Care este cea mai neobișnuită întâmplare pe care ați trăit-o?

Adrian ALUI GHEORGHE

Secvență paranormală cu Nichita Stănescu

În anul 1984, la un an de la moartea lui Nichita Stănescu, la Ploieşti a fost organizat ceea ce ar fi trebuit să fie, în intenţiile iniţiatorilor, cel mai important Festival de Poezie din România şi din Estul Europei, care urma să devină replica Festivalului de Poezie de la Struga. La prima ediţie, premiul festivalului, pentru întreaga operă, l-a primit, oarecum motivat de apropierea de Nichita, poetul Gheorghe Tomozei. Premiul pentru un debutant, după ce am trimis un consistent grupaj de versuri unui juriu prestigios, mi-a revenit. Ştiind că o să iau premiu, pînă seara am tot făcut cinste, dădeam vodci cu ambele mâini, zvonul fiind că premiul e cu adevărat consistent material. Merita să fiu generos. Şi a urmat premierea…! A primit Premiul Opera Omnia Gheorghe Tomozei, care a urcat pe scena Casei de Cultură, unde a îmbrăţişat un buchet de flori, a primit o plachetă cu efigia lui Nichita şi un plic. Poetul a lăcrimat. Apoi am fost premiat eu. Am primit o diplomă, o plachetă cu chipul poetului şi două plase cu cărţi şi albume. După ce s-au stins aplauzele, mi-am ţinut micul meu discurs, de mulţumiri, am spus poezeaua ilustrativă şi am coborît din înaltul scenei între oameni. Distanţa era mare. Apoi lucrurile s-au precipitat, toată adunătura de academicieni, de nemuritori, de amici ai lui Nichita trebuia să meargă la masă undeva în afara oraşului, la nu ştiu ce gospodărie de partid. Localnicii s-au împrăştiat la casele şi la treburile lor. Eu aveam tren de întoarcere la o oră potrivită, spre miezul nopţii, aşa că am decis să merg la gară, mai ales că aveam de cărat şi două sacoşe cu cărţi. Numai că după ce au plecat toţi şi vertijurile de pe scenă s-au atenuat, mi-am dat seama că nu primisem, totuşi, promisul premiu în bani, că evaluate cărţile în lei ar fi însemnat, poate, mult, dar mie nu-mi folosea cu mai nimic acest lucru. Pentru că în buzunar nu aveam mai mult de zece, cinsprezece lei, insuficient pentru un retur cu trenul pe varianta Ploieşti-Piatra Neamţ, preţul real fiind undeva pe la optzeci de lei.

M-am repliat, am oftat, mi-am trecut în revistă sacoşele cu cărţi. Erau cărţi de toată mâna, cele mai groase erau nişte ghiduri foarte utile pentru un amărît ca mine, în acel moment, de vizitare a frumuseţilor judeţului Prahova. Altele erau broşuri din Cîntarea României, o culegere de folclor muzical din zona Prahova, un vas ceramic care nemurea nu ştiu ce vatră meşteşugărească din zona Făgăraş. Am făcut o selecţie la sînge între cărţile primite, am renunţat la jumătate dintre ele, abandonîndu-le pe o bancă din faţa unui bloc, am lăsat şi vasul ceramic, ca să-l folosească localnicii, să pună în el apă şi mîncare pentru cîinii vagabonzi eventual şi am pornit-o spre gară. Pentru că mai aveam ceva timp şi pentru că furtuna din creier nu se lăsa domolită cu nicio idee, am intrat într-un băruleţ unde am luat o cafea, cu doi, trei lei şi mi-am aprins o ţigară. Reflectam. Şi pe cînd reflectam aşa la trista soartă a poetului premiat, invocînd spiritul lui Nichita Stănescu să mă bage şi pe mine în seamă, am văzut într-un colţ cîteva aparate cu ceea ce se cheamă azi (poate că şi atunci !) păcănele, unul dintre ele fiind liber. M-am băgat în joc cu cele cîteva monede pe care le aveam. Oricum şi aşa erau prea puţine ca să mă ajute în situaţia nenorocită în care mă aflam. Era prima oară în viaţa mea cînd jucam la aşa ceva. La a doua tragere, trei prune mari, brumate s-au aliniat una mai mîndră decît alta, eliberînd casa întreagă, ceva la vreo sută şi cincizeci de lei. Era dublu față de cît aveam nevoie. Cu inima în gît am privit în jur, temîndu-mă că averea mea ar putea atrage fie mînia proprietarului aparatelor, fie gînduri necurate din partea vreunui individ din preajmă. Oricum, zăngănitul monedelor a atras toate privirile asupra mea, în timp ce în urechile mele ecoul banilor era similar zgomotului de la Niagara…! Dar ca un fin psiholog ce eram în acel moment, am continuat să joc, imperturbabil, sacrificînd cîteva monede, am înjurat în barbă cam cum ştiam eu că înjură durii, am mai comandat o cafea, am mai tras trei ţigări, după care am luat-o legănat spre gară. Nu era prea departe. Şi apoi, vorba din popor: Cînd ai bani în buzunar eşti mîndru, eşti frumos şi cînţi şi bine.

Cînd trenul s-a pus în mişcare, am ridicat o mînă în direcţia casei lui Nichita Stănescu şi i-am spus: Bătrîne, mulţumesc pentru premiu. Dar mai ales, pentru bilet…!

 

Paul ARETZU

La un moment dat, a deschis larg ochii

E greu de identificat o asemenea întâmplare. Viața noastră, mai ales în copilărie (și în tinerețe), este alcătuită mai curând din evenimente neobișnuite, decât din unele obișnuite. Îmi aduc aminte că, atunci, două idei îmi bulversau total gândirea, părându-mi-se de neadmis, absurde: moartea și infinitul (care din punct de vedere semantic sunt contradictorii, prima însemnând sfârșitul, a doua nesfârșitul).

Aceste două concepte s-au întâlnit, mult mai târziu, într-o întâmplare neobișnuită, dar, aș zice, revelatoare. Tata a fost toată viața funcționar (finanțist), un om foarte corect și altruist. Dar mai ales ne iubea pe noi, pe mama, pe fratele meu și pe mine, pe bunici. Era singurul din familie care lucra, pentru că, în mentalitatea vremii, doamnele se ocupau de menaj. Când venea de la serviciu, îngrijea grădina. Îl ajutam și noi, udam plantele, săpam, rupeam buruieni. Însă, în primul rând, ne jucam. Tata era un om sănătos și puternic.

A ținut evidența contabilă, în Caracal, la firmele unor mari comercianți cerealieri, a lucrat în administrație, la Chișinău și la Oradea, apoi, în Serviciul Financiar, la Craiova și, în fine, la Caracal. Între anii 1942 și 1944, a luptat pe Frontul din Răsărit, ajungând până la Cotul Donului. A fost curajos, a avut noroc și a scăpat cu viață. Mulți dintre combatanți, dintre concetățenii și prietenii lui nu au avut această șansă.

În 1991, tata a făcut un cancer gastric. Fratele meu l-a dus la Spitalul Universitar, la un chirurg renumit care a considerat operația cu mare risc. A mai trăit doi ani. A urmat tratamente, periodic i s-au făcut perfuzii. A stat la pat cam o lună. În ultimele zile de viață, simțindu-se mai rău, îl vegheam noaptea. În seara în care mi-a venit rândul, părea că era mai bine. La lumina restrânsă a unei veioze, am citit și am scris toată noaptea. Din când în când îl priveam. Îi auzeam respirația. Dimineața, însă, a rămas nemișcat, cu pleoapele închise. Un vas de sânge i se zbătea puternic la baza gâtului. După ce mama a chemat un vecin, care era priceput în asemenea situații și care i-a ținut lumânarea, a deschis apoi toate ușile până afară și a lipit lumânări aprinse de tocurile lor. Tata stătea nemișcat, respira și un vas de sânge i se zbătea la baza gâtului.

La un moment dat, a deschis larg ochii. Tata avea ochii de un albastru intens, limpede. Privea în sus, deasupra. A început să zâmbească, apoi fața i s-a umplut de o lumină puternică și de o bucurie cum nu mai văzusem, care izvorau din interior, dar reflectau ceva din afara lor. Toată realitatea s-a concentrat în această imagine. Lucrul acesta a durat câteva minute, a durat mult, nu știu. Fața tatălui meu, ochii lui străluceau din ce în ce mai tare, admirând ceea ce noi nu vedeam. Am rămas uluit, mi s-a făcut teamă, se întâmpla ceva incredibil și, fulgerător, m-am gândit că nu merit așa ceva, că sunt martor la un fapt interzis. Apoi, tata s-a stins, chipul i s-a relaxat, ochii i-au rămas deschiși, dar fără orizont, zvâcnetul de la baza gâtului s-a oprit. Până la înmormântare, figura lui a fost marcată de o noblețe aparte (mi-am spus: cât de frumos este tata!). Pentru mine, problema morții a fost rezolvată. Mi-a rămas cea a infinitului. Dar, într-un fel, este inclusă și aceasta în neobișnuita întâmplare a morții tatălui meu.

 

Angela BACIU

Mirosea a clor și-a tămâie

Îmi aduc aminte de o zi petrecută în spitalul X. N-o să vă povestesc ce făceam acolo, doar că era o mare zăpușeală și toată forfota aia îmi strângea capul ca într-o menghină. De fapt, spitalele au făcut mereu parte din viața mea, dar asta e o altă istorie.

Se tot repetă scenariul acelei zile: holuri sinistre, liftiera Vera – roșcata cu pistrui care împletea mereu, tonomatul de cafea, tânăra cu bunica în spital, brancardierul cu pacientul confuz, nebuna în picioarele goale ce se închina la un perete gol și apoi îi vorbea despre tunete, fulgere și căruțul pierdut cu o păpușă fără ochi. Oameni grăbiți și speriați. Halate albe, verzi, albastre. Ca într-un film ce se derulează la nesfârșit. Urmează scena când o asistentă scapă o tavă cu instrumente și peste tot vedeam sonde, cuțite, bisturie, pense, canule, perfuzii și câte și mai câte. Mirosea a clor și-a tămâie…

Și ziua asta se tot suprapune în mintea mea, de-atâta vreme, mai ales atunci când aud strigătul unei ambulanțe gonind speriată pe străzile orașului. Acum câteva minute am vorbit cu ea! o tot aud pe mama, povestindu-mi de colega de salon. Nu știu de ce suferea, dar părea mai bine, poate spera să plece acasă. O clipă, atât a durat, între o vorbă și o eugenie mâncată la prânz. Și moartea a deschis ușa salonului fără să ceară voie…

Mai târziu, când mă îndreptam spre ieșire, văd iar holurile sinistre, liftiera Vera, un alt brancardier ce vorbea la telefon cu iubita, tonomatul de cafea, halate albe, verzi, albastre… Mirosea tot a clor și-a tămâie… Și ușa din dreapta, de la reanimare, se deschide deodată: Doamnă, aveți aici sacoșa cu hainele bărbatului, nu s-a mai putut face nimic! Dumnezeu să-l odihnească! Femeia era împietrită. Să mergeți la morgă, e la parter! Parcă văd și acum chipul văduvei, devenise negru precum basmaua de pe cap. Strângea sacoșa de parcă și-ar fi strâns bărbatul în brațe. Nu putea să plângă. Parcă am mai povestit scena asta. Și tot o s-o mai povestesc. Din dreapta, de la blocul de nașteri, asistenta strigă: Felicitări, aveți un băiețel de nota 10 și mămica e foarte bine! să vă trăiască!. Tatăl, cu un buchet mare de trandafiri sărea în cerc de bucurie. Femeia cu basma stătea tot nemișcată cu hainele bărbatului mort în brațe. Așa am văzut viața și moartea față în față în acea zi de duminică…

 

Mircea BÂRSILĂ

Întâmplare cu final tragic

Întâmplarea pe care o relatez are mai multe episoade, ultimul fiind, din păcate, tragic. Respectiva întâmplare ar putea să fie citită și într-o cheie fantastică.

În anul 2001, la sfârșitul lunii septembrie, Uniunea Scriitorilor din România a organizat o interesantă și binevenită manifestare literară: o întâlnire de câteva zile, la Neptun (dacă nu cumva mă înșel, așa cum se întâmplă în cadrul unui text literar de factură fantastică!), între mai mulți scriitori români din diaspora și alții din țară. Într-o după-amiază, am ieșit să facem plajă la marginea mării, care era foarte agitată și arunca valuri nervoase spre îngrămădirea de stânci și stabilopozi, ce prelungea uscatul în spațiul ei votiv.

1. La un moment dat, unul dintre noi – să-i zicem domnul P, un bun înotător – s-a îndepărtat destul de multișor de țărm, înot, fără să fie cineva atent la aventura sa. Aruncându-mi privirea peste întinderea apei, l-am văzut cum se înălța din apă și cum, imediat, se scufunda, în felul unui dop de undiță, când trage un pește de momeală. I-am alertat pe cei din jurul meu: niciunul nu știa să înoate, cu excepția lui Dan Cristea, care s-a aruncat în apă, înotând, ca un înotător de elită, preț de un minut sau două și făcând cale întoarsă din apa răscolită de niște rebeli și foarte puternici curenți marini. Între timp, cel numit, aici, P, ajunsese, prin eforturi proprii, lângă îngrămădirea de stabilopozi și se ținea, obosit și speriat, cu mâinile, de capătul unui picior al specificei structuri de beton. Am alergat, îngrijorat, spre locul acela, dar fără să pot să-l ajut pe cel în cauză, din pricina suprafeței alunecoase a stabilopozilor „bătuți“ vreme îndelungă de valuri. În apropiere, făcea plajă, pe un prosop uriaș, poeta Carolina Ilica. I-am cerut prosopul și, apoi, precipitat, am împrumutat de la un pescar (cu mai multe undițe) o curea de azbest. Am întins prosopul peste stabilopozii alunecoși, spre a putea să mă apropii de bietul P, izbit, pe la spate, de „namilele“ ce se spărgeau cu un zgomot asurzitor de stânci, iar cureaua i-am legat-o de mâna stângă, socotind că, astfel, îl voi ține, în siguranță, lângă țărmul abrupt. Norocul a făcut să apară, repede, lângă noi, poetul și prietenul nostru (al meu și al lui P) Marian Drăghici. Împreună, am izbutit să-l scoatem din ghearele mării pe imprudentul înotător, care, până seara, și-a revenit complet (mai ales din spaima trăită timp de aproape un sfert de oră). Ce este fantastic, până aici? Aproape nimic, în afară de malefica intenție a înfometatei stihii acvatice.
2. În dimineața zilei de 27 septembrie, la ora 7, s-a plecat cu autocarul înapoi, la București. La ora 13, urma ca scriitorii prezenți la manifestarea amintită să se întâlnească, pentru un scurt timp, cu Președintele României: Ion Iliescu. Scriitorii Iustin Panța, Florin Muscalu și Traian Olteanu plecaseră la drum cu mașina lui Florin Muscalu. După vreo trei sferturi de oră de mers cu autocarul, am văzut cu toții, în partea stângă, în afara carosabilului, o mașină roșie avariată rău de tot și trei bărbați întinși pe iarbă, lângă ea. Toți erau morți, în urma unui grav accident rutier! „Asta-i mașina lui Florin Muscalu“ a spus cineva, dar nimeni nu i-a luat vorbele în seamă. Peste puțin timp, cei din autocar am aflat că, într-adevăr, mașina aceea era chiar a lui Florin Muscalu! Întâlnirea cu Ion Iliescu a fost contramandată, iar fireștile pregătiri culinare pentru protocol au fost folosite în scopul ad-hoc al unui … parastas.
3. Pe lista invitaților la manifestarea amintită, întocmită de organizatori, la timpul potrivit, figura, din capul locului, în rândul invitaților, și poetul Iustin Panța. Cu două sau trei zile înainte de plecarea scriitorilor spre mare, Iustin a anunțat conducerea USR că nu poate să onoreze invitația și, în locul său, l-a propus pe un bun prieten al său, domnul P. Desigur, propunerea a fost acceptată, fără nicio problemă. În dimineața plecării din București, a apărut, la autocar, pe neașteptate, și Iustin Panța, deși, în zilele desfășurării manifestării, el trebuia să se întâlnească, la Sibiu, după mai multă vreme, cu fiica sa, care trăia, împreună cu fosta soție a lui Iustin, în America.

În seara zilei de 26 septembrie 2001, Iustin Panța – căruia nu i-a plăcut mâncarea de la cină – a luat pisicul (un pisic negru-negru), ce miorlăia flămând printre picioarele meselor și ale scriitorilor, și, bravând, l-a așezat, pe masă, în farfuria sa cu mâncare, fapt ce a stârnit reacții ambigue – unele cu un fugitiv conținut oarecum „neclar“, ca să nu spun: „rău prevestitor“.

Până aici, am prezentat varianta obiectivă asupra evenimentelor. Din perspectivă subiectivă, suntem înclinați să ne întrebăm dacă nu cumva pisicul va fi fost un adjuvant simbolic (sau un mesager) al „Doamnei cu coasa“, iar ostentativa hrănire a sa: un involuntar accept – din partea lui Iustin Panța – al neștiutei și tragicei provocări destinale. Se poate spune, oare, că îndelunga ezitare a „vânatului“ între a veni și a nu veni la mare va fi îndreptat atenția acelei „Doamne“ („vânătorul“) asupra „înlocuitorului“ (asupra „dubletului“, vasăzică), pentru ca, în cele din urmă, să revină, cu o furie întreită, asupra „vânatului“ ales la prima aruncare de zaruri?! Anii au trecut. Lumea merge înainte, iar mersul ei îmi aduce în minte, metaforic vorbind, versurile lui Topîrceanu (pe care le citez din memorie): „Peste toată hărmălaia/ Trece-n zbor un fluture“!

 

Hanna BOTA

O întâlnire cu „ielele“

Un grup de cercetători și artiști din Franța, compus din pictori, scriitori, etnografi au luat legătura cu Victor – doctor în istorie, vorbitor de franceză, cu care mai colaborasem în trecut –, cu dorința de a organiza o tabără într-o zonă montană românească în vederea cercetării unor mituri și credințe populare. Căutau o zonă atât cu potențial artistic, cât și de documentare: unii urmând să picteze, alții să scrie poezii și proză, alții urmând să adune informații de la localnici etc. Victor era încântat de zona peisajelor din Apuseni: până la urmă a hotărât că o tabără de două săptămâni la Valea Ierii, nu departe de Someșul Rece și Muntele Băișoara, la nici 50 de km de Cluj, ar fi foarte accesibilă pentru camperele cu care urmau să vină. Zona e plină de povești legate de populația mitică a pădurilor, iar ielele – creaturi mitice specific românești – putând oferi o bază de cercetare și transpunere în artă. Organizatorii cereau niște poze cu „încărcătura mitică“ și cu frumusețile peisajului. Fusesem cooptată ca poet (aveam masterul în etnologie și folclor), iar acum urma să fiu și fotomodelul pentru pozele dorite. Era sfârșit de iunie. Natura, într-o înflorire exuberantă, îmbrăcase câmpurile cu margarete, iarba era înaltă până la brâu, pădurea fremăta de viață. Victor, pasionat de fotografie, a pregătit câteva ținute ale ielelor pe care urma să le îmbrac: tot felul de pânze vaporoase. Voia să facă poze într-o zonă stâncoasă, deci urma să escaladăm un munte, apoi în pădure, într-o poiană și la râu, în apa de munte la cascadă…

Am călătorit circa o oră pe serpentinele și drumurile cu acces limitat până la locul ales, pentru ca de aici să înceapă neobișnuitul: un șir de piedici care mai de care mai ciudate.

Imediat ce a oprit mașina la umbra unui copac și am coborât, i s-au blocat ușile, cu aparatura și recuzita înăuntru. Ne-am bătut capul cum am putea deschide, dar n-am fi putut decât să spargem geamul. După vreo jumătate de ceas, am văzut la o pensiune în construcție o oarecare mișcare și, deși nu era foarte aproape, ne-am dus pe jos să cerem ajutor. Cu o sârmă pe care cei de la pensiune ne-au dat-o, am reușit să ridicăm piedica și am deschis în final mașina. Echipați, urcam muntele pentru prima rundă de poze, când brusc, parcă de nicăieri, s-a înnorat, a început să tune amenințător, soarele a dispărut și am fost nevoiți să ne întoarcem în fugă, ca să nu ne prindă furtuna. Pe când am ajuns la poale, a ieșit soarele de după nori, ploaia a luat altă cale, dar am renunțat la partea cu muntele, nu mai era timp s-o luăm de la capăt.

Am făcut poze într-o poieniță plină de flori, rochia albă ca de zână flutura în adierea brizei, cu coroniță pe cap, brațe de flori, risipă de înflorire… ne-am mai recăpătat încrederea, uitând de „piedicile“ de dinainte. Când am intrat în pădure, pentru niște poze care sugerau „nașterea ielelor din trunchiul copacilor“, mi-am uns pielea cu smoală și am acoperit-o cu scoarță de copac, trupul meu fiind ca o prelungire a copacului, o temă foarte ingenios prelucrată. Atunci am văzut cum, sub ochii mei, aparatul de fotografiat (unul profesionist, cu film lat) așezat pe un pietroi plan, într-o poziție cât se poate de sigură, o ia la vale printre bolovani, ca și cum cineva i-ar fi dat un șut. S-a spart obiectivul, unul destul de scump; speram să nu fi prins lumină ca să se volatilizeze filmul, așa că, pentru siguranță, după schimbarea obiectivului, am mai făcut un rând de poze.

