Adrian ALUI GHEORGHE
Scriitorul și cititorul sunt una
Citesc cu aceeași fervoare proza de ieri și de azi, proza românească și proza de aiurea. Cititorul din mine se confundă cu scriitorul din mine adesea, de aceea uneori am impresia că scriu lucrurile pe care aș fi vrut să le citesc scrise de alții, așa cum mă identific cu cărțile pe care le citesc. Am rescris, în timp, Suflete moarte, Metamorfoza, Un veac de singurătate, Străinul, Maestrul și Margareta, Numele trandafirului, Lolita, Bunavestire, Femeia nisipurilor etc. Călătorie la capătul nopții, de exemplu, am rescris-o, într-un fel de dialog, într-o povestire, Călătorie la capătul morții, aflată în volumul meu de povestiri, în pregătire. Sunt pasionat de ficțiune, citesc și caut lucruri care să mă surprindă, să mă pună pe gînduri, să mă smulgă din realitatea imediată. Caut, citind, să provoc imaginația mea cu imaginația celor din jur, a scriitorilor de orice vârstă. Istoria noastră recentă a fost ea însăși „ca o ficțiune“, a depășit imaginația artiștilor, din păcate nu am descoperit-o prinsă decisiv în cărțile de proză ale confraților. Există un palier de subiecte extrem de provocator pentru prozatorii de azi, comunismul și încercările din lumea noastră, încă mai poate fi recuperată în proză această realitate paradoxală, traumatizantă, incredibilă adesea. Proza tînără, cel mai adesea, pare să se piardă într-un biografism subțire, inconsistent, un minimalism care se consumă fără efecte la nivelul receptării.
Am citit mare parte dintre cărțile de proză ale șaptezeciștilor, ale optzeciștilor, ale nouăzeciștilor, încă de la debutul lor. Dar sunt mult prea multe scrieri în proză care apar azi, eliptice de epic, sunt adevărate hăuri psihologice care își pierd cititorii pe drum. Deși apar foarte multe cărți de proză, din păcate nu sunt multe romane foarte atractive, povești cu care ar trebui să „agăți“ cât mai mulți cititori. Prozatorul trebuie să aibă abilitatea (talentul?) de a fi mai mult în pielea cititorului decît în propria piele.
Nu avem pe piața noastră de proză românească prea multe povești memorabile, care să te îndemne la relectură. Am citit Un veac de singurătate, de exemplu, de cîteva ori și de fiecare dată a fost altă carte, altă lectură. Spunea Roland Barthes, cîndva: „Proza exprimă mai mult criza cititorului, decît criza scriitorului.“ În același timp, am citit, cu satisfacție de cititor, cărțile semnate de Ioan Groșan, Gabriel Chifu, Mircea Cărtărescu, Matei Vișniec, Varujan Vosganian, Adrian G. Romila, Gheorghe Crăciun, Constantin Stan, Marta Petreu, Ioana Pârvulescu, Dan Perșa, Hanna Bota, Ovidiu Dunăreanu, Petru Cimpoeșu, Ștefan Agopian, Florina Ilis și mulți, mulți alții. Nu-mi vin în minte acum alte nume, deși sunt o mulțime de autori și cărți despre care aș putea să vorbesc, care dau greutate literaturii românești din anii noștri.
Așteptări în proza românească de azi? Prozatorul român trebuie să fie european ca atitudine, să intre în competiție cu marea proză a lumii fără complexe. Visez la momentul în care cititorii din Europa să își smulgă din mînă un roman al unui autor român, așa cum ni-l smulgem în cazul lui Michel Houellebecq de exemplu, un prozator de succes în Franța (și Europa). Într-o lume invadată de imagine (și de imaginație?), bombardată de inteligența artificială, întoarcerea la cuvînt, la poveste, la „re-alfabetizare emoțională“, poate fi o șansă de supraviețuire.
Petru CIMPOEȘU
Literatura are valoarea traumelor societății care o produce
Deoarece am mai scris cândva niște rânduri pe această temă, mă văd silit să reciclez unele idei de acolo, fiindcă altele nu mi-au mai răsărit între timp în minte. Luați-o ca pe o dovadă de consecvență.
Într-un crochiu intitulat Povestea vorbei – alta, pe care l-am publicat în revista „Vatra“ în urmă cu vreo șase ani, adică înainte de nebunia Open-AI, presupuneam că, într-un viitor previzibil, rolul scriitorului, ca depozitar și custode al valorii de întrebuințare a cuvintelor, va diminua până la dispariție. Dincolo de asta, în general vorbind, sărăcirea/simplificarea limbajului, constatată de toți cei dispuși să o constate, înseamnă nu doar o diminuare a capacității de exprimare, ci și abandonarea treptată a gândirii raționale. Fără să știu că, pe alte meridiane și în alți termeni, pasul decisiv fusese nu doar făcut, ci și celebrat ca o nouă victorie în festivalul numit de unii Războiul Cultural.
