În 1964, urma ca studenții din anul IV la Filologia clujeană să facem practică pedagogică la Liceul „Mihai Eminescu“ din Cluj, sub îndrumarea blândului și colegialului asistent universitar Vistian Goia. Liceul „Mihai Eminescu“ era considerat, alături de Liceul „George Barițiu“ și Liceul „Emil Racoviță“, unul dintre cele mai bune licee din Cluj, de aceea a și fost ales ca instituție unde viitorii profesori de Limba și literatura română pot să deprindă ceva din tainele măiestriei pedagogice – ca să folosesc o expresie de care s-a făcut multă vreme nu uz, ci abuz. Prima lecție am ținut-o la clasa a XI-a, și cred că era o temă de literatură contemporană, al cărei titlu nu-l mai țin minte. Știu însă că m-am pregătit temeinic, cu alcătuirea unui „plan de lecție“, așa cum se spunea pe atunci simplu și clar, nu cum s-au intitulat mai târziu, „proiect didactic“ sau „proiect de tehnologie didactică“. Am citit bibliografia adecvată temei, am arătat planul de lecție asistentului universitar îndrumător și am așteptat cu emoție „debutul meu“ în cariera didactică. Era o clasă umanistă la care preda o cunoscută profesoară clujeană, Minodora Comes, iar printre elevii de clasa a XI-a era și… Cornel Udrea, viitorul scriitor și umorist remarcabil. Evident că nu-l cunoșteam, dar rețin că profesoara mi-a vorbit despre clasă în general și despre Cornel Udrea în special, în termeni superlativi. Nu lipsită de emoții, dar la vârsta aceea eu le consideram stimulative, lecția a fost reușită și la analiza lecției atât profesoara liceului, cât și asistentul îndrumător au avut cuvinte de apreciere, întărindu-mi convingerea în vocația mea pedagogică. După terminarea facultății, am urmărit presa literară și am constatat că absolventul din 1964 al liceului clujean se afirma ca un scriitor de succes. Aflu din dicționarele literare consultate că a scris încă din timpul liceului, în 1962 publicând un articol în ziarul regional „Făclia“, – deci când era prin clasa a X-a de liceu, – ceea ce înseamnă debutul său absolut. A scris la început poezie, și cele două volume Iasomia (1972) și Respirația ceasornicelor (1975), au fost favorabil receptate de critica literară. A scris și piese de teatru care s-au jucat cu succes pe scenele multor teatre din țară. Dar scriitorul și-a găsit adevărata sa vocație literară în proza umoristică, publicând opt volume, unele cu un titlu paradoxal urmuzian: Obiceiuri de nuntă la cangurii schiori (1979), Duminica la iarbă verde (1985), Mersul pe jos (1988), Verișorii siamezi (1994), Marele zid chinezesc (1995), Privighetoarea ciocușă (2002), Ciroza la țânțari (2002), Sodomel și Gogorița (2007). Acestea i-au statornicit locul proeminent între umoriștii contemporani, un umor de finețe lingvistică și spirituală, un umor inteligent, așa cum spune actorul și scriitorul Dorel Vișan: „Cornel Udrea face parte din puținii scriitori al căror spirit este asemenea unei pietre prețioase.“ M-am întâlnit cu Cornel Udrea în scris într-un mod neașteptat. În 2007, Viorel Țânțaș a publicat la Napoca Star Dicționar de pușcărie – Limbajul de argou al deținuților din România – și, mi-a solicitat o scurtă prefață. Am scris-o cu plăcere, cam didactic, și surpriza mea a fost să mă învecinez în prezentarea cărții cu Cornel Udrea, care face legătură cu o carte anterioară a autorului, Tristă-i duminica zilelor mele (2001), o culegere de folclor de pușcărie evidențiind expresivitatea literară a argoului în operele unor scriitori români ca Miron Radu Paraschivescu (Cântece țigănești), Eugen Barbu (Groapa), G.M. Zamfirescu (Maidanul cu dragoste) etc. „Dicționarul lui Viorel Horea Țânțaș se citește aproape pe nerăsuflate, fiind o explozie de inedit, de imaginație în exercițiu care deschide o poartă încă ferecată, spre lumea închisorilor, unde stăpânesc reguli aparte și limbajul cotidian este unul codificat, în măsura în care aflăm și fiori lirici, de excepție […] Termenii de argou pe care-i mai întâlnim în unele cântece căzute sub genunchiul manelelor nu fac parte din adevărul lingvistic al pușcăriei și cu atât mai mult din cotidian.“ Iar concluzia este o apreciere superlativă:„Lucrarea de față, un dicționar-tezaur, reprezintă un pas înainte, argumentat pentru înțelegerea universului captiv.“ Dacă la început am fost mirat de prefața lui Cornel Udrea la o asemenea lucrare, scheciurile sale, proza sa umoristică m-au lămurit pe deplin mai ales în admirabilele duete actoricești: Draga Olteanu Matei – Dorina Lazăr, sau Florin Piersic, (prieten al lui Cornel Udrea) – Dorel Vișan, pentru că sursa umorului este aici… jargonul – fie că sunt niște „prețioase ridicole“, care vorbesc cu emfază despre „lanch“ și „living room“, fără să le cunoască sensul, fie că vorbesc într-un apăsat grai ardelenesc despre defecte morale ale tineretului contemporan, confirmând această profesiune de credință: „Întreaga viață am încercat să vindec cuvintele de tristețe.“