Următoarea rundă erau instantaneele din râu și de la cascadă. Dar de acum simțeam o oarecare stânjeneală. Ceva nu era în ordine. Nici nu era sigur că aparatul mai funcționa bine. Dacă celelalte obstacole păreau întâmplătoare, de data asta ne simțeam urmăriți, atacați.

În pârâu, scăldându-mă printre undele curate, strălucitoare, razele soarelui trecând razant printre frunzele pomilor, Victor îmi spune că e „golden hour“ – ora cu lumina cea mai bună pentru imagini: încercăm să lucrăm cât de iute, ca să apucăm finalul. Apoi, făcând un pas în spate, îl văd pe Victor căzând în apă, plonjând pe spate cu aparatul ridicat ca să nu se ude, în timp ce aud imediat un vaiet înfundat. S-a lovit, nu se mai poate ridica, e limpede că e grav, îmi spun. Fug printre pietrele lunecoase să-l ajut: ai alunecat, ai călcat greșit? Nu, nu știu, îmi răspunde, pur și simplu m-a trântit. Îl trag să se poată ridica, dar el îmi dă aparatul și cade înapoi: mai stai puțin, nu am putere. Spatele? Nu. Alunecând puțin într-o parte, văd un pietroi ascuțit chiar în dreptul coccisului lui. Ahhh, ce rău ai căzut! Nu, nu osul sacru îi fusese lovit, căzuse pe testicule și nu avea putere decât să geamă. Nicio fractură, doar o durere enormă.

N-am mai făcut alte poze: sunt destule, îmi spune. După ce și-a revenit cât de cât, am pornit încet spre Cluj. Soarele se apropia de asfințit. Coborând un deal spre Vlaha, cu o râpă adâncă pe marginea drumului, văd cum mașina trece pe sens opus și o ia spre prăpastie. Victor! apuc să țip și prind volanul. Îl văd că se trezește ca dintr-un fel de leșin. Trage pe dreapta speriat, ne oprim, tremurăm. Îi e rău. Lasă-mă să conduc eu, îi spun…

Ajungem direct la urgențe pentru consultație. Îl las să primească îngrijiri, analgezice, tot ce e nevoie. Seara mă sună și-mi spune că a scos filmul din aparat, l-a voalat voit, nu mai vrea să audă despre acest proiect. Avea o stare de apăsare și neliniște care a trecut doar după decizie: nu, nu vor mai veni francezii să cerceteze ielele, să se ducă unde vor. Mie îmi părea rău într-un fel, pentru că avusesem promisiunea că tot ce voi scrie în tabără mi se va traduce în franceză și se va publica un volum comun.

Nu, nu ne putem explica ce-a fost, iar Victor este un tip total rațional, fără să creadă în manifestări paranormale. N-am mai vorbit niciodată despre asta.

S-a dus șansa, francezii au ales un loc în Polonia, ielele noastre, care nu s-au dorit cercetate și pictate, l-au atacat pe Victor (mie nu mi-au făcut absolut nimic) și ne-au anulat proiectul.

 

Constantina Raveca BULEU

Bibliotecile

Asociez neobișnuitul cu istoriile alterizărilor mele literare și culturale, cu substanța narativă a cărților mele de suflet și cu efervescența indusă de teoriile literare de tot felul, ceea ce face dificilă orice tentativă de arheologie autobiografică exterioară universului filologic. Am trăit neobișnuitul prin și pentru cărți, singurul moment atipic rămânând, probabil, neașteptatul incident consular de care am avut parte în prima secvență a „vagabondajului“ meu academic european, în 2005, când, autoritățile Aeroportului Guglielmo Marconi din Bologna mi-au interzis să intru în Italia și m-au întors din drum la propriu, urcându-mă în primul avion de România, în ciuda asigurărilor date de către funcționarii universității clujene că toate documentele mele sunt în regulă și că tipul de sejur pe care-l aveam în vedere (documentare doctorală) nu presupune obținerea în prealabil a vizei de studiu.

Revolta mea inițială, stupefiată, asezonată ulterior cu o bună doză de umilință atunci când am văzut că UBB-ul nu se sinchisește de incident și că n-o interesează deloc faptul că mi-am folosit în devans biletul de întoarcere, destul de costisitor, a lăsat rapid locul unei curse contra-cronometru de refacere a documentației, bursa de cercetare în cadrul școlii doctorale de la Bologna (La Dotta) fiind mult prea importantă în economia vieții mele pentru a se lăsa umbrită de negativități, de realitatea nu tocmai plăcută a ipoteticei emigrații clandestine și de portanța sa traumatică.

Urmarea, previzibilă de altfel, a constituit-o revenirea mea, de data aceasta legală, în Italia, integrarea firească în insolitul studiilor doctorale la un departament în care Umberto Eco încă mai preda, și care putea fi văzut pe coridoare sau la Feltrinelli. Revelația au constituit-o, desigur, bibliotecile, fiecare având un stil aparte, inconfundabil: Archiginnasio, cu bogăția de însemne heraldice, inclusiv transilvane, care concentrează o întreagă istorie universitară europeană, biblioteca labirintică din Palazzo Poggi, moderna Sala Borsa sau vetusta bibliotecă a Muzeului Risorgimento-ului, marcată, aproape livresc, de figura ascetică a unui bibliotecar bătrân descins din alte vremuri, care, în timp ce își servea puținii clienți, asculta cu evlavie Radio Vatican.

În călătoriile mele ulterioare, tot bibliotecile au fost cele care m-au magnetizat prin neobișnuitul lor, neputând să uit, dintre cele multe care m-au găzduit, fortăreața postmodernă, psihopompă a Bibliotecii Naționale Franceze sau subsolul bibliotecii Universității Jawaharlal Nehru din New Delhi, unde cărțile deveneau incredibil de grele după ce oamenii de serviciu aruncau sub ele câteva găleți cu apă, pentru a se apuca apoi să „facă curățenie“. A fost, cu siguranță, cel mai halucinant spectacol văzut de mine într-o bibliotecă.

 

Leo BUTNARU

Acolo unde Pindar stătea la masa lui Zeus

Copil la ruși, cartea mea narativ-memorialistică (amintiri din epoca în care, odată în viață, cum s-ar spune, îți este dat să fii mai mult decât un om – să fii un Copil!) ar însuma zeci de întâmplări neobișnuite din vârsta inocenței, dar și a inteligenței în formare, în avidă cunoaștere de lume. Zic inteligenței, după ce s-a spus că orice copil de până la 3 ani ar fi un geniu, care deprinde, cuprinde, învață, însușește, în mare, lumea: până la 36 de luni de existență, pruncul „acaparează“ cu aviditate cam 60 la sută din știința ce-i va fi necesară în viața de om matur.

Iar acum voi invoca o întâmplare, trăită aproape misterios (credeți-mă, nu exagerez!), pe când trecusem deja pragul vârstei de patruzeci de ani. Împreună cu mai mulți colegi străbăteam țărmul nordic al Golfului Corint, ajungând la… Delphi! Pe care vechii elini îl considerau centrul lumii. Acolo a fost (mai este?… ce întrebare naivă…) locașul Oracolului, al preotesei Pythia.

Prima escală – la Izvorul Castaliei, nimfă din Focida, transformată de Apollo în sorginte de apă dătătoare de inspirație poetică. Aici venea preoteasa-prezicătoare cu solicitanții săi, să se purifice. Iar pentru a ști, dacă zeul este dispus să vorovească prin gura Pythiei, o capră albă era stropită cu apa rece și dacă biata de ea tremura din tot corpul, însemna că era semn bun și oracolul putea fi ispitit. Apoi, lăsând animalul să pășuneze, preoteasa, însoțită de solicitanți, făcea drumul urcuș, trecând prin preajma mormântului lui Dionysos, unde bea apă sfântă din izvorul Cassotis. Pythia, așezându-se pe un trepied de bronz, mesteca frunze de laur, cădea în transă și reproducea, cică, răspunsul lui Apollo – niște sunete neclare ca sens, tălmăcite de preoți.

Sanctuarul din Delphi, adică al lui Apollo, fusese înălțat pe ruinele unui templu dedicat zeiței Geea, supranumită Mama Pământului; templu ocrotit de mitologicul, bineînțeles, supra-șarpe Piton. Însă Apollo, fiul lui Zeus, a tras săgeți în șarpele-pavăză, ucigându-l. Templul templelor se afla pe Cale Sacră, iar pe frontonul său stătuse cioplit-înscrisă Maxima maximelor – „Cunoaște-te pe tine însuți“ (principiul fundamental al filosofiei lui Socrate).

Apoi am ajuns sus, pe stadion, unde, o dată la patru ani, se desfășurau Jocurile Pithyce. Stadionul cu marii săi învingători, pe care i-a cântat în ode Pindar! Legenda spune că, seară de seară, înainte de a închide porțile, profetul Templului striga: „Pindar Poetul poate veni la masa lui Zeus!“.

Pe treptele de piatră ale tribunelor antice notam unele din aceste gânduri, zicându-mi că, de îndată ce am trecut de poalele suprarealității ipotetice și mitologice ale Parnasului, vede-se că demonii crizei de inspirație mă lăsaseră în bună și antică pace. În amfiteatru, unde, cică, îți poți auzi în propriul interior glasu-ți, eu chiar l-am auzit, jur! când pusesem tălpile mele pe conturul celor două tălpi articulate în piatră. Firea parcă mi se dilatase fantastic de mult, devenind, cum zicea poetul, interior cosmic. Sub bolți infinite se revărsa otova vocea mea, cele câteva cuvinte, pe care le rosteam și le auzeam… misterios-sonor în propria-mi conștiință, în propriul în sine, în propria-mi fire. Sau chiar peste-fire!

 

Liviu CAPȘA

„…cu păru-n vânt ca un fantastic cerc“

Este greu să alegi, dintr-o viață de om, din multitudinea celor trăite, o singură „neobișnuită întâmplare“, care să sară din tiparul cotidianului pentru a îmbrăca veșmântul unei semnificații de neuitat. Un criteriu ar putea fi, pentru o astfel de opțiune, gradul ei de prospețime cu care se păstrează în memorie, un altul, l-ar putea constitui, urmările în timp în plan emoțional și nu numai.

Am ales pentru acest răspuns la ancheta R.l. o întâmplare care încorporează nu atât o spectaculozitate aparte, cât mai ales acel grad de emoție mereu vie, care nu s-a ofilit deși au trecut de atunci aproape patru decenii; ba chiar, pot spune, în contextul actual al situației din Ucraina, îi adaugă o notă în plus de dramatism și empatie.

Deși am mai scris despre acest „episod“ din „alte vremuri“, întâmplarea al cărei loc de desfășurare a fost orașul Odesa, trebuie reamintită, iar faptul nu cred că este un abuz.

Așadar, în Odesa anului 1987, ca de altfel în tot lagărul comunist, timpul părea încremenit, iar cenușiul era atoate-stăpânitor. Străzile, clădirile, mijloacele de transport, plaja Arkadia, chipurile și veșmintele oamenilor răsfrângeau o oboseală și o blazare teribile. Nimic din veselia superficială, din exuberanța, din coloritul viu al unei stațiuni marine nu-și găseau locul, în acel an îndepărtat, în orașul de la malul Mării Negre.

În loc să-i deschidă orizontul, să-i mai îndulcească vizibila degradare a spațiului citadin, plaja orașului era concepută parcă să-i sporească și mai mult această imagine tristă. Îngustă, acoperită de un nisip firav, prin care se iveau coastele unor pietre, exilată între construcții fără o finalitate precisă, această „împrejmuire“ care era destinată relaxării, mai avea și dezavantajul de a fi populată, inestetic, cu câteva mii de paturi de lemn. Utilitatea acestor originale „saltele“ îmi rămânea străină, mai ales că o descindere printre ele era permanent însoțită de riscul unor lovituri, pe care, cei „de-ai plajei“, le evitau cu o dexteritate îndelung exersată.

Și totuși, în acest peisaj dezolant, exista un loc prin care Odesa privea, fie și numai în imaginație, spre o altă lume. Este vorba despre portul maritim, pe care, vizitându-l, am avut senzația că pot sorbi o gură de aer proaspăt, într-un oraș în care orice încercare de evadare, fie și cu gândul, se izbea de un zid aparent invizibil, dar cu manifestări cât se poate de concrete.

Da, se poate spune că portul și gara maritimă erau o prelungire, e adevărat, destul de chinuită, spre un altceva, greu întrezărit, nedefinit în cuvinte, dar cu atât mai tulburător, mai misterios, mai dorit. Așa modeste cum se înfățișau ele, îți ofereau totuși iluzia că de aici poți pleca spre alte orizonturi, spre alte zări „de farmec pline“. Câte un vapor, depărtându-se agale de chei, cu luminile aprinse, hrănea zeci de iluzii îmbătătoare. Nu puteai, aici fiind, să nu te simți solidar cu cei care, singuratici sau în grupuri, rezemați de balustradele lustruite, priveau fără să se sature în adâncimea orizontului înghițit de ape.

Acolo, în portul Odesa, am văzut fata cu cea mai tristă privire din câte vor fi existat, atunci, în lume, și căreia, o briză binefăcătoare îi învolbura părul lung și mătăsos. Dacă voi spune că aveam în fața ochilor întruchiparea perfectă a unei sirene eșuate într-un timp și un spațiu străine existenței sale nu voi greși nici acum, așa cum nu greșeam nici atunci. O fi fost o întâmplare această „întâlnire“ sau poate o întemeiere a destinului, nu știu. Ceea ce știu este că, dintr-o dată, în acea noapte de august, iluminat de o clipă astrală, am avut în minte și-n fața ochilor, deopotrivă, alături de această siluetă singuratică, vizualizarea perfectă a versurilor lui Virgil Teodorescu : „… și sunt tristeți pe care nu încerc / să le explic, și-n care nu odată / de zidul vechi s-a rezemat o fată / cu păru-n vânt ca un fantastic cerc.“

„Zidul“ de care se rezemase acea fată, de care eu însumi mă rezemasem atunci, îmi doresc ca nicăieri în lume să nu mai existe…

 

Gabriel CHIFU

Manuscrisul

Cea mai neobișnuită întâmplare trăită de mine nu e una singură, ci sunt mai multe. Mă întreb ce anume califică diverse întâmplări să aspire la poziția aceasta supremă, de cea mai neobișnuită? Mai întâi, ce este o întâmplare neobișnuită? Desigur, acea întâmplare care mă surprinde, care iese din orizontul de așteptare cunoscut, previzibil. Și apoi, supremația, persistența în memoria mea, cum se dobândește? Aș zice că prin intensitatea trăirii. Măsor neobișnuitul unei întâmplări după intensitatea sentimentelor pe care mi le-a provocat, cât de tare m-a emoționat/ m-a tulburat/ m-a răvășit și m-a proiectat în altceva, într-o stare sau într-un teritoriu până atunci și nebănuite, și inexistente. De asemenea, poate fi considerată cea mai neobișnuită și acea întâmplare care m-a marcat, care s-a înfipt în memoria mea ca un piron și stă acolo, indestructibilă, până la sfârșit.

Odată schițate aceste vagi reguli de definire, se cuvine să fac încă un pas. Întâmplările cele mai neobișnuite se rânduiesc pentru mine în cel puțin trei mari categorii: cele legate de copilărie, când granița dintre realitate și închipuire este extrem de imprecis conturată și de aceea e ușor de trecut; cele din zona sentimentală, când, oricum, nu suntem stăpâni pe noi înșine, căci ființa noastră se umple cu ființa persoanei iubite; și, în fine, cele legate de literatură, care pentru mine reprezintă truda și pasiunea de-o viață. Aleg să notez aici o tărășenie din această ultimă categorie. Iat-o:

Într-o zi m-am pomenit că-mi spun în sinea mea: Ei, dar ce fac cu manuscrisul romanului meu cutare, și rostesc în gând titlul romanului, Pe malul fluviului, e un roman extraordinar, când am de gând să-l public? În mintea mea, era fixat în momentul acela totul cu claritate, în amănunt, capitol după capitol: poezia onirică a descrierilor, și dramatica evoluție a personajelor, și succesiunea poveștilor, a introspecțiilor și suprasensul metafizic și simbolic al desfășurării epice. Eram bucuros și eram mândru că scrisesem acel roman, că el exista într-un sertar al bibliotecii din casa noastră de la Craiova. Îmi aminteam cu uimitoare limpezime și cum arăta manuscrisul, cu ce culoare a pixului acoperisem, cu litere de mână, cele câteva sute de pagini și abia așteptam să merg acolo, la Craiova, să recuperez textul și să-l predau unei edituri. N-aveam nicio îndoială, aceea era cea mai bună carte a mea, cartea după care tânjisem mereu, și mă simțeam răsplătit, eram copleșit de o stare îmbătătoare echivalentă cu fericirea că izbutisem să duc până la capăt lucrarea mea epică. Chiar le-am vorbit unor prieteni despre roman, le-am reprodus unele pasaje din scrierea mea și le-am mărturisit cu naivă însuflețire ce sentimente mă-ncearcau, anume că abia așteptam să public cartea aceea, despre care credeam că mă reprezintă, că e pe măsura aspirațiilor mele.

Târziu m-a încercat o bănuială: Dar dacă am visat totul și visul s-a amestecat în creierul meu cu ceea ce este aievea, s-a amestecat atât de tare încât nu mai pot să disting între ele, nu mai am cum să le despart? Visul a devenit mai pregnant decât realitatea. Începeam să fiu cuprins de neîncredere: Acel manuscris într-adevăr există sau nu?

Totuși, mintea mea nu voia să cedeze, refuza hegemonia banalei realități cu banalele sale certitudini. Drept care, într-o ultimă încercare de a face dreptate visului meu, am pornit grăbit spre Craiova. Ardeam de nerăbdare să verific dacă manuscrisul este totuși acolo, în sertarul bibliotecii, unde-l știam. Nu l-am găsit.

Uneori, încă îl mai caut și astăzi.

 

Vitalie CIOBANU

Cum mi-am descoperit „Lumea Nouă“

Cele mai neobișnuite întâmplări din viața mea au fost călătoriile de după 1991, când am gustat gustul libertății, deliciile spațiilor „nețărmurite“. Brusc, am avut acces la o cunoaștere nemediată: scoteam nasul din cărți, îmi puneam imaginația între paranteze („vehiculul“ călătoriilor mele de până atunci), dădeam prioritate percepției, sporindu-i acuitatea. Nu mai citeam/scriam, bunăoară, verbul „a frige“, în diversele-i ocurențe gramaticale, mă frigeam la propriu, și-mi contemplam îndelung cicatricea sau arsura de pe trup, încercând să-i descifrez înțelesurile.

Am avut șansa cu totul extraordinară, în toamna lui 1996, să călătoresc în Mexic. Plecam la un Congres al International PEN, ca tânăr și proaspăt membru al PEN Moldova, structură înființată cu doar patru ani mai devreme. Asta însemna să traversez Atlanticul și să descopăr Lumea Nouă. Un zbor de 17 ore, pentru că decolasem de la… aeroportul Șeremetievo din Moscova. Fostul centru imperial încă ne stabilea traseele aviatice și azimuturile geopolitice.

Congresul scriitoricesc de la Guadalajara avea o miză importantă: alegerea noului președinte al International PEN. Pentru acest post candida cu mari șanse Ana Blandiana, pe care de altfel acolo o și cunoscusem și-am imprimat un interviu cu ea pentru „Contrafort“. Discursuri în plen, rezoluții, dezbateri, dar mai ales acțiuni de lobby, tatonări în culise pentru numărul necesar de voturi. Deznodământul n-a fost în favoarea noastră, a românilor și a Est-Europenilor în general, care o susțineam pe doamna Blandiana. Eram însă mult mai preocupați de schimbările din România: ne aflam între două tururi ale scrutinului prezidențial, după ce Convenția Democratică își adjudecase parlamentarele, iar victoria finală a lui Emil Constantinescu împotriva lui Ion Iliescu ne-a urcat pe culmile bucuriei…

După Guadalajara, eu am mai stat o săptămână în Ciudad de México, în familia unei basarabence, Maria Milea, căsătorită cu un mexican pe care-l cunoscuse la Moscova. Soțul îi murise de câțiva ani și trăia cu unul din fiii ei, mezinul. Au fost zile fabuloase. Am bătut la pas centrul istoric, am contemplat ruinele aztece și am gustat din metisajul etnic și cultural al țării cucerite de conchistadori. Am scrutat din vârful lui „Torre Latinoamericana“ (182 m), pierdute în pâclă, cartierele imensei metropole: circa 9 milioane de locuitori. Am fost și la Teotihuacan, misteriosul oraș al toltecilor, am urcat pe Piramida Soarelui și Piramida Lunii, am simțit energia stranie, foarte puternică, a acelui loc.

Am întâlnit și alți români: pe profesorul Vasile Lapadat Marcu și pe soția sa, pictorița Ana Morelli și, la clinica lor din Mexico City, pe savanții Magdalena Ionescu și Mircea Dumitru, discipolii faimoasei Ana Aslan – doi medici cu care aveam un prieten comun: academicianul Vasile Anestiade, o mare personalitate a științei medicale din Basarabia…

Azi, un zbor transatlantic nu mai miră pe nimeni, dar în îndepărtatul an 1996 pentru un tânăr ca mine era un voiaj spre un tărâm imposibil. În Mexic, uimirile mele de călător alternau cu dorința instinctivă de a descoperi semnele „Lumii Vechi“, de unde venisem. În librăria Mariei Milea a trebuit să învârt binișor un glob al Pământului până să ajung la România. Din locul, de pe meridianul în care mă aflam, Europa nu se vedea, era dincolo de curbura planetei: mai degrabă, un construct cultural, o reminiscență a trecutului, decât un reper fizic. Ce putea fi mai neobișnuit de-atât?

