Cea mai recentă carte semnată de Ioan Radu Văcărescu, Cealaltă cafea, este, în esență, o stranie relatare de pe granița subțire dintre viață și moarte, cînd detaliile au valoarea întregului, iar întregul dispare într-un foșnet de frunză, într-un gest minor, ca o eternitate suspendată. În fapt, cartea este „povestea“ unei confruntări trăite pe viu de autor, cu boala, cu perspectiva abisului, cînd „moartea începe să fie cea mai banală ficțiune posibilă“.
Retragerea în sine a conștiinței este, poetic vorbind, imprevizibil recom pen sată de spectacolul care se oferă privirii: realitatea îmbracă aspectul fabulos al unei ieșiri din contingent, moartea este „o marcă a identității“, există „un dublu liric“ care supraveghează, din umbră, viața celui care trăiește cu adevărat, dar care își suspendă (pentru moment) capacitatea de a spera pentru capacitatea de a privi cum „eternitatea se desfoliază în clipe“. Stilistic, cartea în sine este „o relatare“ făcută cu toate mijloacele aflate la îndemînă, de la pasaje descriptive, narative, dramatice la ipoteze imaginative, cu structurări polisemantice care duc la ceea ce Eugen Negrici numea „pseudo-structurare cu semantism obscur“ (în Sistematica poeziei). Pendularea între proză autoficțională și poem epic se petrece pe fondul destructurării aluzive, fragmentarismul este cel care dă un sens de lectură, moartea este numită cu numele ei propriu și, deși omul trăiește umăr la umăr cu moartea dintotdeauna, ea este mereu o surpriză: „Urc ca și când aș trece dintr-o viață în alta./ Cerul e luminat de zăpada proaspătă de noiembrie așternută pe acoperișuri./ Sau dintr-o moarte în altă moarte./ Nouă precum lumina începutului iernatic“.
Moartea are identitatea celui care o trăiește: „Moartea, oricând sau în clipele de pe urmă, nu-i decât cealaltă față a luminii“; sau: „am intrat cu sfială și cu infinită recunoștință în cealaltă moarte.“ Fărâmițarea realității, golirea de conținut a vieții, minimalizarea sensurilor existenței dau sentimentul pustiului, a pustiirii. Poetul pare a fi un martor al acestei degradări la care pune și el umărul, reluând-o în text, amplificând-o. Pustiul este ilimitare în spațiu, este negăsire în sine, dar poate fi și zădărnicie, deznădejde, pierderea sensului și rostului pe lumea aceasta. Salvarea vine însă din senzorial, cealaltă cafea se întîlnește cu cealaltă moarte și, la lumina obscură a unei țigări care arde continuu ,este renegociată viața, nu cealaltă, ci aceasta: „Întors în spital, m-am dezechipat, mi-am cumpărat cafeaua de seară, m-am așezat pe banca foarte cunoscută din parcul spitalului, mi-am aprins o țigară, privind stăruitor fântâna secată din mijloc, ca și când aș fi privit direct în ochi cealaltă moarte. Moartea cea nouă.“ Există, de altfel, în poezia din acest volum o adevărată ontologie a mortalității și un orizont agonic, destinul ființei de o deconcertantă fragilitate resimte prin toate fibrele amenințarea exterminării potențiale. Vecinătatea morții nu provoacă însă iraționalitatea din om, agonicul are parte de un scenariu complex, care cuprinde o serie consistentă de elemente care pare a fi parte din labirintul clipei căreia poetul (personajul) îi descoperă o mulțime de ieșiri: „Un câine pribeag, alb cu pete negre pe urechi și pe față, cu inimă neagră pe spate, la mal, cu botul în undele pârâului.// Nălucirea de-a lungul văii ce coboară din muntele tăcut.// Realitatea înseninată dintr-odată.// Moartea risipită-n văzduh, în ceața aurie a unui nou început.“
Epicul textului descrie, jurnalier aproape, toate etapele bolii, ale confruntării cu o realitate plină de contondențe a spitalului, dar și dureroasa confruntare cu senzorialul, cu plăcerile vinovate/ nevinovate care dau dulceață vieții, cu detaliile care fac din fiecare zi o eternitate. Amintirile dau și ele buzna în minte și în text, ștergînd granițele dintre realitate și irealitate, dintre trecut și prezent: „Așteptarea îmi pare acum cea mai fericită ficțiune posibilă./ Ea plecase dis-de-dimineață. Undeva. Așteptam răsturnând pe față și pe dos toate scenariile posibile, toate planurile simple sau întortocheate, toate emoțiile tari sau slabe, toate gândurile prezentului și viitorului trecut.// Am perindat în minte vreo câteva vieți.// Fără de moarte, doar curgere de sânge, sevă, limfă, apă sărată, cafea, fum de țigară, valuri înspumate, dragoste, suferință, spaimă.“
Dincolo de confesiunea abruptă, aproape fără menajamente provocată de către autorul actant, ca o exorcizare a unui rău prin cuvînt, prin poezie, prin confesiune, există o miză mai înaltă a acestui volum de o frumusețe stranie. Știind toate cîte le-a aflat despre moarte, pipăind-o cu inima, cu sufletul, cu trupul, cu gîndul, poetul trebuie să-l avertizeze pe cititor de omniprezența morții, e de datoria lui. E posibil ca aceasta să fie, de fapt, menirea poetului pe lumea asta, să rostească adevărul despre intrarea fără întoarcere a ființei în teritoriul morții. O spune și Vasile Spiridon, într-o consistentă prefață a cărții, că aceste texte „sunt scrise cu credința că vor fi fidele în a exprima sentimentul spaimei de gol, al marginalizării existențiale, al iminentei eliminări de pe scena vieții“.