Irina Petraș
Ioan Es. Pop și moartea la purtător
Am schițat nu de mult, în „Nord Literar“, un portret al poetului laureat al Premiului Național Lucian Blaga. Revin acum cu alte câteva frânturi din comentariile mele de-a lungul anilor, încercând să decupez o efigie in memoriam.Scriind despre „poezia în văzul lumii“ a tinerilor, spuneam că e de identificat la ei o reîntoarcere la vedenia supremă, moartea, după ce, ieșite la drumul mare, vorbele au exersat dezmățul, blestemul, injuria, pornografia. Însă, la tineri, muritudinea e generoasă, melancolică, foarte democrată și nepăsătoare. La Ioan Es. Pop, nu această vedenie de la distanță e frecventată, și nici viziunea crepuscularității melancolice a poeților dintr-o generație anterioară. El scrie o epica thanatica ivită din privirea care amușină miezul muritor al ființei, pe care îl vede și căruia îi numără semnele. Însemnările celui pândit de moarte – care răstoarnă relația pândindu-și el obsesiv sfârșitul – recurg la poem ca la un aparat roentgen privilegiat, ca la un ochean cu infraroșii, depășind discreția tradițională a morții cuibărite în ființa vie și studiind fețele fricii și „grozava ei încărcătură, / care m-a ținut în viață numai și numai / ca s-o întrețin și s-o slujesc“.
Nicolae Manolescu reține, în comentariul său la Arta fricii, angoasele fără leac și oarecum paradoxala „sleire a fricii“ pe măsură ce amenințarea e tot mai aproape. Condiția de muritor, asumată altădată aproape ca blazon al unicității, își revelează treptat banalitatea, uniformul, comunul. Abia de mai poate stârni stări poetice limită: „până mai ieri, marile frici îmi luau mințile […] acum nici fricile nu mai sunt ce au fost, […] ca să pot merge mai departe, mi-ar trebui o spaimă proaspătă / și brutală“. Nu e doar conștiința morții intravitale, a morții la purtător (cum o numeam altădată), ci o acutizare a privirii de sine, de lume, până la dispariția oricăror atenuări prin uitare. În un somn pe scaunul electric, cele câteva remarcabile lucrări grafice semnate de Eugen Vuțescu proiectează imaginea poetului pe ziduri scorojite, măcinate de vreme ori de misterioși acizi. La o a doua privire, mesajul e însă altul. Poetul (ne) privește prin acest zid năruit dintr-un înăuntru care sugerează captivitatea. Sunt prezente astfel de imagini ale închisorii unui ins scrutând „realul“ din interioritatea sa vulnerată încă de la Ieudul fără ieșire, trecând prin Petrecere de pietoni, Podul, Unelte de dormit, toate, variațiuni pe aceeași temă, numită anume pe coperta uneia dintre antologiile sale: No exit.
Citindu-l dinspre „declinarea poeziei“, am presupus că ne aflăm în fața unui poet al nominativelor. E și calea de întâlnire a poeziei sale cu Bacovia, poetul nominativului absolut (cum l-am numit altădată). Aglomerarea de nominative nesigure și năuce, care și-au pierdut autoritatea și rostul, rămânându-le doar îngânarea monotonă, în ecou, a numelor lor prime, traduce carența de existență („Aici viața se bea și moartea se uită“) ori alergia la excesul (imaginar) al trăirii, vindecate amândouă prin exerciții de fire în timp și spațiu. Ca la Bacovia, totul stă, iar poemele inventariază neobosit această stare nesfârșită într-un circuit extenuat al vieții/morții. Poemele sunt naturi statice cu umbre mișcătoare. Cronicar al spaimei, numărând cu un fel de gravă solemnitate „ruinurile“, Ioan Es. P. caută spații în care fața tragică a destinului să se poată desfășura în voie, ferită de ușurătatea eliberatoare a râsului; dar râsul nu-și pierde nicidecum proprietățile de bun însoțitor pe drumul către moarte: „asta e toată lecția pe care / am învățat-o și apoi am râs“; „și râd în hohote toată noaptea, ca la orice priveghi“.
