care îl impune arta, poezia lui Herbert dezvăluie, ca şi în cazul prozatorului T. Borowski, o pregnantă undă de revoltă împotriva civilizaţiei construite cu sudoarea şi sângele celor mulţi. Mai mult, revoltă împotriva transformării în ruine a acestor valori sau a trecerii lor în uitare.
Ciclul Pan Cogito (1974)1, cu trimiteri directe chiar din titlu la raţiune, se constituie într-o convingătoare demonstraţie poetică a necesităţii imperativelor morale. Fără memoria semnificaţiilor etice, gesturile şi faptele culturale sunt lipsite de suport, devenind simple elemente decorative, într-un peisaj pestriţ, fără liantul necesar. Pan Cogito, un alter ego al poetului, reflectează asupra rosturilor existenţiale, lansând provocarea raţiunii şi a cumpătării în faţa afectelor necontrolate sau a răului devastator. Realitatea atunci capătă sens şi încărcătură emoţională, când este trecută prin filtre raţional-morale. Sistemele totalitare, aşa cum rezultă din mai multe versuri, au lovit tocmai în aceste categorii fundamentale ale fiinţei umane, conducând, dincolo de noianul distrugerilor materiale, la prăbuşirea sistemului axiologic elementar.
Spre deosebire de Różewicz însă, la care răbufnesc adeseori accente de pesimism, Herbert, ca şi Szymborska, construieşte o lume a încrederii şi a speranţei, în care preocuparea temeinică devine cultivarea valorilor trecutului şi a memoriei culturale. Conştient însă de dificultatea şi fragilitatea acestui efort zădărnicit de experienţa tragică a istoriei, poetul strecoară adesea incisivitatea ironiei. Ca şi la Miłosz, predominante sunt valorile individuale, şi nu cele general-istorice. Herbert este un poet al compătimirii şi al înţelegerii suferinţei umane individuale, şi nu adept al sacrificării individului în numele unor deziderate istorice şi ideologice.
Decurge din această conştiinţă lirică practicarea unei poezii esenţializate, moderne, lipsite de ornamentaţie inutilă, cu un mesaj subtil şi polisemantic, încărcat de idei.
Dihotomia dintre lumea sau oamenii care au construit şi construiesc cultura şi civilizaţia şi oamenii barbari care, însoţiţi de un rău visceral, năvălesc în „grădina cultivată“, transpare şi din eseurile autorului. Semnificativ în acest sens fiind volumul Barbarul în grădină, tradus şi în româneşte2, cu mai mulţi ani în urmă, sau volumul Labirint la mare, care urmează să apară în acest an.
Poezia lui Z. Herbert, un labirint de metafore şi simboluri, a valorificat în mare măsură tradiţia lirică poloneză şi europeană, a îmbogăţit-o printr-un necontenit efort de reevaluare, lăsându-şi pecetea creatoare distinctă în tezaurul literaturii polone.
