*
* *
Angela Baciu
prin cocul ei trecea un pește
scriam ieri pe malul
mării egee
claxonul bicicletei
m-a făcut să tresar
în gara Leptokarya
limbile ceasului par
să meargă invers
trenul nu mai pleacă din gară
hamalii nu mai împing cărucioare
și fata morgana
se întinde leneșă
pe calea ferată
(Ellada Agapo)
șira spinării se crăpă în două
la vederea soarelui-răsare
pe muntele Olimp
n-a mai plouat demult, Zeus!
(6 iunie 2024, Grecia)
*
* *
Cornel Basarabescu
Visul lui Gregor Samsa
Era conștient că visează
Și că nu poate ieși din vis.
Se făcea că ziua a țâșnit din craterul nopții
Iar lava se revărsa doar prin ceilalți oameni
Numai el se simțea golit și nu mai avea voie
Să se gândească dacă pentru el va veni și seara.
A vrut să se privească în oglindă
Dar oglinzi existau doar în ceilalți pământeni
Și i s-a părut că timpul însuși era un gândac respingător
Iar el nu se va mai trezi niciodată.
Apoi și-a spus: Când mă voi trezi, dacă mă voi trezi,
Mă voi muta cu pat cu tot în toți oamenii
Care nu înțeleg ce e uitarea. Sau golirea de sine.
Uniforma libertății
Priviți-i ce uniformă au și cum umblă
Îmbrăcați în anii lor de detenție!
Funcționarii (sau gardienii) penitenciarului
Le-au urat bun-venit
În această închisoare curgătoare.
Mulți condamnați
Au avut un comportament exemplar
Și li s-a redus pedeapsa.
Li s-a redat libertatea, dar
Afară, în orbitoarea libertate,
Nu mai au un mers normal
Și li se pare
Că se împiedică de întuneric.
*
* *
Emanuela Bușoi
O rochie pe apă
O rochie perfectă, fără cusături, albă, de mireasă,
Pe straturi suprapuse de ape pluteşte, se roteşte,
Oglinda fluviului e cerul siniliu de vară, fără pată,
Fără cusătură. O teacă desăvârşită pentru trupul
Atât de tânăr ce tocmai s-a smuls din îmbrăţişare
Umedă de petală de nufăr, Ofelia pală, şi acel foc
De pistol, suficient de determinant, tras de omul
Negru de pe puntea vaporului des oscilând între
Malul fortăreaţă militară şi celălat, chemarea de
Zbor de albatros cu aripile întinse sfidând un joc
De-a nunta şi de-a moartea în albia rece, fluidă.
Non omnis moriar
Când amărâtul de cerșetor târâtor de zile
pe trepte tocite de veche catedrală mi-a
repetat de trei ori non omnis moriar
i-am râs în faţă deși numai de râs nu-mi ardea
în dimineaţa respectivă și în general în toate
nopţile fără somn tulburat de floarea întunecată
ce-și făcea de cap în adâncul fiinţei mele
împiedicându-mă să respir. Mi-a zâmbit
văzându-mi nedumerirea. Atât îţi spun repetă
te rog repetă dimineaţa seara eu nu mor întru-totul.
Ţine minte: Non omnis moriar.