Înlocuirea tot mai frecventă a cuvintelor cu imagini va conduce, atunci când masa critică va fi atinsă, la o dramatică schimbare a paradigmei umanului. De pe acum, inteligența rațională este tot mai frecvent marginalizată (sau lăsată în gestiunea computerelor) în favoarea inteligenței emoționale, adică, mai pe înțelesul nostru, a instinctelor. Sistemul educațional, nu numai cel de la noi, are grijă de asta – presupun că ați auzit de învățarea emoțională, rezultatele căreia se reflectă în creșterea constantă a procentului de analfabetism funcțional. Trăim, cum observa cineva (dar am uitat cine, poate Robert P. George de la Universitatea Princeton) în plină Epocă a Sentimentului, el este însuși Adevărul și toată lumea se identifică cu ceea ce „simte“, într-o hărmălaie generalizată – mai bine zis, într-o competiție pentru relevanța propriei persoane. O să ziceți că asta pute de la o poștă a narcisism. OK, dacă nu vă miroase bine, închideți-vă contul de pe Facebook sau de pe Instagram, să vedem ce urmează.
Revenind cât de cât la ceea ce face tema discuției noastre, aș nota că, în măsura (mică) în care urmăresc proza românească de azi, am sentimentul că urmează cam aceeași traiectorie. Literatura are valoarea traumelor societății care o produce, iar societatea românească actuală e lipsită de traume. Într-adevăr, oamenii fericiți nu au nimic interesant de spus. Și atunci, ce să facă bietul scriitor? Inventează, improvizează sau mimează traume sentimentale. Mici, vanitoase și de uz privat. Așa apar obișnuitele romane erotice cu obișnuita faună de homosexuali, vedete porno, alcoolici, drogați, pe scurt, „exotici“, care, într-un efort de sincronizare, caută să semene cu cele din Occident, lăsând deoparte adevăratele probleme ale societății românești. Probabil din cauză că nimeni nu reușește să le sesizeze.
Cu excepția câtorva lamentări obosite despre fostul regim comunist, n-am citit, în ultimii douăzeci de ani, niciun roman cu miză propriu-zis socială sau politică. Pe bună dreptate, veți zice. Ce poți să scrii interesant despre unii ca Ciolacu sau Cîțu? Însă opinia mea este că, dintr-o anumită perspectivă, sunt niște personaje foarte ofertante. Poate nu sunteți de acord, dar eu visez la un roman, ceva ca o frescă socială, despre Radu Mazăre. Numai visez, nu că m-aș apuca chiar să-l scriu.
Gabriel COȘOVEANU
Diversitate
Absolut oportun genericul interogativ, pentru că, la drept vorbind, denominarea eventualelor tendințe nu poate fi decât rodul zelului speculativ, și încă unul în formă avansată, până la invenție borgesiană. Deocamdată pornim de la constatarea că, întrucât nu există “școli“ de proză, nu putem vorbi decât despre individualități creatoare, fiecare dintre ele încercând, după puteri, să nu fie socotită epigonul cuiva și nici să treacă drept egalul altcuiva. Am putea discuta, în schimb, de anumite constante ale epicii de azi, prima părându-mi-se setea de unicitate. Sigur, dispoziția aceasta psihologică funcționează de când lumea, și la orice creator, dar astăzi o găsesc mai accentuată, pentru că mediul competițional s-a lărgit, și-a anexat cyberspace-ul (sau invers), ideile migrează mai rapid, mașinile produc, și ele, romane. Voința de publicitate a ego-ului fiind uriașă, iar mijloacele de omologare serioasă, puține, unii se mulțumesc și cu un număr mare de like-uri și cu învârtitul într-un cerc de followers. Problema constă în faptul că fenomenul literar, astfel privit, îl poate deruta pe un tânăr doritor de lectură, al cărui gust poate fi lesne pervertit, conform zicalei că nu tot ce zboară se citește. Legiuni întregi se pot prezenta drept prozatori, însă doar câțiva au fost vizitați de muză. Lucrurile pot fi corectate, într-o măsură considerabilă, prin instituția criticii literare, în speță prin cronica de profil, singura aptă să facă din talmeș-balmeșul autorlâcului un desen în covor. De aceea, până în ultimul moment, Nicolae Manolescu a insistat pe importanța crucială a criticii de întâmpinare, care vertebrează, practic, o revistă de cultură.
