Poeme de Angela Furtună
Trauma îngerului
*
un nor lovit de lumină devine purpuriu
apoi magenta rubiniu și roz livid
precum buzele din care se retrage
patima –
momentul trezirii din beția identitară
diferența dintre tine și celălalt
fiecare la capătul unui mit
și la căpătâiul unor eroi necunoscuți
străinii interiori sângerează în tine
la fel precum sinele tău capturat de ceilalți
picătură cu picătură
desenezi, oare, vreun alt lucru
(atunci când scrii despre om)
decât imaginea ta în oglinda unui lac
pe care apa l-a trădat și l-a părăsit?
și nu, nu e Narcis chipul din oglindă
ci râul pe care plutesc la vale
irositele tale fântâni
*
Motto: a trăi – a fi nici aici, nici acolo
în orașul meu de suflet, am scris „Te iubesc“
pe Monumentul Ostășesc ridicat pe Strada
Regina Maria,
am înconjurat de zece ori Monumentul
Unirii
înainte de a fugi în patria mamă,
am recitat Viribus Unitis, am zburat pe
acoperișuri
clădirile erau vorbitoare de limbi imperiale,
la Cernăuți,
străzile de piatră dansau românește, la
Czernowitz,
dimineața, trotuarele erau măturate cu
buchete de trandafiri
și de Sânziene,
acoperișurile erau miradorul tenorilor,
librăriile erau mai numeroase decât
cafenelele,
aerul mirosea a brad și a hârtie de Biblii
sau de Tora
mereu se nășteau în iesle iluminați,
sfinți, poeți și cărți esențiale,
toți oamenii erau moștenitori de principi,
conți, rabini și voievozi,
ziua de duminică începea cu Schubert
sau Bach
și se încheia cu dueluri cavalerești,
în ziua de vineri, petreceam la Teatru,
după ce statuia lui Schiller
ne saluta cu eleganță
iar bustul lui Eminescu atrăgea femeile
tinere
și senzuale,
aerul era plin de poezie și de revoluții
pe strada Ion Creangă,
am alergat să ies înspre Cafeneaua
Renaissance
unde ne-am trezit recitind în cor doine și
balade
apoi, pe strada Iancu Flondor, ne-am
alăturat
adunărilor de veterani: Libertate! Unitate!
Regimentul 41 Infanterie trecea cu fanfare
Capitala nedeclarată a Europei nu s-a
stins –
în amintirile mele de copil poposesc adesea
chipurile palide ale trecătorilor care
plângeau
atunci când ne auzeau vorbind românește
venind de dincolo,
dar acum nu mai eram decât turiști în
orașul
sufletului nostru
rătăcitori prin tranșeele istoriei de dincoace
*
erau zile cu ploi roșietice deasupra Obcinelor
când toți frații mei s-au sfărâmat de stânci
dar mi-au lăsat mie pușca și troița interzisă
suntem un neam de suflete-statui,
un popor de exponate de muzeu:
poate din cauză că strămoșii noștri au stat
mereu la pândă,
ca să-i audă la timp pe invadatori,
astfel învățându-și încă din fașă copiii
cum să adulmece moartea în frescă
și cum să-și folosească trupul ca pe o
ascunzătoare
libertatea capcană
*
copii fiind, ne ridicăm pe vârfuri,
ne lipim nasul de fereastra memoriei, o
dezghețăm
cu rotocoale de lapte,
eventual ne urcăm pe taburetul rotund
cu trei picioare
ca să ajungem până la oberlicht,
privim curioși în noapte,
deschidem puțin ochiul de geam și ochiul
interior:
o cometă intră în cameră, târând amintirile
după ea –
soba duduie de lemne
(mai devreme am copt scrijele pe șparhat),
iar luminițele ce străbat prin găurile portiței
de la sobă
desenează pe tavan personaje fantastice
și lumi
contorsionate – poveștile sobei se adaugă
poveștilor citite sau auzite
pe străzile și ulițele brăzdate de tancuri
*
toamna, Europa e un atelier de maestru
cad frunzele și vine războiul
cu dalta și culorile lui
un legato peste amuțire
a trăi printre capodopere și ruine
citești pe furiș întunericul
orizont invizibil avansând pe tancuri
