Cristian Liviu BURADA
Gloria victoribus…
Să ai șansa de a-ți face auzite fie și câteva poeme pe coasta Mării Egee, la poalele Muntelui Olimpos, adică acolo unde chiar Orfeu își avea casa, este în opinia mea, mai mult decât o onoare.
La Dion, învingătoare a fost POEZIA și, slavă Domnului, POEZIE a fost cât încape în sufletul și harpa fiecărui poet participant, dar nu numai, pentru că am avut bucuria de a admira și versurile câtorva dintre jurați: Nicolae Prelipceanu, Gabriel Chifu, Varujan Vosganian, Horia Gârbea, dar și ale poeților prezenți la fața locului din iubire pentru POEZIE și Olimpos, precum: Angela Baciu, Ioan Radu Văcărescu, Eugen Suciu, Adrian Alui Gheorghe, Liviu Capșa.
Toată dragostea pentru laureații Turnirului: Paul Aretzu și Nicolae Jinga.
Deci, cum scria cu ceva timp în urmă Ioanid Romanescu: „Trăiască poezia și marii visători“.
Dan IONESCU
Vivat poesia!
Dion, oraș antic, situat la poalele Olimpului, oglindește respectul pe care grecii îl aveau pentru zeii lor. Explorarea sitului arheologic este aidoma unei călătorii fascinante prin istorie, cu vestigii bine păstrate ale teatrului antic, templelor și băilor publice. Muzeul Arheologic suplimentează această in cursiune în trecut cu artefacte admirabile, care ilustrează viața cotidiană și religioasă a ve chilor locuitori.
De asemenea, Leptokarya este o stațiune litorală modernă, situată pe malul Mării Egee (unde muntele se întâlnește cu marea).
La turnir, sub straja lui Zeus, s-a citit poezie de cel mai înalt nivel. Încă în brațele muzelor, Grecia a știut să asculte.
Cele opt minute, acordate fiecărui competitor, s-au dus în eter cu vibrația unor metafore făurite pe îndelete, care au surprins dubla emoție, aceea a trăirii momentului și a luptei cu sine. Cuvintele au prins aripi, iar textul a fost o invitație la introspecție pentru public.
S-a simțit, fără îndoială, măreția poeziei, într-un cadru demn de zeii antici.
Echipa Filialei Craiova, în urma întrecerii, a câștigat trofeul.
Grecia a fost martoră la o simfonie de emoții, o celebrare a liricii actuale, pe al cărei tărâm inteligența artificială încă nu-și face de cap.
Participarea și triumful la acest turnir rămân o amintire prețioasă, o dovadă a spiritului creativ care transcende timpul și spațiul. Cu acest prilej – felicitări organizatorilor! –, ne-am reamintit de frumusețea și profunzimea literaturii.
Vivat poesia!