O altă constantă ar fi tentativa de epuizare a subiectelor ocultate în vremea comunismului. Deja, însă, detabuizarea s-a cam consumat, de la îndrăzneli de limbaj nemaivăzute, unele greu suportabile și de către cei cu viață perfect amorală, până la introspecții mizerabiliste de tip inavuabil, care, cele mai multe, se înscriau într-un fel de catalog al devianțelor comportamentale. A trecut vremea gloriei acestui catalog al bizareriilor de tot felul, nu de alta, dar nu mai au de oferit nici măcar analele medicale cazuri de exploatat ficțional.
În fine, văd un fel de val – tot așa, aș evita termenul tendință – de recuperări literare ale vieții sub comunism cu ancorare în documental, cu figuri și fapte reale, cu datări istorice precise, cu extrase din presa vremii, cu orori și naivități, cu prăbușirea omenescului și ghetoizarea țării. Ele funcționează în contrapondere cu recuperările strict factuale, fără interpretare, „albe“, din volumele dedicate studierii arhivelor Securității. E ca un soi de mântuire sui-generis, de raportare autocritică la vremuri, în fond, recente, resimțite ca rană deschisă.
Ne amintim, de altfel, și că autorul Arcei lui Noe, gândindu-se ce ar putea veni după consumarea (?) post-postmodernității, a opinat că nu prea putem, azi, decela tendințe în multitudinea de experiențe prozastice. Avatarurile corinticului, sau ultimele prelungiri/ telescopări ale lui, cum vrem să le spunem, cu greu lasă loc vreunei tentative de taxonomizare.
Augustin CUPȘA
Mai multe nuanțe, nu doar la autori, ci și la cititori
Aș spune că din 2000 încoace literatura noastră s-a aranjat bine în mainstream-ul realist, de multe ori autenticist, pe care eu l-am luat întotdeauna cu rezerve. Asta și pentru că îmi displac formulele și rețetele, citesc cu același interes cărți din orice registru literar, tot timpul caut particularitatea vocii, felul în care se spune povestea, îmi plac ieșirile controlate din matcă și nu refuz experimentele, mi se pare că de acolo poate porni inovația, distinctul. În fine, e un pic ciudat astăzi că formulele experimentale, romanele puzzle sau colajele au devenit foarte rare, în condițiile în care chiar proza americană, prin excelență realistă, le dă tot mai multă libertate – de la Paul Saunders la Jonathan Safran Foer, ca să dau doar două exemple actuale. E loc de mai multă diversitate în proza românească, de polifonie. În zona suprarealistă îi avem pe Iulian Tănase, Nora Iuga, Mitoș Micleușanu și încă câțiva autori foarte buni, mi se pare totuși un segment tot mai restrâns, un filon pe cale de extincție, unde la un moment dat autori români sau de origine română dădeau tonul în lume. Am avut autori consacrați în realism magic, onirism, echinoțism, astăzi aceste posibilități narative sunt tot mai puțin vizibile. Apoi realismul nostru de acum e foarte mult autobiografist, unii autori nu se mai deranjează nici măcar să schimbe câteva prenume, iar structura narativă e abandonată în favoarea depănării de istorii mai mult sau mai puțin amuzante.
De când am scris și publicat și literatură pentru copii, am avut posibilitatea să văd un pic și piața de carte pentru copii, care e mult diferită de cea de oameni mari. Mă surprinde însă să constat că în literatura de oameni mari autorul trebuie să fie amuzant, găsești și anecdote, bancuri, în romane, inserate printre paragrafe, iar în literatura de copii se consumă povești grave sau chiar tragice. Iar eu cred că ar trebui să fie exact invers. Nu știu de ce autorii de astăzi trebuie să întreacă în poante, să țină publicul mereu în priză, de teamă să nu-l piardă. Poate așa o fi în lumea violenței de azi, a războielor mediatizate, nevoia de transcendență prin râs devine imperativă. Poate literatura se apropie tot mai mult de spectacol, unde participi în hohote de râs sau aclamații. În tot ce am citit eu din literatura consacrată, care m-a cucerit și m-a format, de la romantismul german la Saramago, nu-mi amintesc să fi râs vreodată, să mă fi amuzat, nici la Heinrich Böll, nici la Hemingway, nici la Richard Ford, la Sigrid Undset sau Aglaja Veterany, etc. Bineînțeles, literatura lor și a altora nu e străină de umor, efectul se obține prin contrapunct, prin distanțare auctorială, prin răsturnarea unei situații, prin metonomie, dar e unul subtil, care îți provoacă un zâmbet interior, un surâs, uneori amar . Pe când la toate lecturile publice la care am fost în ultima vreme, lumea parcă așteaptă gluma, să râdă, nu e doar în literatură, se întâmplă și în sălile de cinema, unde spectatorii sunt ținuți ca de niște restori să nu izbucnească în râs la cea mai mică surpriză. Așa scria și Henry Bergson – râsul e întotdeauna precedat de o surpriză. Poate mai e vorba și de felul în care uzul emoticoanelor pe rețelele de socializare, în mesaje, în mediul digital ajunge să schematizeze emoțiile – plăcut, iubit, mirare, plâns și râs. Până să ne scrie Inteligențele Artificiale romanele, mi-aș dori mai multe nuanțe, nu doar la autori, ci și la cititori.
