Departamentul de Filologie Clasică al Facultății de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, în colaborare cu Societatea de Studii Clasice din România, a sărbătorit, de curând, împlinirea a 100 de ani de la nașterea unuia dintre cei mai reputați profesori de limbi antice clasice din țara noastră: Iancu Fischer. În cadrul unui Colocviu aniversar, intitulat simbolic cu numele iubirii Antichității clasice – Amor Antiquitatis – și organizat, în ziua de 31 mai, la Casa Universitarilor din București, cadre didactice și cercetători din institutele Academiei Române l-au omagiat, prin intermediul unei sesiuni de comunicări foarte variate ca domenii – de la filologie la arheologie și de la lingvistică la istoria și cultura literară a Antichității – pe cel care a fost Magistrul tuturor generațiilor de clasiciști, romaniști și româniști, începând din anul 1948 până în cel al plecării lui definitive (2002). Rândurile de față au deschis, ca un cuvânt de întâmpinare, Colocviul aniversar.
Dacă ar fi fost posibil să mai fie în viață astăzi, ca să-și celebreze propriul centenar, profesorul Fischer ar fi fost primul care s-ar fi bucurat cel mai mult. Nu pentru că ar fi ajuns la cea mai rotundă cifră a unei aniversări, nici pentru că ar fi văzut câtă lume – foști colegi și prieteni mai tineri, foști studenți, discipoli direcți sau indirecți, precum și studenți de astăzi – au venit și sunt aici pentru a-i comemora impecabila prezență academică de odinioară, ci s-ar fi bucurat nespus văzând cât de iubită este încă ceea ce a iubit el însuși cu pasiunea cea mai arzătoare, din toată ființa: Antichitatea greacă și romană, Antichitatea clasică. Amor Antiquitatis, iubirea de Antichitate – cu acest admirabil de sintetic și de specific latin genitiv obiectiv al complementului direct – s-ar fi bucurat nespus să o vadă și să o simtă cum și cât de profund ne animă și continuă să ne anime, azi, existența. A noastră, a tuturor. În mijlocul cărora a trăit și și-a dăruit propria existență. Căci viața lui intelectuală, măsurată începând cu primul an de studenție (1942), a acoperit exact ultimii 60 de ani ai secolului trecut (2002, 18 octombrie). Ani dificili prin schimbările lor multiple, prin trecerile zig-zag-urate (dacă îmi permiteți să spun așa) de la o epocă la alta, de la un orizont politic la altul, de la o stare a lumii la alta… De la un statut al percepției Antichității la altul și la altele. Născut la începutul luminoasei, ca perspectivă, vârste interbelice a societății românești (4 decembrie 1923), viitorul profesor s-a văzut, încă din adolescență, inocentă victimă a unei mentalități politice segregare. Originea sa l-a obligat să-și înceapă studiile superioare la Colegiul studenților evrei, între anii 1942 și 1944, și abia apoi să le poată continua și încheia la Universitatea din București (1944-1946). Devenit, peste doi ani, asistent universitar la Catedra de Limbi Clasice din instituția unde și-a desăvârșit studiile superioare, tânărul profesor a trecut, pe rând, prin fazele purgatorii ale epurărilor și marginalizărilor profesionale pe care noua dictatură, aceea proletară, le-a impus mediului universitar românesc, începând cu reforma învățământului din același an 1948. Fapt care l-a transformat pe tânărul și (toată viața) firavul, mai întâi asistent, apoi lector de la Facultatea de Filologie a Universității redenumite „C. I. Parhon“ din București într-un simbol al rezistenței demne împotriva obscurantismului politic și a tuturor malversațiunilor consecutive acestuia. Căci, în obsedantul dublu deceniu stalinist și post-stalinist, profesorul s-a retras, răspunzând cu superioritatea fineței intelectuale brutalității vremurilor, în imperiul științei dezintoxicate ideologic, devenind, pe rând, cercetător (1949), cercetător principal (1953) și șef de sector (1963-1974) la Institutul de Lingvistică din București. Anii epurărilor trecuseră, astfel încât, în 1968, profesorul I. Fischer își continuă cariera universitară (pe care nu a abandonat-o niciun moment), devenind conferențiar. Abia peste 22 de ani, în 1990, ca urmare a unei noi și fundamentale schimbări politice, este promovat ca profesor. De altfel, I. Fischer a fost și a rămas, până la sfârșitul vieții, un sprijinitor direct și permanent al democrației universitare, ca