Ioan Es. Pop găsește în me tafora alcoolurilor un in terlocutor supus, care să-i asigure salvarea nu doar de căderea, pe nesimțite, spre moarte, ci și de angre najul cutumelor sociale, apăsătoare și reci, cu ceva kafkian în severitatea lor înghețată. Alcoolul e monedă de schimb ori de schimbat perplexități, nedumeriri, căderi. El promite și „petice de nevăzut“, dar mai ales halucinant-abulice soluții la insolubila condiție diurnă: „Dar vai cu câtă frică mă gândesc deja/ la veșnicia însetată ce va urma.“
De vreme ce „istoria este poezia învingătorilor,/ iar poezia – istoria celor învinși“, din recuzita poemelor fac parte, firesc, funia, briciul, alcoolul. Obsesia morții recurge, în text, la imagini ale auto-suprimării, voit-stângace semne de bravadă și de fragil control al condiționărilor destinale. Bacovian și prin deviate scenarii erotice: „te-aș fi trezit totuși în seara asta/ să vedem împreună cum coboară asfințitul“, Ioan Es.P. instituie o logică albă („am închis totul și m-am tăvălit în pat/ cu gândul să nu mă mai scol vreodată/ și nu m-aș fi sculat dacă a doua zi/ nu m-aș fi sculat“), cu cadențări pe loc, exasperate de perpetua „agonie a unui veac suspect“.
Gellu Dorian
O seară liniştită, la Iaşi, cu Ioan Es. Pop
Stau cu Ioan Es. la o vodcă pe o terasă
lîngă Biserica Barnovski din Iași,
altfel nu ar putea rezista la o lectură prelungită
într-o sală mică a Muzeului Regina Maria,
în apropiere se simte parfumul vechi al Otiliei
și fumul de pipă al soldatului Topîrceanu,
scos pe nări de Indira,
rîpele Tătărașilor
și motanul lui Bulgacov oploșit într-o carte
plină de șoareci, pe care Nichita Danilov
tocmai a scos-o din raft odată cu o sticlă de vin,
dar noi bem vodcă,
el, de teamă să nu se bîlbîie,
o, geaca mea,
eu, să-mi aduc aminte gustul germenului de secară
rafinat la Sankt Petersburg
cînd acolo era Europa cu adevărat
nu barbaria de acum tulburînd apele Nevei –
hai, se aude o voce ca mitralierele Ierusalimului
pe zidul plîngerii –
ce bună e vodca asta, nu pentru că e vodcă,
ci pentru că e dublă
și o sorbesc încet să nu fac zgomot
în versurile pe care le voi citi, spune Ioan Es. –
și zburăm apoi peste colinele din jur timp de două ore
pînă ce se face seară, se face liniște
și vorbim de Guillaume poetul și administratorul…
Ioan F. Pop
Aș fi vrut să scriu un poem împreună cu Ioan Es. Pop
aș fi vrut să scriu un poem
împreună cu ioan es. pop,
dincolo de cele cîteva litere
care ne țineau în vecinătatea unei
pronunții nesigure.
dar neîntîlnirea noastră a rămas
ca o umbră care nu ne-a mai
ajuns din urmă.
și nici măcar o confuzie nominală
nu ne-a putut pune față în față,
ca într-o carte pe care
o deschizi la întîmplare
și vezi că nu e semnată de nimeni.
acum scriu acest poem ca și
cum l-am fi scris împreună
în alte timpuri paralele.
un poem în care nu s-ar fi știut
cine este es. și cine este f.
două voci unite într-o așteptare
care s-a stins în propria clipă
neverosimilă.
în ultimul dangăt
de cupe la întretăierea luminii
cu întunericul.
aș fi vrut să scriu un poem
împreună cu ioan es. pop,
cu tăcerile și neîntîlnirile noastre
dintr-un ieud și fizeș cu prea multe
ieșiri și cu nici o iluzie de rezervă.
un poem pe care am fi putut,
în confuzia lui prietenească,
să-l semnăm, cu o mînă de cer
și cu una de pămînt,
pentru o conformitate prea tîrzie:
ioan es. pop.
căci oricum viața se bea și moartea se uită.