Nicolae JINGA
Poezia Olimpului
Zilele Turnirului de Poezie de la Leptokarya (4-9 iunie curent) rămân de neuitat datorită bogăţiei impresiilor acumulate şi trăirilor lăuntrice traversate. Datorită fericitei conjuncţii, fiind prima participare la o manifestare literară de asemenea anvergură, pentru disciplinarea emoţiilor şi păstrarea echilibrului sufletesc, mi-am reamintit şi am analizat din diferite unghiuri cei aproape şaizeci de ani de exerciţiu liric personal. E adevărat că, datorită profesiunii îmbrăţişate şi izolării într-un punct minuscul de pe harta ţării, mai bine de trei sferturi din perioada de timp menţionată exerciţiul meu liric s-a desfăşurat la marginea fenomenului literar de maximă intensitate şi vizibilitate. Avea dreptate scriitorul Varujan Vosganian să mă întrebe, în după-amiaza penultimei zile de şedere în Leptokarya, înainte de a intra în apa Mării Egee: „Măi, tu unde ai fost, că eu n-am auzit de tine până acum?!“ În ceva mai puţin de cinci zile, am încercat emoţii puternice şi am trecut prin experienţa unor stări de răscolitoare introspecţie. Mi-am reamintit realităţi legate de firea umană şi de constantele ei psihologice, pe care le uitasem din cauza rutinei, a cenuşiului vieţii şi a retractilităţii fortuite. Am învăţat unele lucruri noi, de care va trebui să ţin seama în viitor. Din punctul meu de vedere, Turnirul a fost organizat impecabil şi totul s-a desfăşurat în spiritul responsabilităţii, într-o caldă atmosferă prietenească şi cărturărească, deşi niciunul dintre poeţii participanţi n-a fost scutit de emoţii, întru evidenta şi ardenta devoţiune faţă de Poezie. Amplasat în vecinătatea Leptokaryei, la poalele Olimpului şi la marginea mării, înconjurat de verdeaţă, de multicolore, înalte şi dese tufe de bougainvillea, complexul Olympian Bay a oferit un cadru ideal de confruntare lirică. M-a impresionat seriozitatea, corectitudinea şi nu mai puţin răbdarea membrilor juriului – scriitori de uriaş talent literar şi impunătoare forţă expresivă. Lecturile poeţilor participanţi au fost la înălţimea momentului. Sunt încă acolo. Voi fi acolo încă multă vreme. În minte se derulează o serie de flashback-uri. În timp ce urc în grabă la etajul Muzeului de Arheologie din Dion, scriitorul Gabriel Chifu şi soţia lui, eleganţi şi distinşi, coboară mo nu mentalele trepte de marmură care duc la parter. Sunt prezent la întâlnirea cu scriitorii greci, la Salonic, pe străduţa aceea care, cu pitorescul şi melancolia ei, îmi sfâşie inima.
Costel NEDELCU
În audiență la Zeus
Fascinanta corolă verde, în toate nuanțele date de palmieri, foioase, rășinoase, întreruptă din loc în loc, în special, de albul, galbenul și roșul oleandrilor, mă invita la drumeție. Deși Cheile Enippeas, care duc la palat, își arătau întreaga lor splendoare, văzând nori pe Olimp, ezitam să urc. Ascunsă după un chiparos, una dintre Hyade mi-a făcut cu ochiul. Am priceput că va fi doar o ploicică. L-am rugat pe Dionysos să-mi împrumute pălăria, pentru a mă feri de eventualii stropi. Printre două înghițituri de vin roșu, mi-a spus că n-a purtat în viața lui pălărie, pentru că ar fi uitat-o în cârciumă.
Când am pătruns în anticameră, directorul de cabinet, Pallas Athena, m-a asigurat că sunt așteptat, dar să am puțină răbdare, pentru că șeful încă analizează cu Ares statistica rachetelor, dronelor, munițiilor, „cailor troieni“, războinicilor rămași pe câmp sau în picioare pe fronturile din Ucraina, fiind îngrijorat de ceea ce se întâmplă în Europa, mai ales că Eirene nu-i adusese speranțe prea încurajatoare de pace. Pentru câteva secunde am chibzuit la faptul că-mi pregătisem câteva poezii antirăzboi, pe care le-aș fi recitat în turul doi al Turnirului de la Dion, dacă l-aș fi atins. Meditația mi-a fost întreruptă brusc, pentru că prin ușa întredeschisă am zărit-o pe Afrodita, într-o rochie lungă, puțin transparentă și în sandale. Pe călcâiul stâng am observat o ușoară umflătură, probabil călcase strâmb pe undeva. La anii ei arăta încă foarte bine.