Nichita DANILOV
Complexitate remarcabilă
Proza românească de azi e atât de complexă în ansamblul și în detaliile ei, încât am putea spune că ea păstrează înlăuntrul său toate pulsurile și impulsurile vremurilor care au precedat-o, precum și a celor care vor veni.
Unele din aceste impulsuri și bucle ce se ondulează în spațiu și timp vestesc închiderea unor căi, altele au menirea să prefigureze cărările ce se vor deschide într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat. Asta, desigur, acceptând faptul că literatura, în condițiile unei inflații de comunicare galopante, va avea vreun viitor. E posibil ca acum să ne aflăm la capătul drumului ce pare să se înfunde într-o mlaștină virtuală, care ar putea înghiți tot ce s-a scris până acum și se va scrie până la clipa fatală. Probabil că noi nu vom mai apuca să trăim într-o astfel de epocă, dar alții vor avea parte de ea. Ferice de noi că am reușit să ducem povara jugului cultural și ferice de ei care vor abandona scuturându-și de pe umeri această povară și vor căuta un drum al lor.
Să revenim însă la aserțiunea exprimată de mine în prima frază a acestui articol. Desigur, aceste tendințe, la un anumit nivel de scriitură, au suferit și suferă în continuare modificări esențiale. Căci azi, dacă tinzi spre o anumită cotă valorică, nu poți scrie nici ca Misail Călugărul, nici ca Grigore Ureche, nici Neculce sau Miron Costin, nici ca Nicolae Filimon, sau Ion Ghica, nici ca Negruzzi, Kogălniceanu sau Alecsandri (care au pagini de proză antologice, putând deveni oricând modele pentru proza noastră postmodernă), nici ca Ion Creangă sau Caragiale, tatăl sau fiul, nici ca Agârbiceanu, Rebreanu, Sadoveanu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Anton Holban, Gib Mihăiescu (un prozator nedreptățit), Marin Preda, Augustin Buzura, Petru Dumitriu sau Eugen Barbu. Și totuși, fie vorba între noi, liniile trasate de înaintași, începând cu Nicolae Filimon, trecând prin Mateiu, Petru Dumitriu și Eugen Barbu, pot fi regăsite și la prozatorii contemporani, de mai mică sau mai mare anvergură. Un continuator al lui Filimon și Mateiu Caragiale poate fi considerat, de pildă, Ștefan Agopian. Proza sa de esență parabolică, având tangențe ca atmosferă cu povestirile și romanele lui Ismail Kadare, își trage sevele de aici. Observăm – și asta sare la prima vedere – lipsa de apetență pentru romanul de tip sadovenian. Ampla frază sadoveniană stropită din belșug cu arhaisme moldovenești și înțelepciune orientală nu-și mai găsește percuție în proza contemporană. Câștigă tot mai mult teren fraza de extracție urmuziană sau realitatea descrisă cu cruzime de Max Blecher în romanele Întâmplări din irealitatea imediată și Inimi cicatrizate, care au tangență cu opera lui Kafka. O altă observație legată de tendințele ce se manifestă în proza contemporană ar fi aceea că se observă o tot mai palidă prezență a liniilor trasate de reprezentanții „noului roman francez“, de esență textualistă. Astfel de scrieri, în marasmul realității halucinante pe care o trăim, pare că și-au pierdut actualitatea. Textualism găsim în proza noastră cu duiumul, dar el a fost altoit fie pe biografism, fi pe minimalism, fie pe trăirism împins spre exacerbare.