fondator și lider – alături de un alt ilustru universitar (devenit ulterior rector al Universității din București), profesorul Emil Constantinescu –, al organizației democratice, foarte renumite în vremea aceea, „Solidaritatea universitară“. Pensionat forțat în vara anului 1989, Profesorul a fost rechemat de colegii de la Catedră în ianuarie 1990 și a fost ales șeful Catedrei de Filologie Clasică, între anii 1990-1992, după ce, în anii ’70, numărul acestora se ridicase la aproape 30 de membri. Verticalitatea și puritatea moral-științifică a Profesorului i-au atras alegerea, prin votul adunării generale a cadrelor didactice din reorganizata Facultate de Limbi și Literaturi Străine, cu o majoritate remarcabilă, ca Decan, într-un mandat tranzitoriu (1992-1996) spre o nouă legislație a învățământului superior românesc. Ne-a părăsit septuagenar, încă înainte de a intra în ultimul an dinaintea unui nou deceniu de viață: avea 79 de ani neîmpliniți… În anul plecării definitive (2002) i-a apărut ultima lucrare, Romanitatea românească, la Editura Academiei Române, o micro-sinteză de 20 de pagini. Ea venea, în continuarea pasiunii sale incandescente pentru latinitatea limbii române și romanitatea românilor. Latinității i-a ridicat un veritabil altar, ale cărui temelii au fost monografiile și studiile închinate latinei și istoriei limbii române: morfologiei istorice a limbii latine (1985), genezei limbilor romanice (1989), matricei „dunărene“ a limbii latine (1965 și 1969 – cele două prime volume ale istoriei limbii române a Academiei; 1985 – latinitatea dunăreană). Erudiției latine, emblematic reprezentate de Noctes Atticae gellian, eruditul – la rândul lui – Profesor i-a adus un greu egalabil omagiu. Ediția publicată în anul 1965, conținând, în afara textului propriu-zis, o amplă introducere cvasi-monografică, note și comentarii și un index exhaustiv, a fost recenzată de nume prestigioase ale filologiei clasice internaționale: Alfred Ernout, Marcel Durry (în „Revue des Études Latines“), René Marache (în „Revue des Études Anciennes“), Jean Préaux (în „Latomus“), Vitorio Pisani (în „Paideia“), Robert Browning (în „Classical Review“). Gramatica limbii române – prin colaborările sale la edițiile academice ale acesteia (1954, ed. Dimitrie Macrea, vol. 1-2, și 1956, același editor) –, precum și cultura literară română a veacului primei modernități, reprezentată de Anton Pann și Grigore Alexandrescu (în egală măsură și de către unii dintre marii clasici, precum Caragiale), au constituit tot atâtea izvoare ale pasiunii și erudiției umanist-renascentiste ale filologului clasic omagiat. Cu doar doi ani înainte de definitiva noastră despărțire de el, Profesorul publica, tot la Editura Minerva, o nouă ediție, a zecea, din operele lui Anton Pann, respectiv a patra exclusiv a celebrei Povestea vorbii.
Autorii volumului – comemorativ și omagial totodată – In memoriam I. Fischer, apărut la numai doi ani de la dispariție (sub coordonarea fostei colege a magistrului, magistră ea însăși, Lucia Wald, și de către unul dintre numeroșii ultimi foști discipoli, profesorul Theodor Georgescu, pe atunci asistent universitar), puneau întregul omagiu al cărții sub patronajul celebrelor stihuri horațiene din Carmina III, 30, 6-7: Non omnis moriar multaque pars mei / uitabit Libitinam […]. Perfect ales ca motto general al întregului volum (căruia îi datorăm esențialul rândurilor de față), aceste profetice și emblematice versuri horațiene pot întru totul defini prezența celui care a dispărut doar fizic dintre noi, indiferent de timpul scurs de atunci. Colocviul aniversar „Amor Antiquitatis“ a fost o închinare dedicatorie, asemenea unei libații romane în cinstea celor plecați din lume, într-un templu nu al zeiței morții și înmormântării – Libitina (<libo, –are, „a închina“) – ci al perpetuității spiritului clasic, întruchipat strălucit de Profesorul Fischer, într-o lume mereu agitată, dar având ca reper profund și lumină nestinsă limanurile Antichității. Numele și opera – parcimonios elaborată și scrupulos dăruită – Profesorului se identifică exemplar, pentru orice generație, contemporană sau succedentă, cu destinul învolburat al umanismului clasic românesc în veacul celor mai aprige turbulențe: al XX-lea. Un umanist la răscruce de vânturi.