 

Evelyne CROITORU

Predestinare

Timpul… timpul e subiectiv… dar viața e timp, un timp care se dilată după trăiri… Cine nu a trăit neliniștile sufletului nu are cum să înțeleagă tihna popasului, nici visul. Vorba lui Nietzsche: „cei care au fost văzuți dansând au fost considerați nebuni de cei care nu puteau să audă muzica“.

În adolescență visam adesea că zbor, mai întâi mergeam repede, apoi desfăceam brațele și le fluturam ca și cum ar fi fost aripi, alergam fără niciun efort, apoi picioarele deveneau din ce în ce mai lungi, mai ușoare, mă desprindeam de pământ, cu teamă, la început, curând însă mă înălțam deasupra caselor din cartier – ce senzație formidabilă de libertate aveam – apoi zburam tot mai sus, peste oraș, vedeam acoperișurile clădirilor, parcurile, lacul… Plutirea era splendidă, imaginile, foarte clare, îmi amintesc perfect – acoperișul primăriei din metal gri, biblioteca, bulevardele mărginite de magazine, cafenele, dar mai ales oamenii, spectacolul străzii, nebunia urbană… După un timp coboram încet, picioarele atingeau cu ușurință pământul, alergam puțin, mă opream, eram fericită și ușoară ca un fulg. Interesant este că peste mulți ani, zburând cu avionul peste oraș am recunoscut acoperișurile din vis. Uimitor, realitatea îmi confirma visul. Se spune că cei ce visează că zboară au sufletul curat, vreau să cred că așa este. Era o perioadă în care eram îndrăgostită de Baudelaire, de albatrosul lui – declanșator și astăzi al amintirilor și conector simbolic al propriilor mele trăiri semnificante. Mult mai târziu am înțeles visele mele, posibile premoniții. Relația subtilă de subliniere a remanenței clipelor de fericire din adolescență, a celor legate de zborul meu din vis s-a adeverit în realitatea poetică pe care am creat-o mai târziu. Poezia mea este zborul visat, lumina ei crește și descrește într-o adâncime a interiorității, iar esențializarea trăirilor visului sunt percepții transfigurate liric. Cert este că am adormit adesea cu dorința de a mai visa zborul meu din adolescență. Nu s-a mai întâmplat. Să fi fost o evadare a psihicului, o revelare a naturii contradictorii a adolescenței? Cine știe… Cu siguranță, însă, a fost un teritoriu încărcat de simboluri propice dezvăluirilor, oglinzi ale sufletului. Viața mea a fost strâns legată mai târziu de zborul adevărat, nu cel din vis, valoarea secundei în zbor – cea care face diferența între viață și moarte – mi-a definit multe, foarte multe zile și nopți. Privesc și astăzi prin ochiul amintirii lumina dimineţilor trecute, în miezul dulce amărui al acelui timp… Tivul cerului pe creştetul ierbii, betonul măturat de vântul Dobrogei. Vis, zbor, poezie… Să fi fost, oare, predestinare?

 

Vasile DAN

Forța centripetă

Nu mă plîng, am avut multe „întîmplări neobișnuite“ în viața mea. Mă refer la cele care mă puteau costa. Și încă totul. Cînd mă mai gîndesc și acum la ele, mi se ridică părul în cap. Fiindcă sînt dotat cu toate premisele necesare care le cheamau irezistibil. Să ating limite! Asta voiam. O, da, îmi place să mă joc cu focul, de cînd mă știu. De fiecare dată am scăpat doar așa: prin urechile acului. Pe unele „întîmplări neobișnuite“ le-am mai povestit, inclusiv în confesiuni provocate, în interviuri. Toate erau așa, fiindcă erau aproape fatale. Dar pe „cea mai cea“ încă n-am trăit-o. Să fim însă optimiști: va veni.

„Întîmplările neobișnuite“ cum le spui tu, Cristi, la mine dau năvală încă din copilărie. A mea, copilăria, a fost cumva una de capul ei. Eram cel mai mare copil al lui tata și al mamei, așa că grija lor pentru mine s-a terminat foarte repede. Frații mai mici contau. Îmi făceam de cap. Adoram să fiu singur, să bat cîmpii la propriu. Pînă se întuneca de-a binelea. Mă căutau uneori speriați cu lămpașul. Uneori mă ascundeam în căpițele de fîn îmbălsămat, adormitoare. De mic mi-am propus ceva: să înfrunt Mureșul care scălda fundul grădinii noastre. Dincolo, pe celălalt mal, se ridica brusc și măreț Dealul. Primăvara era tot înflorit, frumos și gustos foarte: frăguțe roșii, proaspete, mure mari, negre, măcriș, apă rece, rece de-ți înghețau dinții, în zilele fiebinți, băută direct din Fîntîna Zmeului, de acolo de unde apa țîșnea direct din piatră moale, îi ziceam noi meal. Izvorul era la mijlocul unui perete abrupt, de cîteva sute de metri, la care coborai mai mult alunecînd pe fund printre liane. Te puteai prăpădi direct în apa adîncă a Mureșului de la poalele lui. Odată, țin minte, l-am luat de mînă, cu mine, pe unul „mai mic“, pe Aurel, azi Aurel Pantea. Duceam amîndoi mîna la ochi și priveam visători Cheile Turzii în care apunea un Soare de foc.

În fine: toată viața am umblat cum se zice, pe sîrmă. O fac și acum, poate și mai inconștient. E drept: tot mai discret, mai temător: cum s-ar zice, scriind.

 

Nichita DANILOV

O amintire

Atunci când lua o notă proastă la matematică sau la vreun alt obiect, fratele meu Anton mă lua frumușel de mână și mă purta prin sat ca pe sfintele moaște, lăudându-se cu deșteptăciunea mea.

…Țin minte și acum, de parcă totul s-ar fi petrecut ieri, cum treceam desculți prin praful de pe ulițe, oprindu-ne din loc în loc, atunci când ne întâlneam cu colegii săi de școală, dar și cu alți băieți sau fete, de o seamă sau mai mari decât el, și cum fratele meu, făcând un semn spre capul meu tuns chilug, decolorat de razele soarelui de vară, zicea:

– Uite, după cum cred că ați auzit, am luat un doi la aritmetică, pentru că m-am împiedicat la tabla înmulțirii. Învățătoarea, scoțându-mă la tablă, în văzul tuturor, mi-a tras câteva rigle peste palme de am văzut cai verzi pe pereți, și apoi a pus un doi mai mare în catalog m-a trimis la loc. Ia ziceți voi, măi băieți, a fost drept din partea ei sau n-a fost drept să procedeze astfel?

– Dacă mi-ar fi făcut mie așa ceva, zise Tit, un băiețandru slab, numai piele și os, stând întins în nisipul de pe marginea iazului, unde poposisem să ne bălăcim un pic, ca să mai scăpăm de praf și de năduf, luam coasa și-i tăiam picioarele.

– Ei, îi tăiai picioarele?, făcu fratele meu, măsurându-l cu privirea. Nu te mai da viteaz, știu ce-ți poate pielea.

– Mă crezi sau nu mă crezi, asta te privește, răspunse Tit, desenând cu degetul de la picior o jumătate de cerc pe nisipul noroios; eu atât aș vrea să-ți spun că n-aș fi stat prea mult pe gânduri și i-aș fi scurtat picioarele cotoroanței care se dă atât de deșteaptă, chinuindu-ne atâta cu matematica ei împuțită…

– Cu coasa?

– Da, cu coasa, cu ce altceva? N-ai văzut ce picioroange are, zici că-i o girafă, nu altceva?, conchise slăbănogul, aruncând o pietricea în baltă.

– E slabă ca un băț, de aia-i ca o scorpie de rea, adăugă Avdei, un alt coleg de clasă, ceva mai grăsuț, al lui Anton.

– Da, ai dreptate, pe cât de slabă e cotoroanța, pe atât e de rea, răspunse fratele meu, îngroșându-și glasul.. Voi învăța, desigur că voi învăța împuțită asta de tabla înmulțirii, deși nu cred că îmi va folosi vreodată la ceva. O voi învăța, dar asta nu înseamnă că mă voi face mai deștept. Și asta fiindcă în familia noastră deșteptăciunea a fost adunată, scăzută, împărțită și înmulțită. Eu, fiind fratele mai mare, am primit o mică parte din ea. Cealaltă parte a primit-o fratele meu mai mic. Iată, îl vedeți? Mai are doi ani până va merge la școală. Dar știe, știe de pe acum să adune și să scadă, știe tabla înmulțirii și tabla împărțirii. Le-a învățat fără ca cineva să-l bage în seamă, în timp ce eu buchiseam, iar el, trăgându-și mucii pe nas, se juca cu puța în nisip. Ei, bine, el mă va răzbuna. Va ști atâta matematică încât o să-i dea multă bătaie de cap cotoroanței de învățătoare. Nu-i așa?, mă întreba el.

Și văzând că tac, spunea:

– Știți după ce se cunoaște că-i deștept? După încrețiturile de pe frunte. Dacă se încruntă, îi răsare un întreg portativ de riduri pe frunte. Și pe portativ nu veți vedea nici do, nici re, nici fa sau sol, sau la, ci doar cifre ce se scad, se înmulțesc și se adună de la sine, într-un asemenea mod, încât el îți poate face orice calcul, până și noaptea dacă-l trezești din somn.

Cum o să facă față tovarășa învățătoare Anastasia unui astfel de elev? Cum o să-l încurce? Eu cred că el o s-o încurce, astfel că ea o să primească lovituri de linii în palme, așa cum le-am primit eu până acum…

– Știi ceva, îi zise Tit, până te va răzbuna fratele tău care nu și-a șters încă cașul de la gură, mai bine ai face să te răzbuni singur. Ai sau n-ai curaj?

– Cum să mă răzbun?

– Ți-am spus cum.

– Adică să-i tai picioarele cu coasa?

– Dacă nu cu coasa, atunci cu ce?, făcu Tit, aruncând pentru a doua oară o pietricică în baltă. Scurtează-i picioroangele și gata! Ce mai stai pe gânduri! Dacă nu ai curaj tu, pune-l pe el să facă asta, că, după cum văd, mucosul ăsta nu numai că are ceva glagorie în cap, dar e și mai curajos decât tine!

Chestiunea picioroangelor învățătoarei lui Anton mi se înșurubase bine în minte. Și odată înșurubată, fără să stau prea mult pe gânduri, m-am pus la pândă. Cu ochii țintă la poartă, vedeam învățătoarea cum trece ca o umbră pe lângă casa noastră. De fiecare dată, văzând-o, mă apuca o furie, pe care cu greu încă de mic mi-o stăpâneam.

În fine, ca să scurtez povestea, am să vă spun că am ieșit la pândă în fiecare zi, urmărind-o când pleca la școală, apoi o pândeam și când se întorcea de la școală pe același drum. Zile întregi am stat pândind pe lângă poartă și într-o după-amiază, când am văzut-o că se apropie venind din direcția școlii, am luat în mână toporișca și am început să alerg în urma ei. Când m-a văzut învățătoarea cât de hotărât eram să mă răzbun, și-a luat picioarele la spinare și a aluat-o la goană, țipând de mama focului, în direcția casei unde locuia. Iar eu, îmbărbătat de fuga și de țipetele-i ascuțite, am tot alergat strigând la rândul meu, apoi văzând că nu am cum s-o ajung din urmă, am dat să mă întorc acasă. La poartă mă aștepta mama, care văzând ce s-a întâmplat pe uliță în dreptul casei noastre, mai întâi și întâi a căutat să-și stăpânească râsul, apoi, m-a luat frumușel de o ureche, m-a băgat în casă și m-a bătut cu nuiaua până mi-a făcut tot fundulețul vânăt.

Aflând de toată această tărășenie, unchiul Ștefan, nu s-a putut stăpâni și atunci când l-a întâlnit pe tata i-a zis:

– Vă lăudați prin tot satul că fiul ăsta mic al vostru o să fie al doilea Einstein. Nea Ștefan citea ziarele la crâșmă și de acolo, pe semne, aflase de Einstein, care se întâmplase să moară chiar atunci, de urlau toate ziarele. Vă spun că n-o să se aleagă nimic de capul lui. Deștepți din ăștia am mai văzut. Dacă l-ați da un pic pe mâna mea, i-aș scoate toată matematica și toți gărgăunii din cap.

 

Gellu DORIAN

O întîmplare fantastică absolut reală

Cu vreo douăzeci de ani în urmă, rămînînd singur, negăsindu-mi liniștea, cautînd să fiu cît mai aproape de lume, de prieteni, într-un oraș în care dispăruseră parcă și cele mai mici empatii sociale, rătăceam pe străzi ore în șir, compunînd versuri, adunînd secvențe de proză, pe care apoi le foloseam, cînd mă aflam la masa de scris, în compoziția viitoarelor mele cărți. Astfel, într-una din zile, trecînd pe lîngă o biserică în construcție, pe Strada George Enescu, privind o femeie imaginară pășind printre cele reale care treceau pe stradă, am început să construiesc următorul sonet:

Toate femeile sunt la fel de frumoase,

Numai tu nu mai ești femeia care

Iubea bărbatul trist cu disperare,

Chiar dacă uneori îi aducea ponoase.

Te căuta năuc în fiecare

Și se-nvelea cu tine pîn’ la oase

În mîngîieri nespus de dureroase

Erai femeia lui, nu orișicare –

Sunt pline străzile de tine, zilnic,

Încît se spune că ai stat mereu

Sub cerul care cade, silnic,

Sub ochi neodihniți de Dumnezeu,

Ca îngerii zburdalnici peste finic,

Femeie umbră-a sufletului meu.

Și, printre acele femei ce păreau frumoase precum cea din închipuirea mea, a apărut un chip ciudat de om, pe care-l mai văzusem nu numai în unele vise ale mele, ci și pe străzile orașului, rătăcind fără rost, ieșindu-mi mereu în față, cu o frunte înaltă, fața smeadă, pleșuv, cu plete colilii căzînd peste umeri, țintindu-mi privirile. Era atît de real încît, cu toate eforturile mele, oscilînd într-o parte și într-alta, nu l-am putut evita, ci m-am oprit în fața lui, și am fost obligat să-l ascult recitînd sonetul pe care eu tocmai îl repetasem în gînd. Versurile curgeau din gura lui exact așa cum ele se întipăriseră în mintea mea cu cîteva clipe în urmă, încît, îndoindu-mă pe loc că ar fi ale mele, rod al unei memorii false, am încercat să-l întreb de unde le știe. Însă insul a zîmbit, m-a ocolit și a dispărut din fața mea, lăsînd în urmă o boare de vînt, ca într-un gol de aer, prin care nu puteam distinge nimic. Liniștea din jur era atît de adîncă, încît doar pașii femeilor trecînd spre casele lor se auzeau. L-am mai văzut un timp prin oraș, l-am salutat, dar s-a uitat la mine lung, ca și cum nu m-ar fi văzut niciodată. Îi eram total necunoscut: el mie, nu! Acum nu știu ce să fac: să las acest sonet în cartea în care le-am adunat pe cele o sută sub titlul Sonetele unui înger bolnav, sau să-l uit? Să-l uit, îmi este imposibil, pentru că mi-a rămas atît de bine întipărit în minte, ca urmele unor cuvinte pe un vechi palimpsest, găsite sub al zecilea strat; să-l las, versurile lui par a fi ca o sumă de riduri pe care nu le pot descreți de pe frunte. Cine știe, poate acea ființă, ivită pe stradă, ca în mintea mea versurile sonetului, va apărea din nou și-mi va cere socoteală. Fața lui de înger bolnav, privind în oglindă, seamănă din ce în ce mai mult cu fața mea.

 

Ovidiu DUNĂREANU

O împrejurare de neuitat

În septembrie 1976, devotata, timida și drăgălașa mea prietenă Veronica mi-a devenit soție. Pasiunea era un torent căruia nu i-am putut rezista niciunul dintre noi!

După acest eveniment admirabil, la sfârșitul iernii ce a venit, am hotărât să ne petrecem primul nostru concediu la Predeal într-o mică vilă, dotată cu toate cele de trebuință, în care am închiriat o cameră la mansardă. Veronica era însărcinată în primele luni. Faptul acesta nu ne-a împiedicat să hoinărim pe munți, să ne dăm până la epuizare, pe pârtii, cu sania. Jos, la câmpie, la Dunăre și în Dobrogea lăsasem în urmă un început de primăvară timpurie. În curțile de la Medgidia și Cernavodă văzusem zarzării înfloriți, iar la Ostrov, aflasem din gura unor consăteni, că migdalii, și ei, erau tot o vâlvătaie de floare. Aici ningea abundent și liniștit. Prin potopul de omăt, într-una din zile, am urcat spre cabana Susai. Pe traseu ne aflam numai noi, muntele, tăcerea amenințătoare și pădurea uriașă, dreaptă, neclintită, albă. Undeva, în adâncul ființei mele, cineva prevăzător stătea neîntrerupt la pândă. Înaintam cu asiduitate într-un tărâm fermecat, de dincolo de lume parcă. Și cu cât ne pierdeam în splendoarea lui, cu atât sentimentul veșniciei creștea, se amplifica nemăsurat în noi. Tresăream cu putere, când în muțenia din jur zăpada, adunată din abundență pe crengile mlădii ale brazilor, cădea năvalnică, impresionantă la poalele lor. După vizita la cabană, copleșiți de-atâta încântare, nici n-am mai știut cum ne-am întors la vilă în pragul serii. Aflați sub stăpânirea trăirilor neasemuite din acea zi, am urcat în cameră și ne-am schimbat de hainele ude, pe care le-am așezat pe spetezele scaunelor lângă sobă să se usuce. Veronica, obosită până peste măsură, s-a întins în pat, să-și tragă sufletul. Eu am deschis gemulețul care da peste acoperiș. Apoi m-am așezat la masa de dinaintea lui și mi-am lăsat ochii să-mi zboare afară pe cerul înstelat, visând în continuare la cele întâmpinate în escapada aia minunată. Și cum ședeam așa pradă închipuirii, deodată văzduhul a fost spintecat de fulgere orbitoare, mute, neverosimile, iar un suflu intens, înmărmuritor a străbătut pădurea din apropiere. Și tot atunci sub noi, pământul s-a dezlănțuit într-o zgâlțâitură cum nu mi-a mai fost dat să trăiesc, și-atât de lungă, că părea să nu mai înceteze. M-am uitat la soția mea, care, obosită, adormise și n-a simțit nimic din ce s-a petrecut. Apoi privirea mi s-a oprit pe ceas. Eram în data de 4 martie 1977, ora 21 și 22 de minute. Cutremurul năprasnic mi-a golit în câteva secunde sufletul, până în străfunduri, de bucuria și frumusețea adunate peste zi în el. Și numaidecât am simțit cum eram readus cu cruzime la condiția de biată făptură aflată la discreția soartei. Primul gând mi-a fugit îngrijorat la părinții mei și la bătrâna noastră casă de pe malul Dunării, de la Ostrov. Distinsul etnograf și muzeolog Gheorghe Focșa, pentru cât era de arătoasă și de reprezentativă între locuințele din partea de sud-vest a Dobrogei de pe malul fluviului, și-o dorea cu fervoare la Muzeul Național al Satului din București. Dar n-a fost să fie așa! Un telefon ca o pasăre miraculoasă mi-a domolit frământarea. Toți și toate erau în bună regulă. Casa noastră, de o sută douăzeci și șapte de ani, care a adăpostit cinci-șase generații, de la 1850 încoace, rezistase cu bine și acestei mari încercări. Încă o dată am avut atunci revelația trăiniciei celor făcute de cei din neamul meu.

 

Horia GÂRBEA

Simple coincidențe…

Nu voi crede și nici dvs., stimați cititori, că dacă ai dorit răul cuiva și l-ai blestemat în biserică, el va cădea, își va rupe brațul și apoi, din cauza unei embolii, va crăpa. Acestea sînt simple coincidențe! Sîntem oameni raționali care nu putem determina, prin simple gînduri vrășmașe, moartea unui cetățean care ne displace. S-a întîmplat totuși? Mie da. Dar am fost convins, și sînt și acum, că este vorba de o potriveală a destinului. I-am spus cîndva, în glumă, unui critic care s-a plîns, tot în glumă, că i-aș dori moartea, că eu exact asta nu îmi doresc. Vreau, dimpotrivă, să aibă o agonie lungă și chinuitoare pentru ca să aibă timp să se căiască pentru nemerniciile care i-au jalonat viața și, abia apoi, să intre curățat în veșnicie. Desigur, a fost o simplă coincidență, neimputabilă mie, că subiectul s-a perpelit îndelung în chinurile acestei lumi înainte de a coborî în flăcările celeilalte. Eu, pur și simplu, nu pot să cred că un destin desemnat de „cineva“, aflat deasupra noastră, e în stare să ucidă sau să schilodească niște copii nevinovați pentru simplul fapt că părinții lor sînt niște personaje odioase. Chiar dacă aș vrea asta uneori. E vorba de simple coincidențe. Mama mea, fie iertată, era o persoană bună și blîndă. Cînd o vecină – căreia îi făcuse doar bine – a jignit-o, ea, care avea și darul premoniției, a presimțit că soarta nu va fi de partea celei în culpă. După două zile, vecina în cauză s-a spînzurat cu cablul de la telefon. De unde rezultă că telefonul mobil e mai lipsit de riscuri. E normal să vezi în asta mîna destinului sau o blestemată de coincidență? Întîmplări neobișnuite mi s-au ivit în viață. Unele au fost legate de dispariția miraculoasă a unor obiecte pe care știam exact unde le-am pus și, apoi, de apariția lor, la fel de bizară și nescontată, în cu totul alte locuri. Apropo: în asemenea ocazii întoarcerea unui pahar cu fundul în sus funcționează de regulă, deși nu chiar în toate cazurile. Cele mai stranii fapte sînt legate de premoniții și clarviziuni ale mele (destul de rare) sau ale unor alte persoane. Cum am spus, mama mea excela în acest domeniu, le numea „presimțiri“. Eu totuși, deși nu mă îndoiesc că există o lume paralelă, nu cred că, dorind cuiva, cu intensitate, din toate puterile, binele sau răul, acestea se pot abate asupra lor. Dar dacă totuși ar fi așa? Aviz celor în drept!