Prezentare și traducere de Constantin Geambașu
___________________________________________________
1 Vezi și versiunea românească, Pan Cogito, București, Editura Paideia, 2008.
2 Zbigniew Herbert, Barbarul în grădină, traducere de Marcel Mihalaș, București, Editura Univers, 1973.
Raport din Orașul asediat
Prea bătrân pentru a mai purta arma și a
lupta ca alții –
din generozitate mi s-a desemnat rolul
secundar de cronicar
înregistrez – nu se știe pentru cine –
istoricul asediului
trebuie să fiu exact dar nu știu când a
început invazia
în urmă cu două sute de ani în decembrie
septembrie poate ieri în zori
toți sunt bolnavi aici de dispariția simțului
timpului
ne-a rămas doar locul atașamentul față
de loc
încă mai dăm în arendă ruinele templelor
spectrul grădinilor și caselor
dacă pierdem ruinele nu mai rămâne nimic
scriu așa cum pot în ritmul săptămânilor
nesfârșite
luni: depozite goale individul care circulă
liber a devenit șobolanul
marți: primarul ucis de autori necunoscuți
miercuri: discuții despre suspendarea
armelor dușmanul i-a închis pe soli
nu cunoaștem locul de încarcerare adică
locul caznelor
joi: după o adunare furtunoasă s-a respins
cu majoritate de voturi
propunerea negustorilor de condimente
de a capitula necondiționat
vineri: începutul ciumei sâmbătă: s-a sinucis
N.N. un apărător neînfricat duminică:
nu este apă am respins
atacul de lângă poarta de răsărit numită
Poarta Alianței
știu totul e monoton nu stârnește emoția
nimănui
evit comentariile emoțiile le țin în frâu
scriu despre fapte
se pare că doar ele sunt apreciate
pe piețele străine
dar cu o anumită mândrie doresc
să anunț lumea
că datorită războiului am crescut o nouă
specie de copii
copiilor noștri nu le plac basmele ei
se joacă de-a ucisul
în stare de veghe și în somn visează supă
pâine și oase
la fel ca pisicile și câinii
seara îmi place să hoinăresc pe la marginea
Orașului
de-a lungul granițelor libertății noastre
nesigure
mă uit de sus la furnicarul de lumini ale
armatelor lor
ascult zgomotul tobelor țipetele barbare
chiar e de mirare că Orașul încă se mai apără
asediul durează îndelung dușmanii
se schimbă și ei
nimic nu-i leagă în afară de dorința de a ne
extermina
goți tătari suedezi detașamente ale Împăratului
regimente ale Schimbării la față
cine să le mai știe numărul
culorile steagurilor se schimbă ca pădurea
la orizont
de la gălbuiul firav al păsărilor primăvara
la verde roșu până la doliul de iarnă
atunci seara eliberat de fapte mă pot gândi
la lucruri vechi îndepărtate de exemplu
la aliații noștri
de peste mare știu ne compătimesc sincer
ne trimit făină saci de alinare grăsime
și sfaturi bune
ei nu știu nici măcar că pe noi ne-au trădat
părinții lor
au fost aliații noștri din vremea celei de
a doua Apocalipse
fiii sunt fără vină merită recunoștință
așa că le suntem recunoscători
nu au supraviețuit asediului lung ca
o veșnicie
cei pe care i-a atins nenorocul sunt
totdeauna singuri
apărători ai lui Dalailama curzi munteni
afgani
acum când scriu aceste cuvinte adepții
unei înțelegeri
au căpătat o anumită supremație asupra
formațiunii celor neînduplecați
de obicei starea de spirit este șovăielnică
destinele încă se mai cântăresc
cimitirele cresc se micșorează numărul
apărătorilor
dar apărarea continuă și va dura până
la sfârșit
și dacă Orașul cade și se salvează
un singur om
el va purta în sine Orașul pe drumurile
exilului
el va fi Orașul
privim chipul foamei chipul focului chipul
morții
cel mai rău dintre toate – chipul trădării
și doar visele noastre nu au fost umilite
1982
Curatia Dionisia
Piatra este bine conservată Inscripția
(latină infestată)
anunță vârsta Curatiei Dionisia, patruzeci
de ani
și că a ridicat acest monument modest
pe cheltuială proprie