Vorbind despre tendințele prozei actuale, asupra prozei altor generații, nu putem trece cu vederea influența pe care a avut-o și o mai are și acum realismul magic de sorginte sud-americană. E vorba de romanul vizionar, în care poezia face corp comun cu proza. Nu e de mirare, ținând cont de această tendință, că mulți dintre prozatorii noștri de marcă din zilele noastre, sunt poeți.
În fine, astăzi Márquez, Llosa au o influență la fel de mare cum au avut, la timpul lor, romanele lui Balzac, Flaubert, Gogol, Tolstoi și Dostoievski, iar mai târziu Joyce, Faulkner, Hemingway, Elias Canetti, Celine, Knut Hamsun, Thomas Mann, Mihail Bulgakov și alți romancieri de anvergură.
Subiectul tendințelor prozei actuale românești e însă atât de vast, încât dacă încerci să-l abordezi, vezi că nu te mai poți opri. Cu scuzele de rigoare, eu mă opresc aici.
Gellu DORIAN
Nimic nou sub soare
Editurile româneşti care contează şi publică proză semnată de scriitori români, într-un fel sau altul arată şi tendinţele acesteia. Editura Polirom, de exemplu, are cîteva colecţii de proză, în care publică autori de regulă tineri, unii dintre ei de real talent, însă cei mai mulţi orientaţi cumva după romanele de succes de aiurea. Din modul cum sunt receptate cărţile de proză ale acestor scriitori din strategia editurii ieşene nu se poate depista o tendinţă anume, o schimbare de paradigmă, ci mai curînd un experiment continuu, iscat din exerciţii facile, cu teme şi subiecte tratate liniar, fie în maniera unor scenarii îmbogăţite, fie cu dialoguri sau descrieri seci, din care dispare intriga şi mai ales esteticul. Cauţi în astfel de cărţi noutatea, calitatea scriiturii, însă de cele mai multe ori nu o găseşti nici măcar amendată în cronicile celor care scriu de regulă despre aceste cărţi. În realitate, privită doar prin această producţie, care nu este şi cea reprezentativă în peisajul beletristcii româneşti, situaţia este a unei scăderi şi nu a unei reaşezări a normelor narative sau în canonul acestora. Desigur, prin alţi autori consacraţi, editura ieşeană a adus în faţă cîteva romane exemplare, care ar putea defini, în esenţă, şi noua direcţie în proza românească. Totuşi, prin ceea ce se vede în acest patrimoniu existent, proza românească nu sare din ceea ce se poate numi „comoditate de temă“. Adică, mai exact, ceea ce iese pe piaţă nu sare din parametri tradiţionali, cu puţine excepţii. Prozatorii de excepţie sunt din ce în ce mai puţini, iar cei deja clasicizaţi rămîn în linia producţiei lor, fără a se impune şi în plan internaţional, cum fac alte ţări cu cei mai buni scriitori ai lor. Nici Editura Humanitas, care publică proză, mult prea selectivă, a scriitorilor români, nu a propus în ultima vreme cărţi care să sară din tiparul „comodităţii de temă“, poate în afară de Mircea Cărtărescu, ale cărui cărţi de proză, aşa cum a spus-o şi el, nu corespund întru totul genului, ci unei combinaţii stilistice şi narative, cărţi care pot fi date ca exemplu de încercare de ieşire din cerc. Şi a şi demonstrat că a ieşit bine din cerc, atît prin cărţile sale cu o oarecare dificultate, dar şi atractivitate, cît şi prin cucerirea unor alte spaţii de interes cultural. Poate că în această direcţie ar trebui să se îndrepte proza românească, nu însă cu ostentaţie, ci cu reale izbînzi, care se lasă încă aşteptate.
Dispariţia unor importanţi prozatori români şi trecerea lor în aşteptare dovedeşte o stagnare a tendinţelor în proza de la noi, iar valurile de cărţi uşoare, de minim succes în anumite cercuri închise, nu sporesc o înnoire, o emulaţie cu adevărat, ci mai curînd, ca în poezie, evidenţiază un soi de mulţumire de sine. Dacă ai dori să faci o statistică, de interes istorico-literar, în momentul de faţă eşti pus în situaţia să nu ai cum scoate în evidenţă nume de prozaotri care contează, mai mulţi decît degetele de la o mînă. Aici este şi carenţa criticii literare de întîmpinare, ori una specializată pe evidenţierea prozei de la noi, aspect ce poate fi, la fel, observat în împărţiri pe grupuri, pe cercuri, care sucombă în tămîieri, în promovări cu ecou închis. Nu ai cum, din afară privind, să poţi face o analiză a noilor tendinţe în proza românească, chiar doar evidenţiind cîteva nume. Mai mult ca oricînd, în generaţiile literare din România, se poate vedea că în interiorul generaţiei optzeci sunt foarte mulţi prozatori care vin din rîndul poeţilor, unii cu rezultate remarcabile şi chiar cu ilustrarea unor noi tendinţe în proza de la noi. Numele acestor prozatori, cu o formaţie poetică la bază, este destul de mare, fiind la fel de prolifici în poezie cît şi în proză. Asta nu ar fi în detrimentul poeziei sau în cel al prozei, ci dimpotrivă. Dar chiar şi aşa, nimic nou sub soare!