 

Gabriela GHEORGHIȘOR

Dislocări

Nu mă pot lăuda cu o viață tumultuoasă ori extraordinară. Cele mai neobișnuite întâmplări trăite de mine nu sunt, de fapt, întâmplări, ci stări. Momente de dislocare, precum revelațiile luminoase ori breșele fabuloase în zidurile realității anodine. Se petrec mai ales vara și mă poartă îndeosebi la Roma. Le descriu în poemele mele.

Vara în Sud

Vara toridă este o năclăială dulce,

parcă înotăm în ciocolată topită.

Până-n toamnă suntem deja obosiți,

noi, oamenii de bumbac ai Sudului.

Lumina îmi linge pielea încă tânără,

un palimpsest al sărutărilor tale.

În garsoniera mea, nopțile sunt sufocante

ca între mâinile încleștate ale unui mort.

Duminică dimineața, sunetul liturghiei,

amplificat de microfon, intră pe fereastră.

Vocile popilor îmi par țipete de pescăruși.

În pieptul meu aud clopotele Romei.

Cinema în aer liber

Seară de vară, dar plouă leneș, tomnatic,

aerul este cald încă.

Trec întâmplător prin Piața Mihai Viteazul,

pe un ecran uriaș rulează La Grande Bellezza.

Sunt singură și privesc fascinată,

Roma în noapte alunecă prin fața mea.

Am o senzație de irealitate,

de parcă am căzut într-o trapă.

Mă vor găsi aici, în marea sudului,

poate peste vreo două mii de ani.

Scufundată ca o epavă antică,

plină cu amfore romane.

 

Alina GHERASIM

Cartea și puloverul

Pentru un scriitor, întâmplările neobișnuite cred că sunt un declanșator al creației, iar dacă aceste evenimente nu se petrec într-o formă spectaculoasă în viața de zi cu zi, atunci autorul sau autoarea și le imaginează. Desigur, am putea spune și că fiecare zi este neobișnuită, unică, viața fiind un miracol perpetuu și fiecare clipă un oficiant al său.

Una dintre întâmplările, nu știu dacă neobișnuite dar în mod sigur de neuitat, a fost în ziua – din adolescență – în care am deschis o carte și am citit o poveste. Chira Chiralina a lui Panait Istrati. Povestea mi-a descuiat o ușă și am simțit atunci că momentul conține un întreg univers în care erau prezente, in nuce, feminitatea, siropurile, cafeaua, baclavaua, soarele sudului, cruzimea, inevitabilul, senzualitatea, dansul, frumusețea, idealismul, asprimea bărbătească, prietenia, empatia, iubirea (eros dar și philia), salvarea și nu în ultimul rând literatura. Nu am știut atunci unde va duce drumul acesta, însă emoția anticipării a fost puternică, impresia că ceva nemaipomenit o să se petreacă, undeva, cândva, poate. Această stare o regăsesc atunci când scriu sau pictez, ca și cum părțile, detaliile, fragmentele se reunesc, se coagulează pentru a reda întregul pe care-l intuiam.

O altă întâmplare specială pentru mine, într-un registru diferit, a fost generată de o confuzie. Eram vara la Paris, acum mulți ani. Am fost invitată de o familie de prieteni să ieșim la final de săptămână într-o mică excursie cu mașina. A fost neatenția mea, a fost o întâmplare, nu știu. Am pornit la drum și excursia se tot lungea. Trecuseră patru ore de mers pe autostradă. La un moment dat am ajuns pe coasta Bretaniei. Nu aveam bagaj, doar hainele de pe mine și mă gândeam la ce aș putea face pentru că cerul era înnorat și se anunța furtună și oricum temperaturile acolo puteau fi scăzute chiar și vara. Niciodată nu m-am bucurat mai mult de un pulover subțirel, cu alură văratică, îi țin minte culoarea, textura, parfumul. Am locuit trei zile într-un sat fermecător la țărmul oceanului, cu case din piatră și străzi înguste, dominat de liniște și de neliniște în același timp. Am fost martora unor scene fabuloase în care natura spulbera micile mele calcule, am văzut oceanul violent la flux și reflux, am ieșit din zona de confort în care uneori mă cuibăream. Din comoditate? Ori poate din teamă? Splendoarea hazardului stă în natura curajului pe care îl primești într-o fracțiune de secundă, undeva, cândva. Sau de la cineva. Și care îți poate determina drumul.

De multe ori, pentru un suflet de artist, întâmplarea e doar o provocare, neobișnuitul urmând a se petrece.

 

Dan GULEA

Eu și Regele Mihai

Mai degrabă este vorba de un plural: întâmplări neobișnuite, ca atunci când întâlnești pe stradă doar atacuri epileptice și panica din jurul lor, ca atunci când întâlnești doar accidentați și adierea grabei.

Pașii repezi de pe hol? Lumina uitată aprinsă, stinsă și iar aprinsă?

Sistematica viselor?

Imprevizibilul nu își are loc în lumea semnelor, ele însele totalmente imprevizibile, dar înscrise în acel alfabet universal.

Din zona inadecvărilor, a confuziilor, a quiproquo-ului, partea grațioasă a întâlnirilor.

Singura întâlnire cu Regele Mihai are câte ceva din toate acestea; mai înainte fusese „întâlnirea“ cu Ceaușescu, care venise să țină un discurs la Casa Albă – palatul administrativ din centrul Ploieștiului, după denumirea sa populară. Eu, cu colegii de școală, în piață – celălalt la balcon, un costum impecabil, parcă era la un televizor gigantic (dar era real), și vocea unei tovarășe care ne-a îndemnat să îl ascultăm pe Conducător.

O confuzie care face parte din „fișa postului“ l-a îndemnat pe înaintemergătorul cu cască în ureche să îmi spună să las jos pixul, însoțind cuvintele de un gest hotărât, pe umărul meu, un pix pe care îl țineam cumva în dreptul pieptului (de ce?), pentru ca imediat, într-o desfășurare liniară, spațială a timpului să apară silueta zveltă a regelui uitându-se la standurile de la Târgul de Carte „Bookarest“, la mezaninul Teatrului Național, undeva prin 2000-2001. A trecut egal pe lângă standul „Observatorului cultural“, care era ocupat de un miner stând pe scaun și citind – personaj ușor de recunoscut după casca specifică și „lămpaș“, un scenariu imaginat de artistul Romelo Pervolovici.

Și prima dată când am văzut un costum ecosez din vâscoză.

Foarte diferit de pulovărul gri pus peste cămașă care ocupa silueta fragilă a locatarului de la Cotroceni ce își frângea mâinile atunci când a fost posibilă o lansare a unei antologii de poezie tocmai la palat – cea alcătuită de Constantin Abăluță, a poeziei române postproletcultiste; Emil Constantinescu se afla pe ultima sută de metri (de mandat prezidențial) – se declarase scârbit, se proclamase înfrânt – iar acum citea cu pulovărul lui poezie, nepărat în public, neapărat cu fast.

Sigur, acuma, punând la socoteală și celelalte târguri de carte, poate că ar mai ieși de câțiva premieri, poate că nu e timpul trecut pentru ceilalți președinți, dar rămâne amintirea Regelui Mihai, alături de regretatul Mihai Oroveanu, director al Târgului, dându-i atunci explicații despre ce se vede.

Ce să fi făcut cu pixul?

 

Emilian IACHIMOVSKI

Oglinda

Spun, de la bun început, că din familia de care mă atașasem prin căsătorie în 1982, nu mai rămăsese niciun bărbat. Toți muriseră, mai bătrâni sau mai tineri, de morțile lor sau de morți accidentale. Dar, dacă gândim mai bine, nimic nu e accidental. Fiecare moare cu moartea lui și nu cu moartea altuia.

Era de Sfântul Ilie, într-un sat din Mehedinți. se făceau pregătiri pentru nedeie. Femeile casei își vedeau de treburi. Eu, toată dimineața, spărsesem greu și cu părere de rău un gard din scânduri vechi de salcâm, ca să le fac lemne de foc. Cărasem apa de la o fântână, atâtea găleți câte voiseră și câteva în plus, ca să fie. Treburile grele, ale pregătirii bucatelor, se făcuseră. La nedei, poarta se lasă deschisă, pentru oricine, chiar dacă nu e din neam. Dar, de ani buni, veneau doar vecinii și rudele care mai trăiau pe acolo; rareori, cineva pe care nu-l mai văzuseră. Un rudar, un cerșetor sau cineva de pe la oraș.

De data asta, eu eram noutatea. Proaspăt căsătorit, era pentru prima oară când călcam prin bătătura aceea. Pâinea ieșise din cuptor și, învelită în ștergare de cânepă, se odihnea în coșuri de răchită. Friptura era la cuptor, oalele cu ciorbă așteptam nădușite să scape de capace. Câțiva cozonaci fuseseră ascunși în casa bună, înveliți în pânză curată, ca niște prunci la maternitate. Femeile făceau mai departe ceea ce știau numai ele că trebuie făcut. Maioneză, creme dulci, prăjiturele țărănești. Eu încercam să mă mai fac util, inutil. Fiind singurul bărbat prezent acolo, n-aveam niciun rost. La un moment dat, Anișoara, care-mi devenise cumnată și care trăia demn o tragedie de femeie singură-singurică (nu mai avea tată, nu mai avea mamă, nu mai avea nici frate, nici bărbat, nici copil; ne mai avea pe noi, cei veniți acolo) strigă la mine să-i aduc o pungă de zahăr din casă. Camera nu era o cămară; era o fostă cameră de locuit în care nu mai locuia nimeni. Stânga-dreapta, două paturi cu căpătâie de paie, care la orice mișcare a capului îți sperie visele; între paturi, o masă cu tot felul de mărfuri aduse de la oraș. Deasupra mesei, trona o mare oglindă într-o ramă bogată de lemn, adusă tot de la oraș în alte vremuri, dinainte de comuniști. În ramă, de jur-împrejur, erau înfipte fotografii vechi de familie, ca o adevărată arhivă. Despre niciunul dintre chipurile din fotografii nu știam absolut nimic. Nu-i văzusem, nu-i auzisem, nu-i cunoscusem vreodată.

Am intrat. În fața oglinzii, cu spatele la mine, stătea în picioare un băiat în haine de uniformă școlară. La cel de-al doilea pas, pe care n-ar fi trebuit să-l mai fac (și mă gândesc cum ar fi fost această poveste!), în fața oglinzii nu mai stătea nimeni. Am ieșit cu punga de zahăr și i-am dus-o Anișoarei. Mi-am aprins o țigară și am cerut un păhărel de comină. Am mai spart niște lemne, poate pentru a doua zi, și-am mai cărat niște apă, fără să-mi ceară nimeni. M-am așezat lângă femei și, făcându-mi curaj, le-am spus ce am văzut în odaie. A fost o clipă mai mică decât o clipă, pe care ai fi putut să n-o bagi în seamă, din neatenție. Toate gesturile și toate zgomotele au încremenit într-o tăcere ca un tăiș de cuțit. Femeile plecaseră privirea-n pământ, pentru că nu oricare din ele avea drept să vorbească. Și Anișoara îmi zice, pentru că doar eu nu știam: „E Iulică, a venit și el la nedeie.“

Apoi totul a ieșit din încremenire, gesturile și zgomotele firești au reapărut, iar în ochii Anișoarei a licărit un zâmbet. Iulică era fratele ei, mort de vreo douăzeci de ani, electrocutat. Fusese elev la școala profesională și voia să se facă electrician. Și jur în fața lui Dumnezeu Atotputernicul, pe toți ochii din cap, că eu l-am văzut în ziua aceea.

 

Vasile IGNA

De te fabula narratur

Sunt un om obișnuit, cu simțurile mereu treze (niciodată într-o alertă stârnită de sirene improvizate ori de țipete îndelung exersate), cu reacții în limitele unei normalități pe care mi-a dat-o ereditatea și mi-au fasonat-o educația și voința. Mă bucur, plâng, râd, mi-e frică, înjur (nu blestem!) ori de câte ori nu pot altfel. Nu am regrete neîntemeiate, nici remușcări fără cauze precise. Sunt un biet muritor, care nu a cerut să vină pe lume, iar dacă tot a venit (slavă minunaților mei părinți!), ar vrea să nu plece fără să lase un semn, măcar cât o scamă pe o haină îmbrăcată în zilele de sărbătoare. Aș putea spune, fără exagerare, că aproape tot ceea ce am văzut cu ochii am simțit și cu inima, și cu mintea. Obligațiile n-au stat de fiecare dată pe același plan cu pasiunile și nici virtuțile cu viciile, iar competiția n-a fost de fiecare dată loială, în ciuda cvasisimilitudinii rezultatelor și a recompenselor. Am visat, fără să fiu un visător.

De pildă, din copilăria cea mai fragedă și până târziu, în anii tinereții, visam foarte des că zbor. Nu mă ridicam de la pământ, înălțându-mă ca un zmeu de hârtie, ci, pur și simplu, mă trezeam zburând, alunecând lin, în același ritm și cu aceeași viteză, pe toată durata visului. O imponderabilitate suficientă sieși, în care atât decolarea, cât și aterizarea erau absente. Ceea ce ar putea însemna nu doar că erau dificile, ci și de-a dreptul inutile.

Trebuie să fi fost de tot mic și tare prostuț când am încercat să repet experiența în stare de trezie. Și pentru că, adeseori, vara, la amiază, eram lăsat să dorm în hambarul cu fân pentru vite, am socotit că acesta ar fi locul cel mai potrivit să-mi iau zborul. Între stratul de sus și cel de jos (acesta, mai gros și mai întins) trebuie să fi fost cel puțin șapte-opt metri. Am sărit înainte, cu brațele larg deschise, asemenea unor aripi pregătite să-mi susțină planarea. Doar că nu zbor, ci cădere în toată regula a fost nechibzuita mea încercare. Și, desigur, cu urmările de rigoare, dintre care cel mai greu de suportat nu a fost durerea pe care am simțit-o, timp de vreo două săptămâni, în coapse și spate, cât cearta părinților, râsul prietenilor din vecini și al fraților mai mari.

Încercasem, da!, eșuasem, da! Dar am continuat, mulți ani după aceea, să visez că zbor. Niciodată n-am fost mai fericit, mai liber și mai egal cu mine însumi decât în visele acelea. Iată de ce n-am crezut și nu cred în niciuna dintre interpretările pe care marii sau pârâții psihanaliști le dau acestui tipar oniric. Miracolele nu au nevoie de dezlegări coerente, ele fac parte din complicatul nostru mecanism de supraviețuire.

Au trecut de atunci aproape optzeci de ani. Obișnuitul a devenit neobișnuit, neobișnuitul a devenit viață. Iar viața se dovedește a fi, tot mai mult, cea mai neobișnuită întâmplare pe care mi-a fost dat să o trăiesc. Și, vrând-nevrând, să o risipesc.

 

Nicolae JINGA

„Omul care citeşte ziarul“

Întâmplarea neobişnuită, în viziunea mea, implică o infimă şi suportabilă doză de irațional. Mă consider un om normal şi cu picioarele pe pământ. Ştiu să fac diferenţa dintre faptul obişnuit şi cel neobişnuit. Am trăit până la vârsta mea un şir de întâmplări ieşite din comun, care m-au frisonat şi mi-au redimensionat fiinţarea. O supradoză de irațional poate împinge neobişnuitul în zona enigmaticului producător de angoasă şi frică. Tronsonul acesta e unul pe cât de fascinant, tot pe atât de alunecos şi de periculos. Raţiunea se apără. Ancorează în stupoare şi neverosimil. Deseori, fenomenul neobişnuit este considerat pură iluzie senzorială. Manifestările neobişnuitului sunt (şi) acte revelatorii: fiinţa îşi descoperă însuşiri pe care nu ştia că le are. Sunt bornele de excepţie ale parcursului existenţial. Ele confirmă faptul că ştii despre tine însuţi destul de multe, dar nu ştii niciodată totul. La douăzeci de ani foram şi experimentam neobişnuitul. Din păcate, haotic şi fără metodă. Până la un punct, întâmplarea pe care vreau s-o povestesc nu depăşeşte cadrul realităţii şi normalităţii. Faptul s-a petrecut în după-amiaza unei zile de la mijlocul lunii septembrie 1972. Eu şi viitoarea soţie trebuia să plecăm spre Orşova. Troleul 87 făcuse din Piaţa Unirii până în Gara de Nord aproape o oră şi jumătate. Trenul de Bucureşti-Timişoara pleca peste zece minute şi la casa de bilete era o coadă imensă. Nu mai călătorisem pe blat niciodată. Trenul garase pe linia 5 a peronului şi „naşul“ verifica roţile din spate ale ultimului vagon. I-am spus că suntem studenţi şi l-am rugat să ne ia până la Orşova. „Am super-control, credeţi-mă. E deja în tren. Ştiu de la nepoată-mea care lucrează la biroul de mişcare al gării. E unul nou şi pentru prima dată pe ruta asta. Nu-l cunosc şi nu ştiu cum arată. Nu mi s-a prezentat.“ Se va supăra, l-am întrebat, dacă super-controlorul în persoană va accepta urcarea noastră în tren!? A râs cu poftă. Am început căutarea, dar nu oricum: ci ghidat de o voce noetică – o voce a minţii. „E adevărat ce spune. Caută!“ Am deschis braţele în cruce şi am plecat dinspre ultimul vagon către locomotivă. Eram plasat cu faţa către vagoane şi ţineam palmele apropiate de tăblăria acestora, cam la 15-20 de centimetri distanţă şi înaintam cu paşi făcuţi mereu în stânga, lateral, cu piciorul drept ca permanent punct de sprijin. Am trecut de ultimul vagon, de penultimul şi când să trec de antepenultimul, a intervenit vocea: „Aici. Urcă şi intră în dreapta pe culoar. Al treilea compartiment: în stânga ta, pe banchetă. Omul care citeşte ziarul.“ Acolo… super-controlorul. Un bărbat în jur de cincizeci de ani. L-am rugat să iasă pe culoar. A ieşit. În prima fază a negat că era cine era. I-am înmânat buletinul şi legitimaţia de student. Eu: Ştiu că sunteţi super-controlorul şi vă rog să ne ajutaţi! El – uluit: „Cum m-ai găsit, măi, tinere?!… Incredibil. Nu ştie nimeni că sunt aici. Nici măcar celor din familie nu le-am destăinuit traseul.“ În privinţa asta se înşela: în afara lui, cel puţin trei persoane ştiam că era prezent acolo în virtutea serviciului. Peste un minut pleca trenul. În extremis, dat peste cap de întâmplare-n sine, mi-a spus: „Tinere, ţine minte: dacă nu eşti un provocator de excepţie – şi după cum te văd nu cred că eşti, atunci cu siguranţă eşti un fenomen! Spune-i prietenei tale să urce.“ Infima doză de iraţional ? – vocea noetică.