După vreo câteva minute am fost primit. N-am apucat să deschid gura, pentru că Zeus a început cu reproșuri, că am trecut de atâtea ori pe lângă palatul lui, în drum spre Chania sau Atena, fără să-i fi bătut măcar o dată în poartă, că nu i-am cerut niciodată vreun ajutor, adică să-mi pună vreo pilă. N-o făcusem, pentru că prin amfiteatrele grecești uzasem de analize și demonstrații veridice în intervențiile mele. M-a ghicit repede, că doar el le știe pe toate, inclusiv limba în care-i vorbeam. A chemat-o pe Euterpe și i-a poruncit să se ocupe de mine. Ea avea să observe că eram cam supărat și-mi glăsui, printre altele:
– „Precis, ai pierdut un concurs de poezie. Trebuia să fi venit mai devreme, în juriu fiind numai bărbați, făceam eu cumva să-i determin să te scoată măcar mai în față.“
Cum nu mă convinsese ca să-mi treacă necazul, m-a dus înapoi la zeul suprem, explicându-i că farmecele ei nu reușiră să mă scoată din mâhnirea dulce-amară. I-a reamintit că așa sunt poeții, sensibili, văd fericirea unde nu-i și catastrofa în orice vârtej.
Privindu-mă blând, Zeus mi-a zis că în loc de vreun sfat, îmi va spune o poveste, culeasă de Demetra când trecuse odată prin Creta, despre un om care făcuse vin în toamnă, cu gândul ca în primăvară să-l vândă pentru a-și procura ferestre și uși la casa nou construită. Vinul însă se casase. Aflându-i necazul, un prieten i-a cumpărat stricata licoare, la prețul pe care l-ar fi cerut bietul gospodar în piață, ca s-o facă țuică pentru cârciuma sa. Apoi, m-a îndemnat ca de la templul său să merg direct pe țărm și să scriu o poezie pe nisip, iar el îi va atrage atenția lui Poseidon să-și țină valurile acasă, până când se vor întări versurile mele la malul mării.
Savu POPA
Dimineți leptokaryene
În cele câteva dimineți leptokaryene ale Turnirului de Poezie de la Dion, în apa mării fuseseră topite peste noapte fulgerele lui Zeus. Acestui fapt i se datora luciul diamantin al valurilor, din acele prime ore matinale, dar și buna dispoziție a întregului resort. Astfel, aventura noastră literară a început pe un tărâm unde, altădată, tot un combustibil poetic punea în mișcare mecanismul unei mari mitologii.
Împreună cu un grup numeros de scriitori am intrat în Grecia, trecând mai multe frontiere. Am lăsat în urmă, în primul rând, frontiera geografică, cea dintre România, Bulgaria și Grecia, proiectată într-o realitate destul de animată, de vivantă, a zecilor de turiști, de diferite naționalități, care tranzitau aceste puncte vamale. Am simțit nerăbdarea, ritmul trepidant al asfaltului și al aerului impregnat de tot felul de energii umane, controalele amănunțite, caruselul nerăbdării celor care voiau să se știe trecuți de partea cealaltă, ca și când li s-ar fi luat o piatră de pe inimă.
Apoi, aflându-mă pe teritoriul elen, prima dată în viața mea, am avut prilejul să ajung dincolo de alte și alte granițe. Înainte de toate, am trecut, de nenumărate ori în acele zile, o graniță sinestezică dintre aromele, foșnetele, umbrele muntelui și cele ale mării. Un paralelism fascinant și paradoxal, deopotrivă. Aromele saline ale mării, pline de o anumită inconsistență olfactivă, dar și de un preaplin sevraj afrodisiac, s-au contopit, în permanență, cu aromele tari, aspre, de puls vegetal și de sălbăticie frustă, ale muntelui. Adesea, muntele a fost învăluit de-o cromatică uneori întunecată, alteori de-o vitalitate expansivă.
Întregul loc mi s-a părut copleșit de măreția, neregularitatea, solemnitatea vesperală a Olimpului, ale cărui metereze înconjurau patern întreaga priveliște. Mi-am dat seama, privind la toate acestea, că există și o graniță, destul de nevralgică, între mit și concret. Chiparoșii de pe marginile autostrăzii îmi păreau, de asemenea, niște străjeri ai intrărilor în lăcașurile zeilor. Ei, de asemenea, străjuiau niște granițe invizibile, granițe de nisip și pulbere, mereu modelate de vânturile sau de arșițele drumului care leagă Salonicul de îndepărtata Atenă.