Gheorghe GLODEANU
Criza care generează opere de valoare
Este foarte greu să circumscrii în câteva cuvinte prefacerile prin care a trecut proza românească în ultimii ani. Fapt cert, romanul rămâne forma literară dominantă a zilelor noastre. Deși se scrie și proză scurtă de bună calitate, în continuare, cititorii preferă acest gen proteic, deschis celor mai profunde metamorfoze. După experimentul textualist din anii ’80, prozatorii au redescoperit farmecul epicului. Ei au conștientizat faptul că, înainte de toate, romanul trebuie să spună o poveste. Experimentul narativ poate să îi fascineze pe criticii literari, dar îl îndepărtează pe cititorul obișnuit, care caută în lectură delectarea, adică vrea să simtă plăcerea textului. Nu întâmplător, în ultimii ani a fost redescoperită narațiunea amplă. Mai mulți autori au mizat pe romanul alcătuit din mai multe romane. Prozatoare precum Hanna Bota și Angela Martin au publicat niște ingenioase romane-cronică și au reușit să impună câteva personaje feminine memorabile. Există numeroase cărți în care investigația socială se împletește cu analiza psihologică. Nu a dispărut nici proza de inspirație rurală, dar ea a dobândit noi dimensiuni prin proiecțiile în fabulos. Un bun exemplu constituie în acest sens romanele și povestirile lui Ștefan Mitroi. De o atenție deosebită se bucură și egoficțiunile. După 1989 am asistat la o adevărată resurecție a jurnalelor intime, a autobiografiilor și a memoriilor. Drept consecință, cititorii au avut acces la intimitatea omului aflat în spatele operei. Sub acest aspect, merită să remarcăm activitatea lui Nicolae Breban, cel mai longeviv dintre romancierii contemporani. Dar lui i se adaugă mulți alții. Puțini prozatori români se pot lăuda cu forța epică extraordinară a autorului Animalelor bolnave. A fost reinventat și romanul autenticist al perioadei interbelice. Preferând o relatare de factură subiectivă, narațiunea la persoana întâi singular, romanul a început să se apropie de formula jurnalului intim. Nu lipsesc nici operele în care se încearcă reevaluarea critică a realităților românești din perioada totalitară. Aș menționa aici romanele solide publicate de Gabriel Chifu. De o atenție deosebită se bucură și proiecția în fabulos. În ultimii ani, s-au publicat câteva interesante volume de proză fantastică sau lucrări în care realul se împletește cu imaginarul. Aici i-aș menționa pe Mircea Cărtărescu, Gabriel Chifu, Corin Braga, Dan Stanca, Doina Ruști, dar lista este mult mai bogată. Rămânând în proximitatea fantasticului, trebuie amintiți și autorii de literatură S.F., dar câștigă tot mai mult teren și literatura fantasy. Desigur, nu lipsesc nici experimentatorii, dar numărul lor este mult mai redus. Merită menționat Dumitru Țepeneag care, în recenta sa carte, Scrierea unui roman, merge pe vechea linie a onirismului estetic. În epoca internetului, scriitorul român nu mai este rupt de lume. Nu mai trăiește în spatele Cortinei de Fier, ci a devenit un cetățean al universului. El poate afla relativ repede care sunt noile tendințe din sfera literaturii. Libertatea de mișcare a propus noi teme de meditație. Adesea, întâmplările povestite în operele literare nu se mai petrec doar în țară, ci și în Occident. În felul acesta asistăm la o europenizare a romanului românesc, la sincronizarea lui cu marele roman aparținând literaturii universale. A fost recuperată aproape integral opera scriitorilor din exil și încep să fie tot mai apreciați prozatorii din Basarabia, integrați firesc în cultura română. Chiar dacă se vorbește tot mai mult despre o criză a literaturii, important este că această criză generează opere de valoare.