 

KOCSIS Francisco

Kon-Tiki transilvan

Întâmplarea a făcut să am o tinereţe plină de evenimente dintre cele mai neaşteptate, şi nu pentru că mi le-aş fi dorit ori le-aş fi căutat cu tot dinadinsul, ci pentru că eram destul de zvânturat ca să nu stau pe gânduri la ce consecinţe mă expun. Dintre multele, relatez aici una de-a dreptul nevinovată, dar care era cât pe ce să ne coste chiar libertatea. Abia trecuţi de pragul maturităţii, formam o mică „gaşcă“ (înţelege „ceată de amici“) alături de alţi trei prieteni cu care mergeam la filme, la cafenele, la petreceri, la baluri de sâmbătă seara, la baie, la preumblare prin centru, la provocat miliţieni, pentru că purtam toţi plete şi pantaloni trapez, cămăşi negre, curele cu paftale late de aramă, geci sau haine de piele, în funcţie de anotimp, eram indiscutabil rebeli, dar numai de dragul de a ieşi din ternul cotidian, nu aveam niciun fel de intenţii subversive. Nu ştiu cui i-a venit ideea, dar ne-am gândit că ar fi o distracţie pe cinste ca în timpul verii (aveam nouăsprezece ani) să facem o călătorie à la Thor Heyerdahl cu plute pe Mureş, până la vărsarea în Tisa, ne-am gândit să legăm între ele patru camere de tractor, să punem deasupra câte o împletitură de nuiele şi rogojini, pleduri şi câte o umbrelă de trestie, plută uşor demontabilă, ca să putem trece pe mal de poduri, diguri ori alte obstacole, nu ştiu dacă ne-am gândit la ceva concret, ci la posibilitatea existenţei lor. Ideea a prins şi ne-a însufleţit pe toţi, ne-am făcut planuri şi am început să judecăm lucrurile şi concret, adică ce ar însemna asta în realitatea banală a buzunarelor noastre de adolescenţi prin care cam sufla vântul, dar nu ne-a speriat nimic, am luat lucrurile în serios, ne-am pregătit să ţinem chiar şi un jurnal al călătoriei, ca totul să meargă ca la carte. Cred că şi vorbisem deja cu câţiva tractorişti şi magazioneri – să nu-şi imagineze nimeni că lucrurile erau la fel de simple ca acum, adică te duceai la magazin şi comandai patru camere de tractor, nici vorbă, ele trebuiau obţinute pe sub mână, dintre cele de zeci de ori peticite şi aruncate în vreun colţ de magazie, dar încă aflate în evidenţă, inventarul nu era lucru de şagă –, ştiam de unde să facem rost de rogojini, pe cine să punem să ne facă împletitura de nuiele (leasă, cum îi ziceam noi), iar umbrelele de trestie ni se păreau lucrul cel mai mărunt din lume. Am fantazat destul până când unuia dintre noi i-a trecut prin cap că pentru aşa ceva ar trebui să cerem şi o aprobare de la cineva „de sus“, ba chiar şi câte un „paşaport“ dacă vrem să ajungem până la Tisa. În clipa aceea, e de înţeles, ne-am descumpănit. Dar n-am abandonat o idee atât de splendidă şi m-am angajat să mă duc să cer o audienţă la comandantul miliţiei şi să-l întreb cum să procedăm. Încă nu-mi trecea prin cap că-mi puneam capul pe butuc. Omul la care am ajuns, destul de în vârstă, bunic poate, m-a ascultat vizibil tot mai iritat (astăzi aş vrea să cred că s-a prefăcut), apoi s-a răstit la mine cu voce guturală: „Tu auzi ce zici, copile? Voi sunteţi în toate minţile? Sunteţi căzuţi în cap sau vreţi să fugiţi din ţară? Vă jucaţi cu puşcăria! Dispari de-aici şi să nu mai aud de tine niciodată! Băgaţi-vă minţile în cap!“ Din fericire, n-a mai urmat nimic, am scăpat doar cu atât. A băgat spaima în noi, dar sunt convins, acum, că a fost, totuşi, un bunic cu suflet. Am înţeles şi atunci, ştiu şi acum că ne-am jucat cu libertatea. Multe visuri s-au sfârşit atunci cu cătuşe.

 

Adrian LESENCIUC

Floarea Paradisului

Într-o după-amiază de august, Borges m-a adus în fantezia lui Coleridge. Undeva, în Celălalt, Borges își amintește de paradisul poetului romantic englez. „Un om, spune marele orb despre fantezia ilustrului romantic, visează că străbate paradisul şi că drept dovadă i se dă o floare. Când se trezește, floarea se află lângă el.“ Eu m-am trezit cu acea floare lângă mine, chiar de nenumărate ori. Cea mai neobișnuită întâmplare e atunci când, demult, într-o după-amiază de august, citeam pentru prima dată Cartea de nisip. Am adormit și am visat un poem. M-am trezit tulburat. La ce bun să visezi un poem? Totuși, pentru că poemul nu-mi dădea pace, l-am scris pe o margine de ziar. Apoi am continuat să citesc din Cartea de nisip. În textul lui Borges, Coleridge adoarme într-o după-amiază de august și visează poemul Kubla Khan, pe care începe să-l scrie imediat ce se trezește, până când, tulburat de prezența altcuiva, îl uită. Rămâne din poemul lui Coleridge doar un fragment, ceea ce apucase să noteze. Îmi aduc aminte de poemul meu, cel pe care l-am visat, dar nu îl mai știu. Îl găsesc notat pe marginea ziarului. Revin la textul lui Borges și la miraculosul vis al lui Coleridge din după-amiaza aceea de august, așa spune argentinianul, ca și cum ar fi fost acolo, și găsesc poemul lui Coleridge alimentat de relatările călătorilor, publicat târziu, nedatat, cu subtitlul dând seama de viziunea din vis și de incompletitudinea poemului. Și mai găsesc, atunci sau acum, călătoria în vis, săpând adânc în istorie, ca și cum hanul Kublai însuși, cel ce-și ridică palatul în poemul englezului, ar fi visat palatul, iar Borges susține că așa ar fi fost și că sufletul lui, strecurându-se în sufletul poetului englez, a reconstruit mai târziu palatul din propriul vis prin cuvintele celui din urmă. Dar poemul meu? El a rămas o simplă coincidență a lecturii dintr-o carte pe care n-o citisem încă, dar care deja era în mine prin Borges, cel deja plecat la ora aceea, despre un Coleridge care nu știa că hanul își visase palatul, dar care a fost construit în visul său. Poemul meu nu are nici profunzimea lui Borges, nici magia lui Coleridge, nici viziunea hanului Kublai. E un poem simplu, despre cunoaștere. Nimic nu e mai lipsită de strălucire decât cunoașterea, și nimic mai strălucitor decât sugestia călătoriei prin vis. Nu mi-am asumat poemul. Nu e al meu. Nu l-am publicat. De fapt da, l-am publicat în romanul meu de debut, Moartea noastră cea de toate zilele, punând povestea exact cum a fost pe umerii tânărului erou Ștefan, care visează într-o după-amiază de august poemul pe care și-l notează, înainte de a fi descoperit în lectură că Borges relata despre visul lui Coleridge despre hanul Kublai, cum de altfel mongolul își construise cetatea din Xanadu, fără să știe că el o visase. Îl recitesc pe Celălalt. Floarea Paradisului e lângă mine.

 

Menuţ MAXIMINIAN

Floarea ruşinii/trei poveşti (întâmplări)

Întâmplările cele mai frumoase sunt, la fel ca la mai toţi, în copilărie. M-am înstrăinat, dar satul încă îmi dă subiecte fie ele în literatură, fie în etnologie sau jurnalism. E o poveste inepuizabilă, ca apa vie a Văii Ţibleşului! Am crescut ascultând prin viu grai „Poveştile ardeleneşti“ culese de un alt bistriţean, Ion Pop Reteganul. Căci acestea s-au păstrat din generaţie în generaţie în satul meu: întâmplări cu zâne, vârcolaci, strigoi, moroi şi câte altele nu se mai ascund pe Valea Someşului şi Valea Ţibleşului. Pe care le auzisem de mic spuse de bunica cu atâta convingere, desenând figuri cu mâinile pe pereţi la para focului, încât juram că sunt adevărate! Prima amintire (întâmplare): fugeam de câte ori vedeam trecând pe uliţă o babă anume din sat. Credeam că e Baba Cloanţa, căci trăsăturile le avea, dar biata de ea era o femeie văduvă de la margine de sat. De unde să ştiu eu că i-a murit bărbatul în război? Avea nasul mare şi era îndoită de spate, mergea într-o botă şi vorbea singură pe drum. Era clar, Baba Cotoroanţa! Când apărea în crucea uliţei eram în casă.

A doua poveste: pe câmpurile satului natal, în plimbările cu bunica, întâlneam o plantă care peste albul florilor avea o roşeaţă. Era Floarea ruşinii, care simboliza înroşirea obrajilor omului când făcea ceva ce nu se cădea. Bunica îmi spunea că, atunci când pata roşie va dispărea de pe floare, oamenii nu vor mai avea ruşine. An de an, în popasurile mele pe pământul de acasă, am observat că roşul era din ce în ce mai puţin pe floare până azi, când, parcă, fiindu-i lui ruşine de societatea noastră, aproape că s-a retras cu totul, încât a rămas doar o mică pată. Ruşinea dispare încet-încet din lume. Vorba de acasă a părinţilor – „Să nu ne faci de ruşine“ – spunea totul la plecarea copilului în lume. Adică, să fii om între oameni, să-ţi duci cu demnitate numele, să nu faci rău nimănui şi viaţa să-ţi fie cu respect pentru valorile morale. Ce n-aş da să îi pot spune bunicii despre cum nu am făcut-o de ocară (de minune) şi că în extrema Asiei, în Malaezia, m-am bucurat când am fost primit cu tricolorul şi s-a intonat Imnul României la un festival în faţa a peste 3000 de spectatori din Kuala Lumpur pentru un poet din Ţinutul Năsăudului.

A treia întâmplare: am crescut înconjurat de pisici. Acasă, la Dumbrăviţa, lângă sobă cât era iarna de mare torceau mâţele. E adevărat că bunica Ana le ţinea la distanţă, le certa de câte ori se suiau pe masă, în lipsa ei, pentru a fura mâncare, le arăta uşa când venea seara, iar ele săracele dormeau în pod lângă horn, pentru a le fi cald. Le mângâiam eu pe furiş, le pupam, le desmierdam. La sat pisicile nu erau considerate animale de companie, ci aveau un rol precis, acela de a nu exista niciun şoarece pe lângă casă. Îmi aduc aminte cum spunea bunica: „Mâţa asta nu e bună de nimic, e plin de şoareci în şură, la mălai.“ Plângeam de câte ori o pisică aducea puiuţi pe lume, iar femeile din sat îi luau şi îi duceau la râu, spunând că nu au ce face cu ei. Erau, în viziunea lor, guri de hrănit în plus, chiar dacă mâncarea la pisici era din resturile de la masă. E adevărat că oamenii erau săraci şi nu rămânea mare lucru de la masă, carnea era rar în meniu, iar pe lângă pisică mai aveau de hrănit şi un câine ce păzea gospodăria. De multe ori am luat puiuţii, i-am ascuns şi le dădeam laptele meu pe furiş, până creşteau, apoi îşi găseau ei drum în viaţă. Peste timp, am rămas la fel, dimineaţa mă întâlnesc cu prietenele mele de la bloc, pisicile străzii. În fiecare zi ne spunem „Bună dimineața“, mâncăm și apoi mergem fiecare spre „lucru“. Mă întreb de ce sunt singurul în care au încredere și dimineață de dimineață mă așteaptă ascunse sub mașină până ajung, iar apoi vin să mă salute? Târziu am conştientizat că felinele au avut de-a lungul timpului un loc aparte în inima unora dintre cei mai mari scriitori. Ştiam de Ion Creangă, ale cărui Amintiri le citisem încă din clasa a II-a, că era mare iubitor de pisici. Se spune că avea la bojdeucă peste 30 de feline. Ernest Hemingway a avut 23 de pisici în același timp (devenind în cărţile lui personaje cu șase degete).

Moştenirea tradiţiilor pe care le-am purtat cu mine la oraş, acolo unde nu este prea mult entuziasm la vederea acestora într-o lume a urbanului, mă face de multe ori să mă ascund într-o matrice în care cuminţenia era o regulă. Or, azi, într-o lume în care ar trebui să dezbrac cuvintele de stratul pudic, de multe ori nu mă regăsesc.

În Autoportret într-o oglindă spartă, Octavian Paler vorbeşte despre biografia şi destinul de scriitor, subliniind faptul că nu poate să scrie dacă nu se descrie. Cred că fiecare dintre noi pentru construirea unui text ne punem şi amprenta personală pentru că, dacă nu s-ar scrie cu suflet, am putea fi simplu înlocuiţi de softurile care dacă le dai un număr de cuvinte, îţi pot crea un text. Calculatorul nu va putea însă niciodată suplini trăirile omului. Şi întâmplările prin care a trecut acesta cu inima cât un purice în momente dificile sau cât luna şi soarele la un loc în ceas de bucurie.

 

Ovidiu PECICAN

Descoperirea nordului

Era în primăvara unui an mai de demult, dar nu din cale afară de demult… Era într-o altă primăvară a vieții mele. Fusesem invitat de un prieten, fost student, să particip la un proiect vizând pregătirea acceptării României în Uniunea Europeană și, cum făceam parte dintre experții Team Europe și eram profesor la singura Facultate de Studii Europene din Europa Central-Răsăriteană – din câte îmi spusese cândva însăși Excelența Sa, Doamna Karen Fogg, acreditată la București din partea Comisiei Europene, dar venită să participe la inaugurarea oficială a facultății noastre –, am acceptat. Venisem cu o mașină rapidă pe serpentinele pline cu brazi până în orașul așezat pe platoul dintre ape, odinioară capitală de „țară“, bucuros să descopăr, în sfârșit, locuri despre care scrisesem, dar pe care nu le văzusem încă niciodată.

În chiar centrul urbei, noul sediu al Centrului de Informare Europeană m-a întâmpinat gemând de lume. Nu erau doar personalități oficiale, oamenii de la Primărie și directorul Muzeului, ci și alte siluete ale locului demne de tot interesul: jurnaliști, oameni de cultură… Multora le-am fost prezentat și m-am bucurat să îi cunosc. Erau și mulți tineri, oameni de tot felul, bucuroși să fie, cu un pas mai aproape de Europa înspre care se îndreptau, în fluxuri greu de controlat, destui dintre locuitorii nordului țării, dornici de o viață mai bună sau de câștiguri mai semnificative pe o perioadă limitată. Urmașii cnezimii și ai voievozilor de odinioară își căutau acum altfel rosturile…

Privind oarecum distrat peste capete în timpul discursurilor inaugurale, am descoperit dintr-o dată, în celălalt capăt al sălii, doi ochi albaștri, mai degrabă intens cenușii, pe figura unei fete al cărei cap armonic, de o stranie frumusețe, era încadrat de părul de culoarea grâului copt. Degeaba am încercat în ziua aceea să străbat mulțimea, într-un fel sau altul, și să îmi fac prietenii să mă prezinte fetei înalte și suple, desprinse de pe un poster imaginar, ipostază a înseși prospețimii și demnității princiare. Nu am reușit, era ca un făcut. Mai cred și azi că, instinctiv sau dinadins, toți au făcut un zid al tăcerii în jurul ei, că nu doreau cu niciun chip să ajung să o cunosc.

Ne-am revăzut cu prilejul proximei mele descinderi în oraș pentru inaugurarea ciclului de conferințe care îmi fuseseră programate în diferite puncte ale județului. Am făcut, până la urmă, cunoștință. La a cincea întâlnire eram împreună la ofițerul stării civile…

 

Irina PETRAȘ

Neobișnuitul obișnuitului

Toate întâmplările unei vieți sunt neobișnuite, în sensul că socoteala de acasă, din mintea ta, nu seamănă mai niciodată cu cea din târg. Întâmplările cu adevărat neobișnuite și, de obicei, memorabile se văd doar post factum, nu de puține ori după dispariția protagoniștilor.

Povestesc, din nou, o întâmplare neobișnuită la prima vedere, dar probând, de fapt, mersul Poveștii la oameni. La Casa Scriitorilor, la Neptun, în anii ’80, am pus la cale o farsă pentru a le scoate din plictis pe adolescentele Laura Poantă și Ioana Uricaru. M-au întrerupt din lectura toropită şi mi-au cerut o idee: ce să (mai) facă? În acel an, Ghiuri Schwartz venise de la Arad cu un trofeu: o rudă de salam de Sibiu. Mândru de achiziţie, ne povestise că-l păstrau pentru Giani, băieţelul lor, de merinde pe drum, la întoarcere. Îl atârnase în balcon, şi-l păzea ca pe ochii din cap. Ei, bine, cum tocmai citeam un roman poliţist, nimic mai firesc decât să-mi treacă prin minte comèdia: „Şterpeliţi salamul, să vedem cum reacţionează.“ Zis şi făcut. Fetele au încropit rapid un plan isteț, au obținut cheia, au luat salamul şi au ascuns prada în dulapul lui Uricaru. Apoi s-au întors pe plajă, mustăcind, şi au stat cuminţi la soare. La ceasul amiezii, am pornit încet spre Casă.

Şi atunci s-a dezlănţuit furtuna. Toată Casa vuia: a dispărut salamul lui Schwartz! Giani urla neconsolat, Ilenei i se făcuse rău de supărare şi se încuiase în baie, Ghiuri se plimba de la unul la altul întrebându-se furibund cine a putut face un lucru atât de odios. Toată lumea era indignată. Scandalul era, dintr-o dată, atât de mare, încât nu se mai punea problema să mărturiseşti, pur şi simplu, gluma. Rămânea o singură soluție: ducerea salamului la locul lui. În vânzoleala generală, salamul a fost agăţat de mânerul uşii lui Ghiuri, spre seară. Vestea cea mare a făcut imediat înconjurul Casei. Toată lumea era fericită, dar Ileana şi Ghiuri au declarat că să păzeşti un salam de Sibiu pare să depăşească puterile unui om. Hotărârea fusese luată: îl sacrifică. Tăiat felii subţirele, salamul a fost rumegat pe îndelete, la o agapă prelungită târziu în noapte. N-a ştiut nimeni niciodată adevărul. Prin 98, Ghiuri a venit la Cluj cu treburi. Ne-am întâlnit la Filială. Vreau să-ţi spun ceva, i-am zis. Ştiu, a răspuns. Ce ştii? Că tu ai fost cu ideea. Mi-a spus Uricaru, aflase de la Ioana. De altfel, a adăugat el, am avut de mult o bănuială că despre tine e vorba. Trebuia să fie cineva deasupra oricărei bănuieli şi, mai ales, nevinovat, în fond…

Farsa, ca formă de ieșire din obișnuit, a eșuat. Dar abia acum vine neobișnuitul istoriei. Am povestit totul în Marea scriitorilor. Între Olimp și zidul Puterii, antologia Ozanei Cucu-Oancea. Mare mi-a fost uluiala când am descoperit, în același volum, povestea mea spusă, ca lui întâmplată, de un tânăr. A fost un moment halucinant. Mă suspectam că visasem. Apoi mi-am dat seama că întâmplarea, fiind neobișnuită, a fost și anonimă. A fost, așadar, asumată ca folclor.

 

Monica PILLAT

Semnele invizibilului

Ceea ce vreau să povestesc poate părea bizar, dar dacă explorăm semnalele pe care ni le trimite nevăzutul, ne explicăm parțial de ce, ca la lumina unui fulger, se întâmplă să prindem câte ceva dintr-un trecut, dintr-un prezent sau chiar din viitorul pe care nu ne este dat concret să îl cunoaștem.

Aleg spre ilustrare trei momente.

Într-o dimineață, pe când mă pregăteam acasă pentru o teză de română, mi-am ridicat privirea din caiet. În aer se închega deodată imaginea unei odăi, cu mobile de altădată, iar într-un pat, la mijloc, un bărbat palid, tras la față, cu părul alb, și o bătrână foarte tristă stăteau acoperiți până la gât de o cuvertură albăstruie, cu unduiri ca de mătase. Pe zidul stâng, aproape de tavan, se deslușea o pată maronie. Nu a durat mai mult de trei secunde, după care totul a dispărut. Atât de vie, însă, mi-a rămas acea încăpere cu locatarii ei necunoscuți, încât după un timp am intrebat-o pe mătușa mea Pia (sora tatălui meu) cum tălmăcește ea ce mi s-a arătat. M-a ascultat înfrigurată și la urmă a exclamat: „Aceia erau străbunicii tăi în dormitorul lor din casa veche! Țin minte cuvertura albăstruie și pata de pe zid, exact cum ai descris-o!“

Cam tot pe când eram liceană, într-o seară, în vreme ce citeam, m-am simțit brusc privită de cineva, deși în cameră eram doar eu. Însă lipit de geam, un băiat de vârsta mea se uita lung la mine. Trăsăturile îi erau foarte clare, deși nu-i întâlnisem figura niciodată. Am lăsat cartea deoparte și m-am apropiat curioasă. Afară, însă, n-am văzut pe nimeni. Dar după 11 ani de atunci, când soțul meu mi-a arătat un album cu poze de familie, am dat în el de cel care cândva mi se ivise o clipă la fereastră. Era chiar el, adolescent. De bună seamă, îi captasem demult acea înfățișare.

În sfârșit, păstrez și o dovadă materială a inefabilului care ne înconjoară fără să o știm. E o fotografie din 1977, făcută de fratele mamei, Mircea Filipescu, venit în vara de atunci în țară, după 30 de ani de exil în Australia. Aparatul Polaroid a imortalizat o reuniune unică. De la stânga la dreapta, erau așezate pe sofa, in fața mesei, bunica mea maternă, Ecaterina Filipescu, Pia Pillat Edwards, mama mea, Cornelia Pillat, gazdele noastre, Cornelia și Gheorghe Danielopolu, fiica lor, Pia, iar în al doilea plan, eram eu, iar în stânga soțului meu, Nicolae Săulescu, ceva „în plus“.

– Poate e un defect, a remarcat uimit unchiul meu, după ce a scos poza din aparat. Pare o reflecție de lumină.

Uitându-ne însă mai bine, am văzut conturul unei lumânări aprinse, iar îndărătul ei, o siluetă în penumbră. Nu putea fi, ne-am spus, decât Dinu Pillat, singurul care nu mai era atunci fizic cu noi.