Apoi, am trecut granița dintre arhitecturi, dintre arhitectura de acasă și cea de aici, aflată într-un permanent neastâmpăr, freamăt, într-o permanentă metamorfoză. Culorile vii, calde încercau să mai tempereze sau să ofere un palpit inefabil liniilor, contururilor, aspectului stradal, freamătului necontenit de corpuri, glasuri, mișcări sau momente de liniște ardentă. La granița dintre diferitele stiluri poetice am avut nevoie de o ștampilă insolită pe fiecare filă a pașaportului imaginației proprii, dar și de o declarație pe proprie răspundere că nu voi deveni imun la atâta frumusețe și originalitate. Însă, în prietenia care mă leagă de atâția oameni, cu care am reușit să mă reîntâlnesc și să consonez: nenea Jean, Mo, Adrian, Carolina, Cristi, Eugen, Liviu, Gabriel, Paul, Mihai, Simona, Ionel, Vasile, Dan, Nicolae ș.a., nu a existat nicio graniță. Treceam, lejer, dintr-un spațiu în altul al personalității fiecăruia, cu o curiozitate de a învăța și de a asculta povești, incredibil de benefică și de fruitivă (Șora).
Spuneam la început că, în unele dimineți, în mare fuseseră topite fulgerele lui Zeus, adăugându-i apei o mireasmă și o savoare atemporale. Adaug și că, la poalele Olimpului, poezia românească, în această perioadă, i-a făcut pe zei să ia notițe și să își îmbogățească bibliografia pentru vacanță.
Spiridon POPESCU
Patru zile de poezie la poalele Muntelui Olimp
M-am bucurat foarte mult când am aflat că am fost selectat de Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Craiova, pentru a participa la Turnirul de Poezie „Cununa de aur“ de la Dion, Grecia.
Deși acest turnir se afla la cea de-a treisprezecea ediție, nu participasem niciodată la el până acum. Ba mai mult decât atât, nu ieșisem niciodată din țară.
Nu știu cum au fost organizate celelalte turniruri, dar acesta a fost organizat exemplar. Nici dacă ai fi un Gică-Contra, nu i-ai putea găsi vreo fisură. Poeții selectați de cele trei filiale (Craiova, Sibiu și Brașov) au fost, în totalitate, minunați.
Juriul, condus de către Nicolae Prelipceanu, a avut o misiune foarte grea. Cum să alegi, din doisprezece poeți foarte talentați, doar doi premianți? Și, totuși, nimeni nu poate spune că cei doi aleși – Paul Aretzu, cel care a primit cununa de lauri, și Nicolae Jinga, cel care a primit premiul special – nu au fost selectați pe drept. Așa cum nu cred că poate spune cineva că Filiala Craiova nu a meritat să fie declarată echipa câștigătoare.
Îi felicit din toată inima pe cei doi câștigători și îi doresc Filialei Craiova să iasă învingătoare și la ediția din 2025! AVE!
Ionel SIMOTA
Nimic nu va fi pierdut
A fost cel mai frumos prilej de a ne cunoaște, juriu elitist (Gabriel Chifu, Horia Gârbea, Angelo Mitchievici, Cristian Pătrășconiu, Nicolae Prelipceanu – președinte, Vasile Spiridon, Varujan Vosganian – președinte U.S.R.) și autori deopotrivă. La poalele Muntelui Olimp, fiecare ne-am spus rugăciuni, ne-am împrietenit și am înțeles rostul literaturii mai mult decât oricând. Pentru calitatea umană a unei trainice prietenii aș fi mers până la capătul pământului. În fond, suntem niște gladiatori ai sublimului cuvânt, în Grecia de astăzi, în care ne dorim victoria. Doar cei hărăziți vor rămâne în picioare, doar învingătorii, cu săbiile poemelor vor striga în final: Ura! Lumea va cădea la picioarele lor, în grația aplauzelor binemeritate. Restul se vor retrage să își refacă rănile și vor înțelege că o luptă pierdută poate prefigura victoria unui alt război. Nu noi am inventat războiul, nu noi victoria. Totul vine de undeva, mult deasupra noastră, dintr-o înțelegere divină a literaturii. Am plecat capul către propriii genunchi și am cerut vigoare divinității pentru un alt turnir. Nimic nu va fi pierdut!