Dan GULEA
O identitate, câteva biografii
Dacă nu cumva este un truism, pentru că se regăsește implicit în constituția prozei, se poate spune că este vizibilă implicarea (auto)biograficului în proza de astăzi, fie prin colecții editoriale, cum este cea de biografii romanțate de la Polirom, unde sunt relatate într-o formulă comprehensivă în special viețile unor scriitori moderni – fie prin continuarea sau alcătuirea unor proiecte ample, ilustrate, de pildă, de Gabriela Adameșteanu, cu Voci la distanță (2022), un nou puzzle la care contribuie și personajul Letiția Branea, apărut încă din Drumul egal al fiecărei zile (1975) – sau de Matei Vișniec, dintr-Un secol de ceață (2021), impresionantă saga a dezvoltării personale.
Romanele cu scriitori sunt o garanție a interesului editorial; utilizând convenția manuscrisului găsit, Liviu Diamandi reconstituie în recentul Neptun ’83 o vacanță la vila scriitorilor de la mare, unde sunt filigranați, de exemplu, Nichita Stănescu, Ion Alexandru sau Fănuș Neagu – unde se vede alura lui Breban și se poate înțelege puțin din statutul scriitorului à l’époque.
Livresc este Mircea Cărtărescu atunci când pornește de la o lectură a scrisorilor lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri pentru a-l imagina pe Theodoros (2021) – roman care poate fi pus cumva alături de Solenoid, de personajul-narator Mircea, ce joacă rolul ex-scriitorului, pentru a înfățișa alcătuirea unui anumit eu.
În al doilea rând, specia intitulată de Nicolae Manolescu „roman internațional“ (caracterizare a romanului Frumoasa fără corp de Gheorghe Crăciun, din 1993) este foarte bine ilustrată în prezent, sub cam toate aspectele, prin colecțiile coordonate de prozatoare, cum ar fi „821.135.1 Scriitori români contemporani“ de la Humanitas (Andreea Răsuceanu) sau „Biblioteca de proză contemporană“ de la Litera (Doina Ruști).
În fine, se poate contura un anumit localism, în sensul identitar al cuvântului, cu autori precum Radu Pavel Gheo (Disco-Titanic), prin proza regretatului Daniel Vighi, a lui Viorel Marineasa, cu traducerile din Atilla Bartis (spațiul transilvan are mai multe expresivități care trebuie luate în considerație), cu trauma basarabeană (distopiile lui Iulian Ciocan, elaborările Lilianei Coroboca, cercetătoare la IICCMER).
Aparte este Gabriel Chifu – identificabil inițial în latura internațională a romanului – evoluând însă spre acest tip de identitate romanescă și românească prin care se poate citi în mod transcendent o istorie, în care societatea de astăzi este doar un fundal, nu un scop în sine.
Inițiativa aparține în mod cert generației optzeciste – deși mai pot fi identificate prezențe (in)directe ale vechilor scriitori: Breban girează Contemporanul, Constantin Abăluță dezvoltă neoavangardele care l-au făcut apreciat (Minerul dispărut, Elicea lui Urmuz, Groapa roșie); generațiile postoptzeciste se află încă într-o perioadă de experimentare, în care proza este una dintre îndeletniciri – dovada este dată de genul biografic de care aminteam mai devreme (nu întâmplător una dintre colecțiile apreciate de proză, izvodită acum două decenii, se numește „Ego. Proză“). Un gen de graniță, unde sunt mai vizibili noii scriitori: trebuie căutat cumva în alaiul de mătuși, bunici, de antecesori, cum spunea Breban pentru unul dintre personajele sale, pentru că de acolo pot apărea mai multe poteci.