*
* *
Geo Galetaru
Începea o poveste
Și noi plimbându-ne dintr-o cameră în alta
pe urmele unui adevăr de care nu mai eram conștienți
o floare de abur pe sticla acelui pahar
ca un continent învins de propria-i derivă
așa arată cerul îmi spuneam
pătruns de o fericire atroce
așa urcă în noi porunca neagră a nopții
și sapă dincolo de singurătatea opacă a creierului
dar atunci nu știam câte semne are tăcerea
și unde începe călătoria trupului spre zăpezile îndepărtate
eram la marginea unei păduri sau a unui câmp înflorit
cu toate rănile la vedere
veșmintele cădeau în afara noastră ca în oglinzi clandestine
începea o poveste despre timpul care ne caută
și atât de rar ne găsește
Inventându-și viața
Să deschizi o fereastră și asta să însemne totul,
puterea de a luneca pe volutele amintirii,
când amnezia îți dă târcoale ca o fiară flămândă,
gestul de a scăpa glastra din brațe
în întunericul unui gând ca un păianjen urcat pe perete,
minimalismul acestei după-amiezi intrate ca un hoț în cetate
și prietenii dispuși să treacă prin cameră în vârful picioarelor
în preajma umbrelor aplecate peste apele oglinzii,
aceste miracole șterse parcă de o mână grăbită
de pe tabloul cu albe calești împotmolite în ierarhiile iernii,
cineva traversând răbdător această idilă a lucrurilor tăcute,
cineva inventându-și viața cu o simplă bătaie de pleoape
*
* *
Liviu Mircea
Ceva ne împinge-n viitor
Este un loc în creier
unde se-ascunde memoria
și are o baterie care împinge trecutul în viitor
înainte ca uitarea să-și pornească aspiratoarele,
da,
locul ăla tu nu îl știi, ți-a scăpat.
Uneori iese cineva din tine,
nu-l cunoști,
nu-l simți,
nici nu știai că există.
Și iese ca un compromis,
o sentință
ori un avorton,
lucruri despre care nu știi nimic
nici măcar atunci când ești beat,
când știi cele mai multe,
știi aproape tot.
Dar șarpele îndoielilor
se strecoară în tine,
o vreme nu crezi,
o vreme nu simți,
apoi vezi multe lucruri, tot mai multe,
chiar și acolo unde niciodată nu a fost ceva.
Plângi tăcut până târziu, rușinat de cel tupilat în tine,
îți muști pumnii de nervi,
nu știi pe nimeni care ar trebui lovit,
unul, așa, la întâmplare,
vina e oricum colectivă, te scuzi tu,
mai tragi o dușcă care se duce exact în locul acela din creier,
îl inundă și îl tulbură,
iar tu te întrebi cine ești, de fapt.
Nu te-a lovit niciun răspuns,
adormi ca un transplant ce dă semne de eșuare.
Săraci sunt doar cei ce nu știu să viseze
Nu a visat să se nască în țara asta,
așa s-a întâmplat.
Nu a visat nici să fie sărac,
dar și asta s-a întâmplat.
Viața i-a jucat tot timpul feste,
așa a fost să fie.
Nu s-a plâns și nu s-a rugat nimănui,
tot ce știe e să meargă la muncă,
apoi să vină acasă.
Să își iubească soția și copiii,
să își iubească părinții, chiar dacă ei nu mai sunt,
și-n fiecare seară, până îi prinde somnul,
își îndeamnă copiii
să se zbată cu semnele ciudate din cărți
și să viseze.
– Pentru că visul, spune el,
e o altă țară
în care merită să știi să emigrezi.
Suntem atât cât știm să visăm.
*
* *
Daniela Oatu
Instantaneu
Niciun scaun liber
la terasa Boema
unde adolescenții
savurează clipa de unică folosință.
M-aș fi așezat în locul acelei blonde
care și-acum
amestecă în propria-mi soartă cu lingurița
fără să dea de zaț
Bunica
n-a călătorit niciodată cu trenul
să vadă
câmpul de la fereastră
secunda rotindu-se după ea
precum floarea-soarelui
până unde pufăie
capătul de linie fericit
M-am jucat cu sufletul cuvintelor
ca zăpada cu focul
fără schimb de jurăminte
când mă lovea inspirația
simple versuri bifate într-o agendă
de-nțesat cu fantezii
nu le-am dat save
înainte de a pune punct
unele încă își leagănă rănile credincioase
sub pansamente
astăzi nici în închipuire
nu mă mai joc cu sufletul lor
mă-ntorc în liniștea dintâi
unde minte iarna de-ngheață apele
*
* *
Horațiu Stamatin
(Ars nivis)
pentru Lucian Vasiliu, de 8 Ianuarie, a.c.