Vasile SPIRIDON
Înspre apusul zeilor
În urmă cu două ediții, Turnirul de Poezie s-a desfășurat la Ouranopolis, în proximitatea Muntelui Athos. Atunci și acolo simțisem fibra mea religioasă vibrând într-un autentic spaţiu sacru al creștinismului ortodox. Anul acesta, aventura poetică românească de sub cerul Helladei a continuat la Dion, într-un decor natural cu Muntele Olimp înspre apus. Privind de acolo înspre apusul mitologic ce garantează identitatea de profunzime a culturii europene, m-am simțit în stare să înțeleg puțin din ceea ce a fost idealul antic grecesc referitor la zeii mai frumoși în toate decât noi, muritorii de rând. Contactul din anul acesta cu un alt orizont grec și estomparea componentei ortodoxe într-o lume de dinainte de Hristos mi-a îndreptat gândurile saturate de mitizare a peisajului spre Vârsta de Aur elenică – o vârstă a lipsei de neliniști moderne.
Străjuind la apus malul cu nemărginirea Mării Egee, Olimpul ilustrează în cel mai înalt grad motivul muntelui ieșit din mare ca sălaș al zeilor locuitori ai paradisului ceresc. Se întâmplă la Dion, în acest loc de sub tâmplele albe ale Olimpului, o revărsare de sacru, timpul lumii putând fi absorbit de timpul mitic, pentru a face verosimile legendele cu zei (cu condiția să crezi în ele). Intimitatea peisajului își convertește atributele în peisaj sufletesc doar dacă acceptăm că lumea imaginară o poate substitui pe aceea reală. Numai pe un astfel de tărâm/țărm al coeziunii depline lumea pământenilor poate conviețui și comunica în chip supranatural cu aceea a zeilor. Cum să nu-i dăm dreptate lui Nietzsche atunci când scrie: „Pentru a putea trăi, grecii au fost constrânși să-și creeze zeii… Același instinct care dă viață artei, această completare și împlinire a existenței, care te îndeamnă să continui a trăi, a făcut să se nască și lumea olimpică, prin care voința elină înalță în fața ei o oglindă ce o transfigurează. Astfel, zeii dau un sens vieții, trăind-o și ei. Aceasta e teodiceea salvatoare: existenţa sub via lumină solară a unor astfel de zei o simți ca demnă de a fi trăită“ (Nașterea tragediei, în De la Apollo la Faust, Editura Meridiane, București, 1978, p. 190)?
La Dion, Marea Egee protectoare face corp comun cu uscatul, nu doar ca născătoare de zei, ci și ca dețină toare a tradițiilor lumii egeene cu ale sale piscuri brumate de vise zeiești. Din acest joc măreț al prefacerilor ce învăluie tainica nuntire a adâncului cu înaltul s-a purificat sufletul cu aripi din spumă al Eladei. Intrând în Marea Egee, nu ne-am făcut iluzii că vom auzi sau vedea sirene apărând din valurile scânteietoare spre a ne menține nouă, muritorilor, patima pentru frumusețe și iubire ideală. De asemenea, nu am crezut că vom trezi zeii din cerul dimineții clasice sau că vom auzi replici din tragediile grecești în interiorul amfiteatrului de la Dion. O asemenea Helladă tihnită și fremătătoare, ce te îmbie să simți gustul nemuririi, nu mai există azi. În schimb, la Dion-ul contopirii plutonicului cu uranicul am căutat, prin intermediul recitalurilor poetice, un loc de refugiu din calea vremelniciei.