 

Andreea RĂSUCEANU

Din afara lumii noastre

Sunt, din fire, o natură pe cât de fascinată de ceea ce rămâne misterios, necunoscut, inexplicabil, pe atât de sceptică și înclinată către o gândire raționalistă. E probabil o moștenire familială, dacă am interpretat cum trebuie poveștile bunicii mele legate de felul cum vedea și își explica lumea bunicul meu, care mi-a fost și inspirație pentru personajele Iacomo și Radu, din cel mai nou roman al meu, Linia Kármán. Un spirit stoic, dotat cu o mare sensibilitate și capabil să explice orice fenomen neobișnuit, anulând orice fel de angoasă, de urmă de anxietate pricinuită de stranietatea aparentă a unor evenimente. Am trăit de multe ori cu senzația că felul cum gândim influențează nu doar lumea din jur, ci și mersul lucrurilor, evoluția lor, propria noastră istorie, uneori la modul cât se poate de concret. Dar cele mai tulburătoare experiențe cred că rămân cele în care am avut senzația unei intervenții exterioare, din afara lumii noastre, a unor prezențe nevăzute care au avut puterea de a schimba decisiv soarta lucrurilor, într-un moment sau altul. Sau, mai degrabă, a unui fel de forță care animă totul, și intervine fulminant, cu o voință implacabilă, schimbând într-o secundă cursul lucrurilor. Deși am învățat devreme că orice fenomen are explicația lui științifică și că se poate demonstra cum în spatele lui stau o serie de legi ale fizicii sau chimiei, am crezut mereu că există un rest care nu poate fi explicat, o parte care se sustrage înțelegerii raționale și care se adresează unei alte zone a percepției noastre, cu o altfel de deschidere. Fără acest rest totul ar părea atât de previzibil și plictisitor.

 

Carmen SECERE

Fausto și cartea neagră

Într-o viață sunt multe, foarte multe întîmplări din zona neverosimilului, multe dintre ele ne provoacă imaginația, altele ne duc în zona confuziilor greu de interpretat. Cartea poem Blank, publicată recent, este, la un moment dat, o sumă de neverosimilități, lucruri în mare parte trăite, despre altele am rămas cu impresia că le-am trăit. Din multele întîmplări care îmi vin în minte, rețin una acum, care are o mare încărcătură emoțională, dar care are și doza de neobișnuit care ne face să spunem că de multe ori „viața bate filmul“. Era pe la începutul anilor 2000, lucram la un ospiciu, într-un orășel din Italia. Fiecare pacient era din categoria specialilor și mai fiecare avea o poreclă, după manifestări. Erau acolo pescarul, un bătrîn care pescuia la marginea patului pești imaginari. Era și coafeza, o femeie care aranja cu mîinile aerul după bunul ei plac, apoi contabilul, un bărbat între două vîrste, care făcea calcule cu voce tare… Între ei era și Fausto, un nume de împrumut, cu care se recomanda de altfel, care purta tot timpul cu el o carte groasă, cu coperte negre, pe care o deschidea doar dacă îi cereai să îți prezică viitorul. Fausto era numit și clarvăzătorul ospiciului unde lucram. Mă amuza comportamentul lui, mai ales că niciodată nu am crezut în astfel de practici. Totuși, de curioasă, sau ca să îi fac plăcere, într-o zi i-am cerut să-mi deschidă cartea. Fausto și-a spălat mîinile, și-a suflat în palme, a desfăcut cu delicatețe sfoara și a deschis cartea la întîmplare. Mi-a citit: stele roșii, stele roșii te vor lovi, te va durea, vei învăța să mergi. Și a închis cartea. – Atît?, l-am întrebat nedumerită. – Suficient!, mi-a răspuns el mormăind, foarte afectat. Am ieșit din salon rîzînd, apoi am uitat. Trecuseră vreo două luni de atunci, între timp îmi schimbasem locul de muncă. Venise iarna, ieșisem din schimbul doi și mă îndreptam spre casă. Mă apăsau gîndurile, oboseala, dorul de familia de acasă. Eram și nu eram cînd am trecut strada fără să mă asigur. Am văzut lumini ca două stele roșii care veneau cu viteză spre mine. Nimic mai mult. M-am trezit la spital, aveam piciorul drept în ghips, în urma unui accident de mașină. Cum am deschis ochii, mi-am amintit de Fausto și de cartea lui legată cu sfoară…! Recuperarea a fost de durată și cel mai greu a fost să reînvăț să merg. După ceva timp, m-am întors la ospiciu să îl revăd pe Fausto, dar nu l-am mai găsit. Murise. – Dar cartea?, am întrebat. Cartea era aruncată într-un dulap, nu mai interesa pe nimeni. Am rugat pe administratorul ospiciului să mă lase să o văd, lucru pe care acesta l-a făcut fără prea mare plăcere, i se părea solicitarea mea fără noimă. Am desfăcut nodul sforii care ținea legată cartea, am răsfoit-o. Avea paginile albe, absolut toate erau albe, doar din loc în loc erau petale de flori presate. La plecare, administratorul m-a întrebat dacă nu vreau să păstrez cartea neagră a lui Fausto. I-am strecurat o bancnotă în palmă, nu a refuzat-o. Păstrez cartea, dar de atunci nu am mai deschis-o vreodată.

 

Vasile SPIRIDON

113 ALICE

Când omul se simte vitregit de soartă într-o anumită situație, devine mult mai sceptic în privința a ceea ce așteaptă să i se întâmple frumos în viitor. O văzusem pe Alice Sara Ott pentru prima dată la Konzerthaus din Viena, cu câteva zile înainte de a izbucni pandemia. Cei apropiați știu ce reprezintă Alice pentru mine (idealul artistic și de feminitate absolut), iar în acele zile aveam deja asigurat totul pentru a merge la concertele pe care ar fi trebuit să le susțină la Zagreb și Budapesta, în două zile consecutive ale acelui sfârșit de martie teribil. Desigur că totul a fost suspendat și m-am consolat cu gândul că ar fi fost prea frumos să o văd pe Alice de trei ori într-o lună. În 2022, ea trebuia să susțină, la aceeași Konzerthaus, concerte tot în două zile consecutive ale lunii iunie, dar nu a mai venit, pentru că se îmbolnăvise de Covid. După patru eșecuri, tot consecutive, la ce mă puteam aștepta mai bun atunci când, un an mai târziu, mi-am cumpărat bilet să o văd la Rudolfinum din Praga, cu recitalul său Echoes of Life?

În Săptămâna Mare ortodoxă de anul trecut, am hotărât ca, înainte de a ajunge la Praga, să vizitez și orașul Bruxelles, fiind încântat de faptul că am găsit un bilet foarte convenabil pentru cursa aeriană. Pentru sejurul de câteva zile, am făcut, prin agenție, o rezervare la Hotelul Le Berger. Ajuns acolo, mi s-a înmânat de la recepție cheia de la camera cu numărul 113, iar, când am ajuns în fața ușii, am putut citi, cu stupoare, că sub numărul ei era adăugat numele de Alice. După efectuarea unui febril tur al etajelor, mi-am dat seama că, în acel hotel, trei dintre camere purtau, pe lângă numerotarea obișnuită, și un prenume feminin: Madeleine, Marguerite și Alice. În fața unei astfel de coincidențe năucitoare, mi-am dat seama că o voi vedea în mod sigur la Praga și așa a și fost! Sunt convins că, dacă aș dori acum să fac o rezervare la Hotelul Le Berger din Bruxelles, rugându-mă să mi se rezerve în mod expres camera 113 Alice, mi se va spune că nu este posibil, deoarece este ocupată (camera). Iar aceasta, întrucât stătusem în Săptămâna patimilor în camera 113 Alice exact când a trebuit, adică înainte de a o revedea pe pianistă în acea Sâmbătă Mare. Apoi, de la Praga am plecat spre casă de… Înviere. Restul e muzică…

Ceea ce mi s-a întâmplat m-a dus cu gândul la povestirea lui Martin Buber cu rabinul din Cracovia căruia – după mulţi ani de grea sărăcie, ce însă nu i-au zdruncinat încrederea în Dumnezeu – i s-a poruncit în vis să meargă să caute o comoară la Praga, sub podul care duce la Palatul regal. Odată ajuns acolo, rabinul nu putea să se apuce de săpat, deoarece podul era păzit, iar şeful pazei, intrigat de faptul că îl tot vedea dând târcoale, l-a întrebat ce caută. Atunci rabinul i-a povestit visul datorită căruia venise de atât de departe la Praga. Șeful pazei a izbucnit în râs, spunându-i că, dacă s-ar potrivi viselor, și el ar trebui să meargă la Cracovia, în odaia unui anumit evreu, pentru a săpa undeva după sobă, ca să găsească o comoară. Desigur că era vorba chiar despre locuința rabinului care, auzind acestea, s-a întors acasă și a dezgropat comoara. Nici eu nu am ajuns din Bacău direct la Praga: a trebuit să fac un ocol pe la Bruxelles, pentru a lua cheia unei camere cu un cod („113 Alice“). Abia după această călătorie inițiatică, soarta m-a îndreptat spre podul care duce la Palatul regal, în apropierea căruia se află sala de concerte Rudolfinum (că nu s-ar fi putut construi chiar sub el). Mai rămânea de știut ce însemna „113 Alice“. Simplu de tot: rândul 1, locul 13 – pentru Alice.

 

Dan STANCA

Eşec şi nădejde

Orice intelectual sau cărturar, la un moment dat în viaţa sa, simte nevoia să-şi depăşească domeniul de activitate şi, în consecinţă, să se confrunte cu neobişnuitul, deci cu ceva despre care el a scris tot timpul, care l-a preocupat şi nu l-a lăsat în pace, dar cu care nu s-a întâlnit niciodată. Aşadar, un intelectual, un scriitor, trăieşte cu această nostalgie a unei mari întâlniri şi provocări. El s-a săturat de tot ceea ce e obişnuit şi vrea altceva. Evident, aceasta înseamnă ceva cu totul neobişnuit, ceva care la o adică e în stare să fractureze toată viaţa pe care nesăbuitul intelectual a trăit-o până atunci. Dar el nu-şi dă seama de riscul pe care şi-l asumă. Mă aflu şi eu în aceeaşi situaţie şi mereu am dorit ca şi în viaţa mea să se producă un cutremur, să aibă loc un seism major care să mă despartă de tot ceea ce trăisem până atunci. Aşa am înţeles că ceva neobşnuit e în acelaşi timp şi ceva extrem de periculos. Te joci cu focul cum spune românul iar eu, din păcate, m-am jucat. Realitatea e mult mai dură decât ficţiunea. Pe ficţionari îi apucă de fund şi-i trage în jos până când prăbuşindu-se îşi rup oasele. N-am trăit nimic neobişnuit în sens spectaculos, dar toată viaţa mea de zece ani încoace stă sub semnul neobişnuitului. Este o viaţă pe care nu mi-am închipuit-o şi pe care o îndur fiindcă nu sunt în stare să mă omor. Doamne Dumnezeule, învaţă-i pe toţi puştii aventurieri să nu dorească ceva neobişnuit pentru că îşi vor muşca pumnii. Viaţa e frumoasă fără întâmplări ieşite din comun, este viaţa lineară pe care doar credinţa o poate transfigura. Nu este „locul unde nu se întâmplă nimic“, deşi se poate lua şi aşa, ci un loc pe pământ şi un destin care până la ieşirea de sub legităţile acestei lumi, are de dus o misiune, fie aceasta, mai mult sau mai puţin, importantă. De aceea mă consider o victimă a ambiţiei de-a lua contact cu neobişnuitul. Am vrut ceva şi am primit în schimb mizeria. Nu intru în amănunte fiindcă biografismul mărunt nu interesează pe nimeni. Dar tu te ridici din durerea ta ca o pasăre Phoenix, numai ardere şi plâns, şi arăţi tuturor că nu eşti doar scrumul pe care ospătarul îl şterge cu cârpa de pe masa unde doi poeţi rataţi au băut până au adormit.

 

Mircea STÂNCEL

O întâmplare cu Nichita Stănescu

Nu aş putea spune, acum, care este „cea mai neobişnuită întâmplare pe care am trăit-o“. Sunt unele ce au legătură directă cu literatura, apoi altele ce au o relaţie cu viaţa de zi cu zi, şi multe ating gradul de insolit. Pentru că viaţa însăşi este făcută dintr-un şir de întâmplări obişnuite şi neobişnuite. Şi toate au lăsat urme adânci în viaţa mea, și nu se mai şterg uşor. Dacă aş lua una dintre cele ce au legătură cu literatura, ar trebui să răsfoiesc mai multe şi să aleg una care să „răspundă“ la întrebarea ta, ispititoare. Pentru că întâmplări cu scriitori am avut multe, cu haz şi cu substanţă. Aş vrea să relatez întâmplarea cu Nichita Stănescu, pe care am visat să-l întâlnesc în tinereţe. Şi acest fapt s-a întâmplat în vara lui 1977. Schiţez doar acest episod fascinant. Veneam des în Bucureşti. Trăgeam la hotelurile Dunărea şi Turist. Terminasem trilogia în versuri Cămaşa de sare, din care primul volum a apărut la Editura Cartea Românească, în 1981. Într-una din acele zile de vară l-am căutat pe Nichita, ca să-mi împlinesc visul. M-am învârtit cam o jumătate de oră prin Piaţa Amzei să găsesc blocul în care locuia marele poet. Am urcat la etajul 4, sc. C, ap. 16, şi am bătut la uşă. Era în jur de 10,30 (cam prea devreme, aveam să aflu mai târziu), când am auzit o voce din depărtare: „Vin imediat!“. Eram nerăbdător şi rezervat! Mi-a deschis uşa chiar Nichita. Brusc înalt, cu părul bogat, răvăşit, în „pijama“, bluză galbenă şi pantaloni negri scurţi. „Desigur, eşti poet, că altfel nu mă căutai; numai poeţii vin aici!“, mi-a zis (ar trebui să analizez expresia „numai poeţii vin aici!“). M-a invitat înăuntru. Aşa am aflat că era încă în pat, în camera  mică, unde citea şi de unde venea mirosul de alcool. Mi-a zis: „Ia loc pe pat, bătrâne!“ M-am aşezat la picioare, iar el a intrat sub cergă. Părea obosit, cred că nu dormise noaptea trecută. În dormitor era doar un scaun, pe care se aflau „România literară“ şi „Luceafărul“, desfăcute şi pe ele un pix de trei lei, albastru. M-a trimis „acolo unde este un fel de bucătărie“ ca să aduc un pahar şi să beau cu el un „ştuc“. Discutam diverse. Apoi i-am dat un manuscris din cele trei pe care le-am adus cu mine, tocmai când se terminase votca din sticla de la capul patului. În acea clipă m-am ridicat să plec la hotel, unde aveam o butelie cu ţuică din Ardeal. „Unde pleci?“ „După palincă, am zis!“ În acea clipă Nichita s-a ridicat într-un cot şi mi-a zis: „Nu! Până nu văd dacă eşti poet. Dacă nu eşti poet îţi spun că nu eşti. Nu te superi?“ A luat volumul şi l-a pus la capul lui pe pat, apoi l-a luat în mână din nou şi a citit titlul de pe prima filă, şi am văzut că se luminează la faţă. „Frumos titlu: Cămaşa de sare“, iar după a treia filă mi-a zis: „Ştiam eu că eşti poet!“ Au urmat apoi alte vizite la Nichita, cu alte întâlniri neobişnuite pentru mine, când l-am întâlnit şi pe Paul Goma…

 

Liviu Ioan STOICIU

Între lumea asta și lumea cealaltă

„Cea mai neobișnuită întâmplare“… Strict autentic! Eu sunt un „om religios“, credincios (crescut de părinți ortodocși cu frică de Dumnezeu). În ziua înmormântării marelui scriitor Mircea Ciobanu (el a murit la 56 de ani, în 22 aprilie 1996; eu aveam 46 de ani), am venit cu o oră înainte la catafalcul lui, cu flori și lumânări, în Rotonda Muzeului Național al Literaturii Române (în sediul din București, Bulevardul Dacia, atunci). Eram mai mulți prezenți, rude și scriitori, „prietenii lui literari“ în primul rând. Am stat deoparte, recules, aproape de sicriul lui descoperit, profund afectat că nu ne-am luat rămas-bun, era o despărțire venită din senin. Reiau. Mircea Ciobanu mi-a editat două cărți de versuri înainte de Revoluție, eram legați sufletește (lasă că el a fost unul dintre foarte puținii noștri poeți metafizici, atras de diverse chestiuni ezoterice… credea în magie, în pase, în biocurenţi; în şamanism; în descântece). Firesc, rupt de lumea din încăpere, „în ascuns, ezoteric, nu?“, am intrat în legătură cu Mircea Ciobanu, pur și simplu: era într-o lumină portocalie, l-am mângâiat sufletește, părându-mi rău că a plecat neîmpăcat atât de tânăr – și l-am rugat să-mi dea un semn că există lumea cealaltă! Da, un semn dacă există lumea cealaltă! Atingeam cuvintele acestea, pronunțându-le… Până ce, brusc, atunci, am fost readus la realitate de cei ce m-au dat deoparte să poată să închidă slujba de înmormântare. Bineînțeles, am uitat imediat ce am vorbit „transfigurat“ cu Mircea Ciobanu, era o copilărie. A fost ca într-un vis… Natural, l-am însoțit pe Mircea Ciobanu la cimitir (m-am mirat teribil că avea groapa făcută direct pe o alee), la Bellu. Am venit acasă amărât, dar eliberat de povara unei sentimentale despărțiri. Acasă, adică la bloc, la etajul 1 (blocul avea mezanin), în Str. Bibescu Vodă Nr. 1 din București (în Piața Unirii, „La Fântâni“), pe o scară „cu scriitori“ (unde locuiau și prieteni ai lui Mircea Ciobanu, Dan Laurențiu, Eugen Negrici și Vasile Vlad). Fix la 12 noaptea, când stăteam de vorbă în sufragerie, la lumina unei veioze de citit, cu soția și fiul, brusc ușa de la intrare s-a deschis și s-a lipit de perete! Ne-a stat inima. Pe hol, în casă, nu aveam lumina aprinsă, pe hol se arsese becul. Am sărit în picioare, gândindu-mă la un hoț, la ce altceva, am mers la ușă – și mi-a stat inima, din întunericul holului ardeau doi ochi! Dacă ar fi fost slab de înger, un altul ar fi leșinat, eu eram hipnotizat. Norocul meu a fost că din întuneric, în ușa deschisă, s-a auzit un lătrat fericit. Era un câine negru, cu pete albe. El deschisese ușa! (Apăsa pe mâner, aveam să vedem mai apoi.) Am trecut peste prag și câinele mi-a sărit în brațe, să mă îmbrățișeze, de parcă ne-am fi cunoscut de când lumea! Eu n-am avut niciodată câine la bloc (până în 1990 am locuit la bloc, din 1975, când m-am căsătorit, la Focșani), nici nu m-am apropiat de câinii vagabonzi din București… În plus, jos, în față, la intrarea în bloc, ca și în spatele blocului, nu era loc de trecere, ușile fiind încuiate de locatari. Pe unde a intrat? (N-am dezlegat atunci acest mister.) Stupefacția era dusă la extrem, de unde până unde atâta dragoste din partea unui câine față de mine? Am aprins lumina, câinele voia să intre, dar nu l-am lăsat, neobișnuiți să avem un câine în casă; lasă că era un câine vagabond, neîngrijit. Am scos o pătură în fața ușii apartamentului și i-am făcut un culcuș (în zilele următoare i-am făcut un adăpost în fața ușii). I-am dat să mănânce și să bea, ne-am jucat cu el, era prietenul nostru de când lumea. Eram convins că a doua zi când ne vom trezi nu-l vom mai găsi în fața apartamentului, la bloc… Ei bine, nu, ne însoțea pe fiecare unde aveam de mers (în primul rând pe mine, de mine nu se despărțea, regretam că nu pot să vorbesc „omenește“ cu el, altfel telepatia funcționa, știam ce vrea; eu mergeam ba la redacția „Viața Românească, ba la ziarul „Cotidianul“ cu metroul, el urca în metrou, se strecura fără să deranjeze pe nimeni, era de domeniul fantasticului, stătea sub scaunul unde eram eu așezat), Doina și Laurențiu se mândreau cu el când ieșeau din casă, mie îmi era milă că trebuia să se întoarcă pe jos acasă la noi și avea de dus lupte cu alți câini vagabonzi care-și apărau teritoriul. Când reveneam acasă, îl regăseam în fața ușii apartamentului, cu totul neobișnuit; el știa cum intra în bloc.

În fine, am luat seama la rugămintea mea la catafalc! De pe o zi pe alta am conștientizat că, prin trimiterea câinelui acesta vagabond minunat (era de o inteligență sclipitoare), Mircea Ciobanu îmi confirma că există cealaltă lume! Sigur, nu credeam că e posibil, era o idee… După o săptămână de conviețuire extrem de afectuoasă reciproc, dragul nostru câine vagabond ajunsese să facă parte din familie. N-o să mă mai lungesc… A fost o adevărată dramă familială (lăcrimam toți, neștiind ce să facem) când a trebuit să plecăm cu trenul pentru câteva zile din București și am luat un taximetru până la gară, câinele a sărit pe automobil, s-a ținut după el, sărea pe el la stop, dar șoferul n-a vrut să-l luăm în mașină (i-am lăsat mâncare în fața ușii și ne-am bazat pe mila vecinilor, cât lipsim; în plus, era totuși câine învățat să se descurce singur)… La întoarcere l-am găsit în fața apartamentului, trist, dezamăgit, l-am împăcat cu greu, am crezut că e bolnav (chiar dacă era încântat totodată că ne-am reîntâlnit, îi străluceau ochii). Era un câine curat (el știa unde își făcea nevoile), nu-i deranja pe cei din bloc, nu lătra decât să-i salute pe unul sau pe altul… Până într-o zi, când „câinele trimis de Mircea Ciobanu“ (o spuneam numai noi între noi, în casă) a dispărut, în fiecare zi verificam dacă nu s-a întors, ni s-a rupt inima, ne-am resemnat cu greu cu faptul că a putut să moară, călcat de vreo mașină sau otrăvit de lumea cea rea… După un timp, am făcut socoteală – și am descoperit, copleșiți, că dragul nostru câine vagabond a dispărut după 40 de zile (când sufletul lui Mircea Ciobanu s-a ridicat la cer)! Nu l-am mai revăzut niciodată, deși zilnic mi se părea că-l recunosc printre câinii vagabonzi. Asta e o poveste adevărată (nu e literatură). Mi-au fost martori, în amănunt, zi de zi, soția și fiul. Serios, n-am luat-o razna: lumea cealaltă există, mi-a dat Mircea Ciobanu un semn clar în acest sens!