Ninge,
neaua-i cât gardul!
Bunul meu prieten mă roagă să-i scriu o poezie,
mă ia cu sentimente: că ne cunoaștem de mult
de pe vremea când furam harbuji împreună în țarnă-n jos;
îl privesc.
El umple paharele cu vin,
bem vin vârtos cuprinși de sete;
văzând că nu rostesc niciun cuvânt, scoate din portofel două bancnote
cu chipul poetului național,
le iau și le arunc în focul care trosnește în sobă
– un alt supliciu pentru românul absolut –;
mă ia din nou cu sentimente: că am fost cu uratul împreună
și ne-am împărțit colacii frățește,
și când am fost noaptea la Claudia, ea m-a repezit cu „hai, plimbă ursu’“
și i-am smuls poarta din țâțâni, și am aruncat-o în râpă.
Văzând că tac și iar tac îmi spune că fiind
prieteni din fragedă pruncie mi-o dă pe nevastă-sa pentru o noapte,
îl privesc și-l privesc,
el toarnă-n pahare,
bem vârtos cuprinși de o sete ancestrală …
Și eu mut ca muta satului reușesc
să-mi adun un gând: prietenia e un act de cădere din oglinda cerului
unde privirile noastre se-ntâlnesc la bine și la rău
și ele ning din nou aici pe pământ
unde-i cald și toate-mi sunt sfinte.
*
* *
Simona Trifu
Căsuța de turtă dulce
În căsuța de turtă dulce,
pereții sunt moi și zâmbetele mustesc a doliu.
Un iz de adio-mi întunecă flautul,
dar eu continui să cânt în surdină.
Cortina se trage după
și lacrimile-și fac loc printre șine de cale ferată.
Ecartamentul e umed de pașii tăi
și-n jur nu e nimeni.
Marfarul e-n gara cea mică,
prea strâmtă pentru noi doi în decubitul vieții.
Vine potopul și în rafale de pușcă te strig.
Vuiet în foame
Aș vrea să-ți simt chipul
răsărit din ape și răsfrânt în culori vii.
Simt umbrele care sălășluiesc
și mă înconjoară din tablourile vechi,
ce știu istorii.
Culoarea ta preferată…
Aerul acela în care plânsul se transformă în vuiet
și toată pădurea mijește a tine.
Un violet aprins îmi arde trupul de poftă.
Tot caut asteroizii în mine zidiți.
Plouă cu picături violete
și stânca din tavan se prăvale în vis.
Erotic joc de noroc.
Pierdere și pierzare.
Ai datorii ce strigă a foame de sânge.
Anxietate prelinsă din stalactita inimii tale.
O inimă desfrânată,
bogată în violet translucid.
O expansivă pleiadă de zgomot.
Noi doi și un înger plecat.
*
* *
Ana-Maria Vinţan
***
Se-nalţă din mine cuvinte,
sunt o amforă a unui olar dispărut,
cu mâini noduroase mă-nvârtea şi bolborosea
sunete obscure peste care au turnat vin, ulei, grâne şi ape,
murmurul încă se-aude,
atingerea încă m-apasă,
stau pironită în cântecul acesta şoptit
printre mâinile ce mă poartă, mă cuprind, mă sfarmă,
mângâiere captivă a unei promisiuni fără sfârşit.
***
s-o iau mai încet, îmi spun,
să se oprească goana,
vuietul, tunetul,
tropotul de cai şi de roţi,
furtuna din păr,
domol să păşesc,
să zac în fotolii,
să mă descompun în nisip,
din ce în ce mai încet,
să-ncremenească odată mişcarea,
să pot privi, să pot auzi,
de ce nu mă laşi să m-aşez, să scap de cuvinte, de ritm şi de spaţii,
de greutatea unei priviri ce mă urmăreşte.