Constantin URUCU
Manuscrisul de la Leptokarya
Doar de două ori aveam să particip la concursuri de poezie : prima oară la Galați în 1979 și acum, la Dion, Elada, în echipa Craiovei.
Drumul din Germania prin România, chiar dacă-l parcurgi în două etape, e destul de lung, dar reîntâlnirea cu orasul copilăriei, al studenției și primelor versuri mi-l face suportabil. Mai greu e prin Bulgaria și-mi zic: nu e atât de rău acasă, țara e mult mai frumoasă, străzile mai bune.
Și nici autostrada spre Tesaloniki nu e cea mai spectaculoasă.
De îndată ce ajung la Leptokarya îmi intru „în pâine“, nu vreau să pierd ocazia, deschid papirusul adus de peste mări și țări și-i rog pe distinșii scriitori să-mi răspundă la o întrebare ce mă frământă de când mă știu: „Ce este Poezia?“.
„Poezia e luxul săracilor“ citesc acum însemnarea cu slove ca de copil, sincere. „Lacrimile lui Dumnezeu din ochii Omului“, scrie un altul și nu mă mir. „Porți treningul Barcelonei din vremea lui Messi“, mă surprinde un prieten oltean înainte să coboare gândurile în pagină: „Un bob de rouă în cea mai frumoasă primăvară“; „O pasăre împietrită în mirare“, se mai adaugă. Cineva îl citează pe Laurențiu Ulici: „Ceea ce rămâne pe obrazul unui copil după ce i s-au uscat lacrimile.“ Tresar. Mă înfior gândindu-mă la sfârșitul tragic al domnului Ulici… Și: „un copil care a înțepat soarele cu privirea“, „teama de noi înșine“, „o veșnicie, o religie în care singurul care moare e Poetul“. Aproape toți își aștern definițiile dezinvolt, fără să se gândească prea mult..
Alții, ca un ritual al iubirii, se retrag în că măruță: „Este un vehicul care te duce undeva, unde n-ai mai fost și nu vei fi niciodată.“ Și însemnarea aceasta vine de la un poet get-beget, o iau ca pe o mărturisire, ca pe o durere a unui olar care, prins de pasiunea sa, a ridicat pereții vasului pe lângă propriul corp, zidindu-se emblematic în propriul vas de lut, în propria operă. „Ei bine, domnilor, Poezia, este descoperirea esenței, e Viața, este un condamnat care, cu câți ani mai mulți primește, cu atât e mai valoros.“
Trec repede zilele. Mă trezesc cu Olimpul în fața ferestrei, înot la șapte dimineața în apa clară, o colegă meditează și face yoga pe plajă. „Poezia, Poezia / Este ca Leptokarya / Care-i perla din Grecia“.
Ajung la ultima zi de lectură care nu mai e dimineața, ci târziu, la cinci după-amiaza. Sunt un pic îngrijorat. Nu pot rămâne până la capăt și voi șofa toată noaptea prin Grecia și, ce mi se pare mai spectaculos, prin Bulgaria. A doua zi, sâmbăta, trebuie să fiu în Cetatea banilor, este întâlnirea de 40 de ani de la sfârșitul facultății și în niciun caz nu vreau să lipsesc. Pentru unii, aceasta va fi, probabil, ultima reuniune…
Pe drum, reanalizez experiența unică a turnirului de poezie, retrăiesc bucuria revederii unor prieteni, dar și pe aceea de a fi cunoscut poeți noi. Și, deodată, mă fulgeră gândul la observația cu treningul Barcei. E adevărat, echipa pe care am iubit-o mult a fost aceea a catalanilor, dar sub bluză, lipit de inima mea, rămâne tricoul Universității Craiova și autografele celor ce ne-au făcut învingători.