 

Robert ȘERBAN

Cinci zile și patru nopți

În 22 decembrie ‘89, după fuga Ceaușeștilor cu elicopterul din București, cam pe la ora 13-13.30, soldații din unitatea militară 01047, din Craiova, unde făceam armata, s-au întors, din oraș, în cazarmă, cu arme și muniții. Nefolosite. Pactizaseră cu demonstranții care strigaseră „Jos Ceaușescu!“. Compania din care făceam parte fusese păstrată în cazarmă, ca să întărească paza, în caz de ceva. Ceva… ce? Nu prea știam, dar din 17 decembrie eram în alarmă „Radu cel Frumos“, pe care armata română n-o mai primise din 1968, de când armatele Tratatului de la Varșovia, mai puțin a noastră, au invadat Cehoslovacia și dădeau semne că le-ar tenta o excursie și pe plaiurile mioritice. Dacă ar fi fost război, alarma ar fi fost „Ștefan cel Mare“ (pe atunci nu era și Sfânt, ca acum). După masa însă am fost trimiși, toți TR-iștii din a 8-a, în centrul Craiovei, ca să asigurăm paza câtorva „obiective“. Plutonului meu i-au revenit Muzeul de artă și Banca Națională, vizavi una de alta. Ne-am instalat „statul major“ în sala Brâncuși, de la muzeu, fiindcă avea mochetă pe jos și acolo urma să ne fie și dormitorul. Sigur, întâi am luat lucrările de pe socluri, le-am pus într-un colț al sălii, am așezat soclurile de jur-împrejur, am mai pus și niște lăzi de muniție, ca să fie apărate mai bine.

Întâmplarea neobișnuită pe care am trăit-o atunci, dincolo de faptul că am participat la cel mai important moment istoric prin care a trecut România după război, a fost că n-am dormit nicio clipă timp de cinci zile și patru nopți. Din 22 până în 26 decembrie n-am pus geană pe geană. Stres, adrenalină, frici, alarme, împușcături, informații false și contradictorii. Revolta interioară că aș putea muri împușcat în somn de către teroriști, fără să mă pot apăra, m-a ținut treaz. Cu cinci încărcătoare la mine, așteptam teroriștii. Ba din aer (desant aeropurtat), ba din pământ (tuneluri secrete), ba de la sol (asalt). Am încercat de câteva ori să ațipesc, mai ales după Crăciun, când Ceaușeștii fuseseră executați și, se zicea, teroriștii se dăduseră bătuți, dar mi-a fost imposibil. Creierul meu refuza să dea comanda. Adevărat, de când mă știu am adormit greu și fără chef, fiindcă nu-mi place și mă enervează că trebuie să dorm. Somnul îmi ia din viață, îmi fură timpul. Dorm cât pot de puțin. Dar atunci, la 19 ani, câți aveam în decembrie ‘89, am trăit 100 de ore, la o intensitate teribilă, fără nicio secundă de somn. Ah, de-aș mai putea face asta și azi!

 

Daniela ȘONTICĂ

În ziua aceea de toamnă târzie eram doar eu și colega mea pe șosea

Cea mai neobișnuită întâmplare din viața mea a fost una în urma căreia puteam să mor. Avem 12 ani, mă întorceam de la școală împreună cu colega mea de bancă. Drumul nu era foarte lung, aveam de mers doi kilometri și jumătate din centrul comunei unde se afla școala generală și până în satul nostru. Nu se punea problema să luăm autobuzul pentru naveta noastră pentru că uneori acesta întârzia, dar și pentru că nu ne permiteam luxul unei bilet.

În ziua aceea de toamnă târzie eram doar eu și colega mea pe șosea, mai aveam câteva sute de metri și intram în sat. Departe, se zărea o căruță trasă de doi cai venind din sens opus. La prima casă erau mereu porțile lăsate vraiște, iar din curte se repezeau câinii spre trecători. În general, sătenii nu lăsau câinii slobozi decât noaptea, dar la familia aceea nu se respecta această regulă nescrisă. Cunoșteam că aveau o cățea mare, fumurie, foarte rea. Eram îngrozită de câini încă de când fusesem mușcată pe la șase ani de un câine-lup. Când ne-am mai apropiat de casa cu porțile vraiște, cățeaua vânătă ne-a simțit și a început să alerge spre noi cu multă tragere de inimă. În același timp se apropia și căruța din față, dar eu, atentă numai la colții câinelui, uitasem cu totul de ea. Când a ajuns câinele la doi pași de noi, de frică, aproape am paralizat. Am făcut niște pași în retragere, cu spatele spre șosea și am căzut pe asfalt. Atunci am văzut deasupra mea, profilate pe cer copitele cailor, și am simțit cum una dintre roțile din față îmi trece pestete ambele picioare, apoi și roata din spate la fel. Caii nu m-au atins, au făcut un balet delicat. Nu știu cum s-a dilatat timpul, dar în acea fracțiune de secundă am spus în gând: „Doamne, nu mă lăsa să mor fără să spun o rugăciune înainte!“ Dar rugăciunea a fost chiar aceasta. N-am murit, m-am ridicat întreagă și am mers, chiar dacă aveam dureri mari. În mod normal, ar fi trebuit să am ambele femururi fracturate de la sutele de kilograme ale căruței. Căruțașul, un bărbat dintr-un sat vecin, a strigat de departe la mine, fără să oprească: „Ce cauți în fața căruței, fetițo? Vrei să intru în pușcărie?“

Colega mea mă sprijinea ca să pot să merg, dar nu se putea opri din râs. Era un râs isteric, provocat de șocul momentului. Eu am continuat să mă mir că n-am murit și să cred că Dumnezeu mă iubește foarte mult. M-am vindecat de teama de câini mai târziu, în anul în care am fost educatoare-suplinitoare la grădinița din satul meu și trebuia să apăr copiii de câini.

 

Florin TOMA

Proiecte

Mărturisesc că mă surprinde solicitarea dvs., fiindcă eu, în afară de singura întâmplare neobișnuită cum că m-am născut (fiindcă se putea și altminteri, dar nu mai facem săpături arheologice, tainele sunt îngropate prea la adâncime!), ei bine, eu, de regulă, trăiesc întâmplări foarte obișnuite, aproape chiar atinse de aripa banalității celei mai fierbinți.

De pildă, mă trezesc dimineața, mă bucur că n-am visat că mă trezesc, de aceea, îmi pare bine că e un fapt neutru și cât se poate de real (deci, vorbim aici de un fel de neutrealitate!), mă spăl pe față, dinți și subțiori, îmi iau micuțul dejun, apoi îmi beau cafeau în cele mai obișnuite locuri (în baie, în debara, la subsol sau, în fine, pe balcon!). După care, mă așez la biroul meu de lucru, unde mă pun pe proiectat (nu degeaba prietenii m-au poreclit Proiectilă!). Adică fac proiecte. Execut proiecte, atât pentru mine, cât și pentru clienții ocazionali. Proiecte de viitor, proiecte de viață, proiecte de ansamblu sau ansambluri (de locuințe sau folclorice!), proiecte de case (păstrând toleranța specifică!), proiecte de învățământ, proiecte de emisiuni culturale, proiecte editoriale (ca niște semne de carte), precum și… pfff! mi-e cam rușine s-o spun, proiecte politice.

Așadar, pentru că din intrauterinul personal nu-mi aduc aminte absolut nimic ieșit din comun (nici să-mi picurați ceară pe meninge!), am să mă împrumut cu o întâmplare extraordinară (pe care poate cândva am s-o întorc), de la altcineva. Cineva care, chiar dacă n-ați văzut „Youth“ al lui Paolo Sorrentino, nu e chiar oricine și, în plus, îmi este foarte drag. Deci:

„În 1971, actorul în vârstă de 38 de ani, Michael Caine (pe numele său de cetățean britanic, Maurice Joseph Micklewhite), care nu devenise încă o legendă a filmului, stătea acasă cu un prieten și se uita la televizor. Mai precis, priveau ca niște orbeți la o reclamă pentru cafeaua Maxwell House, căreia îi simțeau deja în nări aroma. La un moment dat, însă prietenul lui Michael era pe cale să schimbe canalul, când, Caine a fost cuprins de o frenezie stranie, adică brusc atras de o fată pe care a văzut-o în fundal. În momentul acela, a fost atât de fascinat de ea, încât a alergat la televizor, s-a așezat în genunchi și a privit-o de aproape. Bref și incredibil, în câteva secunde, actorul s-a îndrăgostit de imaginea unei fete necunoscute, apărute pe ecranul unui televizor. În următoarele câteva zile, nebunia l-a cuprins și a încercat pe toate căile să găsească fata, sunând mai întâi la birourile Maxwell House. Din anumite motive, pe care nu le cunoaștem, Michael era sigur că fata locuiește în Brazilia. Așadar, și-a cumpărat bilet și și-a convins prietenul să zboare cu el, ca să o caute. O cunoștință, care a aflat de pasiunea lui Caine, i-a spus că modelul din reclamă are 24 de ani, locuiește la Londra, o cheamă Shakira și că era originară din Guyana. Scoțându-și telefonul, bărbatul îndrăgostit a sunat de câte ori este nevoie, în general, pentru ca o femeie să accepte a date cu un necunoscut. Destinul însă a vrut ca, încă de la prima lor întâlnire, sentimentele lui Michael să fie împărtășite. În 1973, el și Shakira s-au căsătorit și, astfel, trăiesc împreună de 51 de ani. Azi, Michael Caine are 91 de ani, iar iubita lui, Shakira, 77 de ani.“…FINE de un evento straordinario (cum ar spune Paolo Sorrentino).

Nu vă supărați că am insistat atâta cu povestea asta, însă moralmente sunt vaccinat: am împrumutat-o de la domnul Maurice Joseph Micklewhite, aka Michael Caine.

În ce mă privește, revenind cu greu la starea de uluială (care, între noi fie vorba, poate să apelpisească pe cei sensibili) – provocată în fiecare zi de același răsărit al soarelui și, implicit, de apusul lui – pot să spun că, aflând cele de mai sus, viața mea s-a schimbat definitiv din 1973. Când, nu știu dacă provoacă aceeași satisfacție ca și o întâmplare neobișnuită, eram în armată.

 

Cosmin Andrei TUDOR

O întâmplare stranie

Nu îmi este dificil să găsesc o întâmplare neobișnuită, dar pentru o mai bună acuratețe am apelat la dicționar. Am găsit că neobișnuit nu înseamnă numai ieșit din comun sau extraordinar sau ciudat, dar mai înseamnă și straniu. Cuvântul acesta mi-a plăcut. Dar să povestesc întâmplarea. Nu am foarte multe amintiri din primii ani de viață, cum e și firesc, dar pe aceasta o țin bine minte. Se petrecea la grădiniță, deci aveam undeva între 3 și 6 ani. Doamna educatoare a venit cu un nou joc: un sac mare de pânză (nu mai știu ce culoare) plin cu forme geometrice din lemn. Nu erau foarte multe forme: triunghiuri de diferite mărimi, pătrate, dreptunghiuri, cercuri și cam atât. Toate acestea erau colorate în tricolor, deci aveam un pătrat roșu, un cerc albastru, alt pătrat galben și tot așa. Nu cred să fi existat vreun pattern. Erau colorate la întâmplare. Regula jocului era următoarea: fiecare copil legat la ochi cu o pânză neagră, astfel încât să nu poată vedea, trebuia să ghicească, pipăind, forma geometrică pe care o avea corpul din mâinile sale. Țin minte că am ghicit câteva astfel de forme. Nici nu era foarte greu, doar le știam. Poate plictisit de scopul jocului, mi-a venit ideea să ghicesc și culoarea fiecărui obiect din mână. Doamna educatoare a fost încântată de propunere. Am fost legat la ochi cu pânza neagră, am luat din sac un corp la întâmplare, l-am pipăit, am ghicit ce formă reprezenta (acesta era doar scopul jocului) și am ghicit și culoarea. Am nimerit. Auzeam murmurele colegilor. Până aici nu părea mare lucru: aveam 1/3 șanse să nimeresc. Am luat alt obiect din sac, l-am pipăit, i-am „ghicit“ forma și am spus ce culoarea avea. Acum șansele scădeau. Am luat un alt obiect și i-am ghicit culoarea și altul și altul. Le-am nimerit pe toate. Deci, șansele deveniseră foarte mici. Țin minte că mi se părea extraordinar. Ați putea crede că exaltarea colegilor era mimată și încurajată de educatoare, dar țin minte că mă verificam: după ce ghiceam îmi dădeam pânza să văd dacă era adevarat. Îmi voi întreba educatoarea cu prima ocazie pentru a verifica povestea. Scriind rândurile acestea, mi-a mai venit o frântură de imagine: educatoarea a bănuit la un moment dat că văd pe sub pânză și a verificat: nu trișam. În fine, poate nu este cea mai neobișnuită întâmplare și poate nici cea mai veridică, întrucât s-a petrecut în primii ani ai copilăriei și au trecut foarte mulți de atunci, dar efectul straniu (compulsie la repetiție poate că ar spune Freud) al acestei întâmplări reverberează încă și creează legături cu lumea sacrului, pentru că în mintea unui copil de 3-6 ani un astfel de eveniment nu putea fi noroc chior sau mai știu eu ce, acest eveniment nu putea fi decât un lucru sacru, desigur nu cu termenul acesta, dar cu valoarea aceasta. În treacăt fie spus, în primii ani ai copilăriei locul nostru preferat de joacă a fost cimitirul din sat, unde, desigur, vedeam lucruri neobișnuite.

 

Laurențiu-Ciprian TUDOR

2010, pelerinajul athonit

De-a lungul vieții mele de până acum, adică, deja, o jumătate de secol, am trăit tot felul de întâmplări, mai mult sau mai puțin ciudate, fără să am, însă, parte de experiențe esoterice, din zona parapsihologiei sau de suspendare totală a realității. Cel mai adesea universul meu presupune un anume panlogism fără însă a înlătura inefabilul și infinitul. Viața mea se înfășoară în jurul unui simț transcendent, cu o perspectivă metaforică, poetică, asupra totalității. Așa că în afara unor anumite „coincidențe“ nu mi-a fost dat să am altfel parte de neobișnuit. S-a întâmplat să am dorințe de a avea anumite experiențe, de a vrea să ajung în anumite situații, spații, în relație cu anumite persoane și peste ani (când poate s-a stins stringența) ele să se realizeze, să fie atinse. M-am gândit, uimindu-mă, că poate sunt profeții de autorealizare, că – cine știe – universul a conspirat (cum spunea Paulo Coelho), că dreptate are Einstein și, în adevăr, e Manus Dei, iar coincidența este felul Lui „de a rămâne anonim“. Am avut în minte, ca unul care vine dinspre socio-umane, și termenul de sincronicitate inventat de Jung, dar, în fapt, toate astea nu m-au marcat, nu m-au „scandalizat“ și nu le-am tratat decât ca pe niște borne ale căii. Singura întâmplare, însă, care ar intra în provocarea temei este un lucru petrecut în primul meu pelerinaj athonit pe care l-am făcut cu un bun prieten (în 2010). Înainte trebuie spus că toată această călătorie (am stat 22 de zile în acest „laborator spiritual“) a avut acest regim de „alt veac“, de „ieșire din lume“, de situare în afara obișnuitului, de simțire marcantă. În fine, să vă povestesc întâmplarea… În acea zi plecasem pe jos de la schitul românesc Prodromu (am făcut aproape toate distanțele per pedes apostolorum), dis de dimineață. După vreo oră am ajuns la Marea Lavră, am trecut pe la Izvorul Sfântului Atanasie, ne-am oprit în soare și în liniște la Filoteu, ne-am încântat ochii și nările cu podgoriile de la Mylopotamos, am lăsat în dreapta să facă isonul valurilor Ivironul și ne-am oprit la Careia, în capitala acestui înduhovnicit rest de Bizanț. După ce ne-am ospătat cu burek, un pahar de vin și o cafea la singura crâșmă, am hotărât să o luăm din loc și să încercăm să ne cazăm la Xiroporamos, cea mai apropiată mănăstire de Dafni, portul. Gândul nostru era să înnoptăm aici și, după un mic popas în port, a doua zi, să ajungem la Simonospetras. Când în cele din urmă, prăfuiți, însetați și lihniți de foame, am ajuns la mănăstire nu am găsit nici țipenie de om. După ce ne-am bucurat de loc, l-am căutat pe arhondar și i-am spus planul nostru. Că nu înțelegea bine engleză, că nu a vrut să înțeleagă, nu știu, cert este că ne-am lovit de zidul unui mare refuz. Am plecat bodogănind, supărați și cumva înspăimântați pentru că se lăsa seara și nu e de dorit să rămâi noaptea pe dinafară în Muntele Athos: mănăstirile își închid porțile, iar cu urletele șacalilor nu e de glumă. Am ajuns aproape de apus în port (unde nu ai unde să dormi), ne-am lăsat bagajele grele în camera unor muncitori basarabeni și am luat-o din nou la drum spre o chilie aflată în apropiere. Doar că înainte ne-am amintit puternic despre ce e vorba aici, în Munte, și ne-am rugat puternic, convins, ardent, cu toată nădejdea, cerând ajutor Degrabă-Ajutătoarei. Am urcat șerpuirile drumului pietruit și prăfos cu încă destulă îngrijorare, dar apăsat și cu un românesc haz de necaz. La un moment dat, parcă de nicăieri, apare un Jeep, se deschide ușa și un călugăr bătrân, cu o barbă lungă și albă, strigă în greacă și ne face semn insistent să urcăm. Încercăm să vorbim cu el în engleză, dar bătrânul nu rupe nimic și înțelegem doar Simonospetras. Urcăm în mașină și tăcem toți până la mănăstire, cea mai mândră dintre fortificațiile athonite. Aici, monahul dispare și ne dă pe mâna unui tânăr rasofor asiatic (!). Acesta, într-o engleză cursivă, dar în puține cuvinte, ne aduce îndestulătoare mâncare în arhondaric (macaroane!), ne arată tabloul lui Mihai Viteazul ctitorul, aflat într-o încăpere învecinată, ne îndrumă să ne lăsam bagajele într-o cameră lucind de curățenie (cu duș) și așteaptă să ne ducă la biserică (pe care o deschide special pentru noi) ca să… mulțumim Maicii Domnului! Atunci am înțeles că ceea ce trăisem fusese o minune, un răspuns imediat la rugăciune, că, de fapt, răspunsuri fuseseră și așa-zisele coincidențe ale vieții mele, nu întârziate neapărat, ci petrecute la sorocul lor, atunci când fusesem în stare să le văd, să le înțeleg, să le valorific. Am priceput și am dat slavă!

 

Cornel UNGUREANU

După 2o de ani

18 mai 2004. Şi călătoria în Spania cu Eugen Uricaru şi Emil Hurezeanu, aşteptarea în salonul oficial din Madrid cu prinţul Radu şi ambasadorul Oancea – aşteptare prelungită fiindcă tabloul pe care Radu de Hohenzollern îl ducea la nunta princiară hispanică – un Cleţia – trezise suspiciuni. Radu, fost Duda, solemn, reţinut, cu un început de zâmbet. Un actor poate deveni prinţ fără probleme, poate copia oferta regală mai bine decât cel-care-se naşte într-o familie regală. Hotel patru stele – Confortel – undeva la marginea Madridului, strada Pie XII, loc plin de clădiri noi de oţel şi sticlă. Sediile nunţiaturii papale, ale diverselor jandarmerii, ale unei societăţi de asigurări. Înalte, cu negrul strălucitor al arhitecturii hipermoderne. 19 mai a fost prima zi hispanică, ne duce la Toledo; călătorie oferită de ambasadorul Oancea. Săbii, pumnale, vreau să cumpăr. Patria lui El Greco şi a lui Vintilă Horia. La un restaurant unde chelner e un român, Andrei – căsătorit evident cu o spanioloaică. Delicatese. Plimbări prin împrejurimile hotelului Confortel. La televizor, pregătirile nunţii regale.

Locantă mai necăjită, nu suntem atât de protejaţi ca ieri. Basarab Nicolescu ne face poze, dar nu vrea să se pozeze cu noi; nu sunt fotogenic, spune. Ne întoarcem, iar la ora şase încep întâlnirile/conferinţele. Primul, ambasadorul Oancea, apoi cioranistul spaniol Savater, apoi Hurezeanu, apoi Fuentes – spaniolul de la comunitatea europeană. Evident, Basarab Nicolescu, cu o poveste despre terţul inclus, al lui Lupaşcu şi al său.

În tura a doua Mircea Anghelescu, M. Liman, fiul lui Horia Liman de undeva din Elveţia, eu am reluat povestea cu utopiile.