ai fost un copil al ierarhiilor
un album de iluzii la reîncarnare
un mănunchi de diagnostice la retragerea
în aplauze
capete de șobolani
toamna, Europa ostatică
pe țărmul marilor maeștri
la școala monștrilor și a îngerilor
Poeme de Carmen Focșa
Toamna aceea…
Pe unde-o fi rămas toamna aceea
Când flacăra plopilor cobora către poale
Nu știu dacă se trezise în mine femeia…
Lumina aceea aurită și moale
Se scursese în vene și-n glas
Chiar dacă tăceam, căci fiecare sunet
Ar fi fost precum semnul de bun rămas…
Știam că neuitată-i toamna în care
Mi-era scris fără vorbe, tot ce fie-mi-va
soartă cândva…
Parcă, doar pentru mine, peste creștet
Luna, crescând, se rotea…
N-o atingeam, să nu spulber duhuri
lucrând pentru mine
Să-nalțe alte și alte ținuturi în care
M-aș fi așezat să germinez
Să dau în floare
Așa, fără muguri, fără frunze, măcar,
Fără semnul de număr impar…
…Toamna aceea, pe unde-o fi
rămas, dacă a fost,
Ploile de-atunci, pe unde se
învolburează
Amestecând lumi, separându-le, uneori
Ca și când altul ar fi trebuit să fie drumul
zburat de cocori…
Mi-acopăr ochii,să nu tulbur
Dogoarea armurilor ce poate, ascund
Un rest din toamna aceea de-atunci
Ca pe-un păcat, încă neînscris
În vreuna din cele zece porunci.
Casa aceea…
Același tramvai îmbătrânit
Își duce pe aceeați stradă poveri
necesare
Iar tu, mereu, te așezi pe partea
vagonului dinspre care
Se vede mai bine casa aceea
Sperând să fie luminată…
Încă odată, și încă odată,
Ieri, n-a fost, dar poate, azi,
Poate, cineva se reazimă cu brațele de
pervaz
Poate, trage storurile, să nu se mai vadă
Golul, nimicul, niciundele,
Să nu se audă strigându-te pe nume
Orele, secundele…
Casa e mereu aceeași,zidurile, copacii
Așteaptă dimprejur, mai înalți cu un inel
Doar înlăuntrul ei, ca și-nlăuntrul tău
Luminile mai coboară o treaptă.
Privirea ta scrie pe ziduri
Semne de aducere-aminte
Pe lângă care tramvaiul se târăște
Ca printr-o ploaie fierbinte….
Întorci privirea spre casa rămasă în
urmă…
…Tramvaiul-cârtiță se târăște
Alunecă
Scurmă.
Poem
Cea mai amară tortură:
Vorbele care nu ție îți sunt spuse
Chiar dacă tu le-ai gândit, născut,
așteptat…
Nu știi la cine ajung, și, mai ales,
Dacă nu cumva sporesc trufia altora,
fără de care
Ar deveni larve, urcându-și miasma
Spre soare,
Dacă nu cumva, se rătăcesc, nu mai
găsesc drumul înapoi
Și-ajung să-și urască neputința…
Încep să-ți ajungă vorbele sărace
Fără altă glorie, decât că veneau
de-acolo, de unde așteptai altceva,
Dar sunt bune și astea, cum îi e bun
săracului
Chiștocul de țigară, cules din drum…
Cea mai amară tortură: vorbele despre
care credeai că ți se cuvin,
Că te arată ție mai altfel,
Și încă aștepți, lângă un foc
Arzând mocnit, fără fum…
Chiar dacă…
Chiar dacă existai, eu n-aș fi existat
Mai mult decât buruiana de la margini
de drum
Dintre cuvintele tale, niciunul
N-ar fi fost pentru mine,
N-aș fi știut pentru cine se țese
Din privirile tale
Căușul de rușine
Și de nepăsare…
Aș fi văzut totul prin ochii albinelor
Care-mi căutau nectarul
Tu ai fi rămas dulcele-amarul
Pe care nu l-aș fi jinduit, n-aveam cum
Că aș fi rămas numai fum
Urcând în sus, din coșul casei în care
te-ncălzeam
Lângă soba cu vreascuri trosnind
înmiresmate,
Mi-aș fi închipuit că ne-am rezemat
Spate în spate
Punând virgule-ntre două respirări,
Între două puncte cardinale
Neaflate pe hărți…
Chiar dacă existai,n-aș fi existat eu
Mai mult decât o buruiană de la margini
de drum
Peste care treci cu-ncălțări aurite,
Să nu te zgârie,să nu te-nțepe în talpa
care
S-a măsurat cu roua urmelor
Lui Dumnezeu.