Banchetul ei dăinuie singuratic O cupă
ridicată
Un chip fără zâmbet Pentru porumbeii grei
Ultimii ani de viață i-a petrecut în Britania
lângă zidul barbarilor reținuți
într-un castru din care au rămas fundațiile
și subsolurile
Ea se ocupa cu cea mai veche profesie
a femeilor
Au regretat-o scurtă vreme dar sincer
soldații din A Treia Legiune
și un ofițer bătrân
Le-a cerut sculptoprilor să-i pună două
perne sub cot
Delfinii și leii de mare semnifică o călătorie
îndepărtată
deși de aici erau doar doi pași până în iad
Lamentație
În memoria Mamei
Acum are deasupra capului nori maronii
rădăcinoși
un crin subțire de sare pe tâmple ciorchini
de nisip
și curge pe fundul bărcii prin valuri
înspumate
la o milă mai departe de noi acolo unde
râul cotește
vizibilă – invizibilă – ca lumina pe val
cu adevărat nu este altfel – părăsită ca toți
ceilalți
„Pan Cogito și Maria Rasputin – încercare de a intra în contact”
1
Duminică
după-amiaza devreme
căldură
în îndepărtata Californie
în urmă cu ani –
răsfoind
Glasul Pacificului
Pan Cogito a aflat
de moartea Mariei Rasputin
fiica lui Rasputin cel Groaznic
o scurtă notiță
pe ultima pagină
l-a afectat personal
l-a mișcat profund
deși nimic
nu-l lega de Maria
a cărei viață sărmană
nu e chip să o dezvolți
în covorul unui poem
iată pe scurt istoria ei
necizelată
și ușor trivială
în acea vreme
când uzurpatorul Vladimir Ilici
l-a ucis pe alesul lui Nicolae
Maria s-a adăpostit
dincolo de ocean
a preschimbat sălciile
pe palmieri
lucra ca servitoare
la emigranții albi
în mireasma graiului matern
a blinelor castraveților borșului
avea ambiția ciudată
de a spăla farfuriile
celor de familie bună
dacă nu prinț
cel puțin baron
în definitiv era văduvă
după un ofițer din garda imperială
în mod neașteptat
i s-a deschis ușa
unei cariere artistice
a debutat
într-un film mut
Veselul Marinar Jimmie
o imagine neînsemnată
nu i-a asigurat Mariei
un loc durabil
în istorie X Muzele
apoi a apărut în spectacole de revistă
în teatre de mâna a doua
tingeltanglach
la sfârșitul
apogeului
a dobândit gloria
într-un număr la circ
Dans cu Ursul
Adică Nuntă Siberiană
furorile au durat puțin
partenerul Mișa
a strâns-o cu prea multă pasiune
dezmierdarea brutală
a patriei abandonate
printr-o minune a scăpat cu viață
toate acestea
plus două
căsnicii eșuate
și încă un amănunt important
a refuzat cu mândrie
editarea unei autobiografii născocite
cu titlul Fiica lui Lucifer
a procedat cu mai mult tact
decât o oarecare Svetlana
2
Notița din Glasul Pacificului
este însoțită de o fotografie
a defunctei
viguroasă
cioplită din lemn bun
femeia stă în picioare
pe fundalul unui zid
ține în mână
un obiect de piele
ceva intermediar
între o geantă de damă
și o tolbă de postaș
atenția lui Pan Cogito
este atrasă
nu de fizionomia asiatică a Mariei
de ochișorii mici ca de urs
de figura voinică a fostei dansatoare
ci tocmai
de acest obiect din piele
ținut cu îndârjire
ce
ducea
ea
pe drumuri rătăcite
prin orașe răvășite
păduri
munți
văi
– nopțile petersburgheze
– un samovar de Tula
– o culegere de cântece în slava bisericească
– un polonic furat din argint
– un dinte al Sfântului Chiril
– război și pace
– o perlă uscată în plante
– un bulgăre de pământ înghețat
– o icoană
nimeni n-o să afle
și-a luat geanta cu ea
3
Acum
rămășițele pământești
ale Mariei Rasputin
fiica ultimului demon
al ultimilor Romanovi
se odihnesc într-un cimitir american
neplânse
de clopot
de vocea de bas a preotului
ce face ea în acest loc cu totul nepotrivit
care reamintește de un picnic
de weekendul vesel al morților
sau de finalul alb-trandafiriu
al unui concurs de cofetari
doar cimișirul și păsările
vorbesc de veșnicie
Marie
– se gândește Pan Cogito
Marie castelană îndepărtată
cu mâini roșii groase
Laură a nimănui