 

Constantin URUCU

Întâmplări care nu sunt întâmplări

Era vara anului 2017 și conduceam dinspre Caransebeș spre casă, destul de repejor, căci trebuia să trec prin Drobeta Turnu-Severin, să ridic o diplomă a unei surori, care se mutase și ea în Germania și avea nevoie de actul acesta pentru angajare. De curând, pe 3 august, fiica unui prieten german mutată prin căsătorie în Pensylvania, fusese mușcată de doi șerpi cu clopoței, moartă de două ori și tot de atâtea ori a revenit în viață – și asta discutam aprins cu Adina pe drumul greu. Ce ne atrage atenția la un moment dat este culoarea mașinii din fața noastră, un Hyundai Tucson, ceva nemaivăzut, un aubergin cu nuanțe albăstrui. Și șoferul lui se grăbește, distanțele dintre noi sunt rar mai mari de zece metri, cu multe frâne, cu încercări zadarnice de a depăși. Deodată nu-mi vine să cred ochilor: după interminabilele curbe, apare din senin un indicator care îmi reînnoiește speranțele, la stanga, înspre un deal din apropierea Mehadiei: Bucuresti/Orșova. Nici nu gândesc, părăsesc brusc șoseaua principală în înjurăturile celor ce veneau din față, apăs accelerația gândind că o fi vreun drum nou pe care nu-l știu, ce bine că s-a făcut. Curba se lasă la dreapta, dar dezamăgire, revin pe șoseaua de unde am crezut că scăpasem. Îmi luasem gândul de la diplomă, oricum ocolișul ăsta m-a îndepărtat și mai mult de țel.

Tocmai când vorbeam mai înfocați de minunile lui Dumnezeu, nu ne vine din nou a crede ochilor: în curba dinspre Orșova, direcția Herculane, un camion ca un șarpe uriaș, pus aproape de-a curmezișul straăzii, cu cabina lovind stânca din partea opusă a șoselei, după manevre disperate de a se redresa probabil, o bicicletă făcută praf și niște ochelari alături: mai era spațiu cît să treacă cu greu un automobil, poliția nu a a avut timp sa oprească circulația, ne strecurăm și ni se taie respirația: între camion și peretele muntelui, Hyundai-ul care a fost până de curând în fața noastră înainte de hotărârea de-a ieși în stânga, zdrobit , cu ușa de la șofer deschisă. Conducătorul mașinii, un tânăr cu păr bogat, negru, culcat spre partea dreaptă, mort spontan și tot ce era pe o rază de cel puțin douăzeci de metri în urma lui, printre care și ciclistul amintit, spulberat. Dacă am fi urmat cursa nebunească încă puțini kilometri, ați fi auzit de noi la veștile triste și mult prea frecvente din țărișoara noastră. Șoferul TIR-ului a murit și el, după câte aveam să aflăm câteva minute mai târziu la radio.

Nu, nu cred în întâmplări. Ce Mână a învârtit la 90 de grade indicatorul care arăta o direcție care nu avea de-a face cu realitatea din teren, salvându-ne viețile? Câți îngeri ne vor fi ocrotit cu trupurile lor de lumină? Cine o fi pus genunchii jos pentru noi în acele clipe de nerăbdare? Poate pruncii cu inima curată. Poate cei care au fost vindecați de molime incurabile. Poate Orbul care vede mai bine decât cei cu vedere firească…

 

Lucian VASILIU

Miez de nucă în miez de iarnă

Viețuiam în paradisul pântecului matern. Visam miez de nucă și miere de albine, în miez de iarnă siberiană. Într-un cătun înzăpezit, cu peste 20 de grade sub zero.

Pe cerul Patriei creștine, stelele trosneau de ateizare forțată.

În biblioteca interbelică a tatălui Ștefan, mama Elisabeta aștepta să mă nască. Reașeza cărțile și revistele salvate de la recenta percheziție oficiată de autoritățile raionale, biblio(to)mane.

Murise Stalin. Speranța bătea, discret, la ușa școlii, unde fusese adusă o tablă nouă. La tablă neagră, o cretă albă. Orizontul, înghesuit între coline despădurite, patina timid pe gheața fragilă a pârâiașului rustic înghețat.

Tata asculta posturi de radio străine, atât de bruiate încât se auzeau cum protestează gratiile închisorii de la Sighet.

Descifram șoapte conspirative: tata se aștepta să fie din nou ridicat și dus în necunoscut psihiatric, psihanalizabil, pentru re-cercetare și re-îndrumare.

Bunicul matern, Neculai Prisecaru (avea 9 copii în viață), sacrificase ultimii firavi salcâmi de pe colina întroienită. Ca pe vremuri, soba casei parohiale duduia sărbătorește. Era seara Sfântului Ion – 7/8 ianuarie 1954. Un unchi din familie se numea Ion. Fratele nostru mai mare purta numele Ion.

Mama visa. Dansa cu mine, în pântece incert.

M-am răsucit brusc pe călcâie capricorniene: clepsidra, în care desculț viețuiam, a explodat! Mama a reacționat excesiv emoțional. Mai ceva ca la seismul din 1940, care dărâmase turla bisericii natale.

Înotam sus, în ceruri divine, înălțat de brațele bunicii!

Tata a făcut semnul crucii.

Eram miez de nucă, în Limba natală gângurind.

 

Ioan Radu VĂCĂRESCU

Iunie 1977

Au părut, în momentul petrecerii lor, cele mai obișnuite întâmplări. Mai ales în cazul meu, care n-am crezut niciodată în extratereștri sau alți monștri din filmele americane sau din relatările unor așa-ziși vânători de fantome. Nu cred nici în întâlniri cu rechini-ciocan sau somni uriași gata-gata să te înghită, presupunând că m-aș scălda vreodată în apele ocenului liniștit sau în cele nămoloase ale unui fluviu galben. Și nici n-o să fiu înghițit vreodată de vreun chit înspăimântător, pentru simplul fapt că n-aș încăpea nicicum prin gâtlejul îngust al blândului și inteligentului uriaș al mărilor nordului. Însă unele dintre aceste întâmplări, dintre cele mai obișnuite, au ajuns să fie, prin nu știu ce căi misterioase, inefabile, în ani, întâlnirile mele cele mai neobișnuite. Nu le-am recunoscut de la început, poate pentru că nu eram pregătit să le recunosc, sau poate pentru că așa trebuie să se desfășoare povestea, ca acestea să-și descopere epifanica față mai târziu. Făcându-mă să cred, așa, tîrziu, că îngerii (inclusiv cei căzuți) nu se află prin înalte ceruri sau prin fundul pământului, ci chiar aici, printre noi.

Mi-a apărut în fața ochilor dintr-o dată, de după peretele cenușiu al Hotelului Sport, exact în drumul meu spre parcul Subarini. Cu fustă de blugi și saboți negri în picioarele imaculate, cu părul negru lăsat pe spate, peste bluza albă de in, cu ochi de miere și fața numai pistrui. A intrat în parc pe aleea spre pârâul Trinkwasser și a dispărut aproape imediat printre stejarii și arinii care-și tremurau domol verdeața în boarea de iunie. După câteva clipe, m-a cuprins o mare neliniște. Inima a început să-mi bată nebunește, pulsul, despre care până atunci nici nu știam că există, deși făceam sport de performanță, a luat-o razna. Sângele îmi pulsa sălbatic la tâmple, la încheietura mâinilor și în piept. Mi s-a făcut rău. M-am așezat pe o bordură, respirând cu greutate și transpirând din belșug. Mi-am revenit cu greu și m-am întors acasă. În câteva zile, apreape am uitat acel straniu eveniment.

Peste un an și ceva, toamna, după examentul de treaptă la liceu, intram în clasa a XI-a la Octavian Goga. Am intrat în noua clasă, nerăbdător să-mi cunosc noii colegi. Inima mea, nedumerită și surprinsă, era să sară în aer. Am recunoscut-o imediat. Ea era acolo, înconjurată de mai multe colege, dintre mulțimea de fete de la profilul filologie.

Azi, la patruzeci și șapte de ani de la întâlnirea din parc, e aici, lângă mine. Deloc misterioasă, precum acea întâlnire despre care nu i-am povestit niciodată, dar încărcată de mister, precum parfumul de nedeslușit al acelui iunie nemuritor. Ca orice înger. Păzitor. Parcă asta și spuneam mai înainte, că ei sunt aici, printre noi. Depinde de destinul fiecăruia de a-i întâlni sau nu. Și de a-i păstra, sau nu.

 

Marcel VIȘA

Pagina online a Forțelor Terestre Române

Una dintre cele mai neobișnuite întâmplări am trăit-o recent. Totul a început acum o lună când am primit din partea Statului Major al Forțelor Terestre trofeul „Omul Anului 2023“ la secțiunea ,,Presă, film și literatură“, un lucru destul de neobișnuit, nu? De obicei te aștepți ca scrisul tău să fie apreciat în cercurile scriitoricești, însă un premiu venit din interiorul sistemului în care lucrezi, deși ar trebui să fie o normalitate, e un lucru extrem de rar întâlnit, și nu o spun doar eu, ci mulți dintre cei care m-au felicitat. Acest premiu, acordat pentru activitățile mele literare, a fost un moment deosebit în cariera mea, dar nu mi-aș fi imaginat ce avea să urmeze.

La scurt timp după ce am primit trofeul, am primit invitația extrem de onorantă de a veni la București pentru a discuta o propunere interesantă: să mă ocup de pagina online a Forțelor Terestre Române, de partea de relații cu presa etc.

Mi-au explicat cât de importantă este comunicarea și prezentarea corectă a activităților Forțelor Terestre. Aveau nevoie de încă cineva cu experiență în scris, cineva care să poată aduce o viziune proaspătă și creativă asupra modului în care erau prezentate informațiile.

Am acceptat provocarea, recunoscând importanța acestei responsabilități. Să contribui la modernizarea și îmbunătățirea imaginii forțelor terestre era o oportunitate unică. Deci am venit la București și urmează să lucrez alături de o echipă de profesioniști. Sunt convins că fiecare zi va aduce noi provocări și ocazii de a învăța și de a aplica cunoștințele mele într-un context complet diferit.

Abia aștept să dezvolt noi abilități în gestionarea și prezentarea informațiilor online. Am șansa de a colabora cu oameni extraordinari și de a contribui la o cauză cu valoare națională, iar asta mă face să fiu foarte entuziasmat.

În concluzie, această întâmplare nu doar că a fost neobișnuită, dar o să îmi schimbe și parcursul profesional. E o experiență care îmi va oferi cu siguranță o nouă perspectivă asupra importanței scrisului, a comunicării și abia aștept să văd cum munca mea va avea un impact semnificativ într-un domeniu atât de important.

 

Răzvan VONCU

O întâmplare cu tâlc moral

Am avut și am o existență cât se poate de banală, lipsită de evenimente majore. Fiind un ins rațional, nu am încurajat iraționalul să se manifeste. De aceea, întâmplările ieșite din comun s-au consumat mai ales pe palierul moral.

Pe cea pe care o voi nara aici am trăit-o în copilărie. Am utilizat-o deja în romanul la care lucrez, însă o reiau acum din alt unghi și din punctul de vedere al naratorului.

S-a petrecut la Câmpulung-Muscel, oraș în care, datorită profesiei tatălui meu (inginer auto), am locuit între 1976 și 1981. Ne mutasem deja în blocul turn, primul din oraș, așezat pe strada care atunci purta numele uitatului militant sindicalist I. C. Frimu. Cred că eram în clasa a III-a, tata se întorsese din Gabon. Eram în fața blocului, cu cheia de gât, și mă uitam pe niște reviste „Rahan“ – copiii din perioada comunistă știu ce sunt acestea – împreună cu o vecină. O chema Monica, era roșcată și pistruiată și, de ce să mint, îmi plăcea de ea. Fusese primul copil pe care-l cunoscusem când ne mutasem în bloc, în 1976, deși stătea la scara vecină. Tot din întâmplare, deși n-am mers la școala din cartier, eram și colegi de clasă. Așa s-a nimerit să fie.

Așadar, ne uitam pe niște reviste „Rahan“. Undeva pe trotuar (noi stăteam pe scările magazinului de la parterul blocului), alți trei copii – amicii noștri, doi chiar colegi de școală – șușoteau ceva cu un băiat mai mare. Acesta cred că era în clasa a VII-a sau a VIII-a și era un promițător fotbalist la „piticii“ clubului Muscelul. Nu le-am dat atenție: revistele „Rahan“ ne acaparaseră.

La un moment dat, la capătul străzii a apărut o dubiță TV, destul de veche și de rablagită (iarăși, copiii din perioada aceea știu ce este). Cel mare, fotbalistul, s-a retras brusc și a cotit-o după colțul blocului, unde era un gang. Cei trei amici au început să arunce cu pietre în microbuzul TV. Șoferul, inițial, cred că nu a înțeles ce se întâmplă, dar după ce a trecut de intersecția de la colțul blocului, a oprit și a venit în fugă spre locul de unde se dăduse cu pietre. Vedeam toate acestea cu coada ochiului, fiind prins deopotrivă de Monica și de revistă: Monica mă intimida, iar peripețiile eroului primitiv Rahan trezeau în mine elanuri romantice. Nu am simțit nevoia să fug sau să fac ceva anume, la apropierea șoferului ultragiat, căci nu aveam nimic de-a face cu el sau cu prețiosul său hârb.

Ei bine, spre surprinderea mea, cei trei băieți care dăduseră cu pietre, în loc să fugă – îi învățase oare S., viitorul fotbalist?, le trecuse lor spontan prin minte? –, au început să mă arate cu degetul și să strige în gura mare: „Nenea, nenea, el a dat cu pietre!“ Șoferul, ghidat de strigătele lor, a venit glonț la mine. Monica a paralizat de frică și n-a putut decât să îngaime „Nu, noi ne uitam pe «Rahan»…“, dar omul, furios și neștiind ce e aia, m-a înșfăcat de un braț și mi-a spus: „Te duc la taică-tău, să vedem dacă el te-a învățat să dai cu pietre.“

Am înghețat, nu atât de brutalitatea gestului (omul nu m-a lovit, nu m-a înjurat, era doar furios), cât de fapta amicilor mei. Care au aruncat cu pietre într-o mașină, pentru ca apoi, fără niciun motiv, să dea vina pe mine. Nu-mi venea, pur și simplu, să cred că mă lucraseră pe la spate: pe atunci, nici nu știam ce înseamnă asta. Mersesem cu ei de zeci și zeci de ori la școală, jucasem sute de miuțe sau de partide de tenis de picior, cu unul dintre ei eram și vecin de palier, ne vizitam inclusiv cu familiile… Iar acum își bătuseră joc de mine.

Intempestiva expediție s-a oprit la vreo sută de metri de blocul meu, foarte departe de fabrica Aro la care lucra tata. Șoferul a văzut că eram paralizat de spaimă, îmi clănțăneau dinții și, fără niciun cuvânt, a oprit și m-a dat jos.

De atunci și până am plecat din Câmpulung-Muscel, trei ani mai târziu, nu le-am mai adresat niciodată celor trei vreun cuvânt. Iar lui S., cel care îi învățase să facă fapta care m-a bulversat, i-am mai spus (nu știu de ce) doar atât: „Nu ai să ajungi niciodată mare fotbalist.“ După un început fulminant, marcat de trofee ca junior, care l-au dus până la o echipă din Divizia A, a bifat un singur meci în Naționala U-21, ca rezervă, după care a dispărut în abatajele ligilor inferioare.

Așa am învățat că prietenii sunt primii care te trădează și te lucrează pe la spate: o lecție de viață pe care aș fi preferat să n-o fi cunoscut niciodată.

 

Constantin ZAHARIA

Visător în limbă moartă

În primăvara anului 2018, am avut șansa de a petrece două săptămâni în Taiwan. Prietenii noștri parizieni au organizat o excursie în această insulă, unul din ei fiind taiwanez. Am fost, în total, vreo douăzeci și cinci în grup, am vizitat muzee, am văzut parcuri naționale, am făcut drumeții prin munți etc. Cel mai mult am stat în capitală, Taipei, câteva zile.

La întoarcere s-a întâmplat însă ceva. În a doua noapte după ce am ajuns la Paris, am avut un vis, care în linii mari ar fi următorul: se făcea că eram la Taipei, în interiorul unui imobil modern, ai cărui pereți erau căptușiți cu plăcuțe rectangulare de faianță, nu albă ca în metroul parizian sau pe fațadele clădirilor taiwaneze, ci în culori vii, în verde, albastru, galben, roșu. Țineam o carte în mâna stângă, pe care o știam foarte bine, era un autor cunoscut, de care nu mi-am adus aminte după trezire. Eram înconjurat de turiști occidentali cărora le explicam în franceză (credeam eu) o firească și normală analogie între carte și culorile de pe pereți. Discursul meu suna oarecum în felul următor: „Structura narativă a acestui roman (le arătam cartea) este perfect tradusă de culorile pe care le vedeți, ceea ce înseamnă că verdele ar putea fi descriere, albastrul dialog, galbenul narațiune. Ar fi interesant de văzut culorile de la subsol, dar din păcate accesul în această zonă nu ne este permis.“ În acest moment al visului, soția mă trezește și mă întreabă ce spun. Pesemne vorbisem dormind. Îi răspund că este prea complicat să-i povestesc pe loc ce visam și promit să o fac a doua zi dimineața. Dacă-ți vei aduce aminte, îmi spune ea, la care eu o asigur că-mi voi aminti. După care readorm instantaneu și reiau visul început. Nu-mi mai amintesc urmarea, este însă cert că am pătruns din nou în același univers. Nu a durat mult această continuare, visul s-a schimbat și schimbându-se am uitat tot ce a urmat.

A doua zi dimineața, la micul dejun, îi povestesc soției visul din noaptea precedentă. Eram oarecum mândru, avusesem un vis foarte literar, cu sugestii sinestezice neobișnuite. În fine, termin relatarea iar soția îmi spune că vorbisem în somn, dar într-o limbă pe care nu o recunoscuse. Nu era română, cu atât mai puțin franceză, nici engleză, nici chineză (încă ne mai țiuiau urechile de sonoritățile ascuțite și cântate ale acestei limbi), nici vreo altă limbă recognoscibilă. Vorbisem clar, perfect articulat, înainte și după ce mă trezise, pronunțasem în jur de trei, poate patru fraze ample într-o limbă aspră, aproape guturală. Din păcate, totul s-a petrecut atât de repede încât nu a avut timp să mă înregistreze. Aceasta este întâmplarea cea mai neobișnuită pe care am trăit-o fără să-mi dau seama, căci în absența mărturiei nu aș fi păstrat decât convingerea că explicațiile erau în franceză.

Am făcut după aceea tot felul de presupuneri. Să fi fost greacă veche, ori aramaică? Ori poate vreo limbă siberiană? Se pare că avionul pe care l-am luat înapoi spre Paris ar fi survolat Siberia, pe o rută ocolită. M-am întrebat dacă nu cumva în timp de moțăiam deasupra Siberiei vreun ritual șamanic nu avusese loc, caz în care aș fi captat undele care leagă pe șaman de lumea spiritelor. Cine știe?

 

Florina ZAHARIA

Lumină și întuneric

Episoadele cele mai frecvente care îți agită creierul atunci când, în viteza clipei, ai un flash, sunt părțile de lumină și întuneric prin care traversăm zi de zi. Întâmplările sunt exercițiile noastre zilnice de a fi cum suntem și de a fi cum nu suntem.

Poate că tocmai în acest punct ne intersectăm cu șansa, cu sensul, cu ghinionul sau cu destinul. Cuvinte cu greutate. Literatură. Viețile noastre (lirice, psihice, mentale sau de pe coridoarele literaturii) sunt guvernate mai degrabă de întâmplare decât de virtute, de alegeri nu neapărat raționale dar care ajută la construirea adevăratei esențe.

Avem lumină și întuneric exact așa cum avem rațiune și acțiune. Am trăit și trăiesc cea mai neobișnuită întâmplare fără ca eul meu, ființa mea să acționeze în vreun fel dar cu repercusiuni grave, apăsătoare, aproape de nesuportat. Când stai neclintit, când gândești cu claritate, când acționezi rațional și crezi că poți direcționa sau dirija lucrurile, cineva îți contrazice esența rațiunii în sensul cel mai pervers. Este vorba despre ce înseamnă să pui laolaltă religii diferite și să te amăgești că poți să treci peste toate cu o conștiință curată, liberă și cu o inimă generoasă, având în vedere că religia este în inimă, nu în genunchi.

Religia ne spune să ne iubim semenii dar să ne iubim și dușmanii, probabil pentru că în general sunt aceiași. De aici lumina și întunericul, râul care se ridică brusc și crește cele mai tulburi ape și devastează în jur tot, distruge personalitate, voință, senin, direcție, forță, tot. Lumină și întuneric, libertate și frică, nu există absolut nici un alt act liber care să ni se permită, cu excepția celui de distrugere a sinelui. Trăiesc și experimentez aceste contraziceri în interiorul vieții zilnice, simțind la fiecare pas consecințele care de fiecare dată vin la pachet cu durere, cu mirare, cu apăsări devastatoare. Și mai ales cu lipsa de perspectivă a unei rezolvări concrete și demne.

Dacă pui într-o întâmplare doza corectă de lumină și întuneric, se va găsi o cale care duce către moralitate, cu sensul acela bun. Dar cine ne dozează efemerul și rațiunea?