Adrian LESENCIUC
Punctul de confluență al prozei cu poezia
Romanul e o oglindă a timpului său. M-am limitat la timp pentru că în fluiditatea actuală a frontierei, în extensia – cum o prefigura McLuhan – a organelor de simț la nivel planetar, timpul actual include și coordonatele spațiale, le topește și le încorporează. În acest spațiu-timp în curgere, fără repere, romanului îi e greu să își găsească coordonatele pentru poziționare, sistemul de referință la care să se raporteze. Migrase de mult, își deplasase centrul de greutate dinspre satul păstrător al valorilor patriarhale, al convingerilor religioase și al superstițiilor, spre oraș. La fel precum cunoașterea timpurilor anterioare, și romanul-oglindă se sprijinise cândva pe cei trei piloni ancorați în realitatea pe care o reproducea: Dumnezeu, știința și omul. Odată cu translatarea spre mediul citadin s-a șubrezit credința, iar romanul a încercat să suplinească convingerile religioase cu cele ideologice. Socialismul concrescut ca un apendice a permis impunerea planului strâmb al romanului realist socialist. Dar acest tip de excrescență a început să se extindă și să ia locul a orice. În primul rând omului însuși. Apoi să ia locul cunoașterii științifice, fundamentelor raționale. Se născuse sistemul uzinal, justificat tehnologic, științific, psiho-sociologic, dar mai ales ideologic. Operația firească a fost aceea de eliberare de corpul străin al ideologiilor de stânga. Planul ficțional al romanului a făcut un unghi ascuțit cu planul de referință, a devenit instabil datorită faptului că ciotul credinței nu mai putea reprezenta un pilon de susținere, iar convingerea în cunoașterea științifică a lumii a început și ea să scârțâie. Un abandon al acestui tip de cunoaștere în societate, reflectat și în plan romanesc, a însemnat sprijinirea romanului pe un singur pilon, al propriului sine, în care planul romanului e în echilibru instabil, în care cunoașterea enciclopedică a fost înlocuită cu pseudo-cunoașterea psihologiilor alternative, iar convingerile religioase cu cele ale ideologiilor. În suspendare pe un singur picior, rotindu-se ca un titirez în jurul unei singure deschideri în cunoaștere, a deschiderii narcisiste, bazându-se să nu cadă pe ideologii născute din același cancer al socialismului utopic, închinându-se unui singur zeu, propriul ego, uitând tot ce înseamnă referința enciclopedică, romanul actual a devenit o oglindă a sinelui autist, izolat, frustrat, incapabil să reflecte o lume. S-a transformat în egoficțiune. Și-a devenit suficient sieși. Ar putea exista multiple alte feluri de a explica ce se întâmplă în romanul contemporan, plecând de la abandonul tendințelor moderniste de configurare a prozei, în care se deschisese această posibilitate de convertire a faptelor în „dosare de existență“, de abandon al fluxului epic în detrimentul celui al conștiinței personajelor, de întrezărire a unui eu care putea ține locul a tot, continuând cu conștientizarea postmodernă a schimbării centrului de greutate și cu migrarea ex-centrică și excentrică spre marginal, spre a ajunge în același punct, al reflectării totale de sine, ca într-un sistem de oglinzi paralele, care lasă impresia infinității. Acest parcurs, care se suprapune cu alimentarea cititorului voyeurist cu imagini din interioarele excesului ca ordin de mărime (ca zoom) al vieții intime a celuilalt (a autorului), explică succesul de piață al cărților egoficționale despre traume reale și închipuite, despre vindecări ale unor răni invizibile, care nu sunt altceva decât rezultatul scărpinării intense într-un loc în care pielea textuală reproducând tegumentul vieții cotidiene nu prezentase anterior nicio problemă de luat în seamă și care s-a transformat treptat într-o rană suficient de pronunțată pentru a fi învinuiți unii și alții de producerea traumei și de întreținerea ei, de malpraxis social și de nebăgare de seamă. Față în față cu sine însuți, zeu al propriului regat ficțional, individul se trezește pe culoarele vidului auctorial și cade cu zgomot. Dacă redă vidul, atunci autorul e Houellebecq sau Bukowski. Dacă este incapabil să redea vidul și găsește doar vini pentru propria cădere, atunci autorul e un simplu imitator al lui Houellebecq sau al lui Bukowski, incapabil să scrie despre altceva. Credințele și convingerile s-au tocit de mult, iar cunoașterea enciclopedică lipsește, evident – și rezumându-se la egoficțiune. Ceea ce este demn de luat în seamă e că poezia, parcurgând drumul biografist, se întâlnește în acest punct cu egoficțiunea, cu care intră în confluență.
Marius MIHEȚ
Inflație fără stil
Instituția criticului „de proză“ a dispărut. Dacă nu comentezi 30-40 de cărți de proză pe an, nu poți sintetiza credibil. Astăzi, specialiștii în „sinteze“ de proză sunt, prin urmare, impostori sau ruletiști, jucători cu mize pe necitite, avocați ai bilanțurilor. Câte sinteze de proză ați citit în ultimele decenii, cu lecturi dovedite, nu reciclările ideilor din cronicile altora? În urmă cu jumătate de secol și mai bine, pe lângă cronicile dedicate romanelor, revistele literare alocau dezbateri ample despre cutare volum, la care participau, cu lecțiile făcute, criticii activi.
De câțiva ani, avem cea mai diversificată proză din istoria noastră. Dar care nu are, din nefericire, publicul critic pe măsură. Majoritatea numelor noi vin dinspre nefilologi, așa încât imaginarul nu rivalizează în livresc, ci dinspre cinematografie și noile media. În al treilea rând, scriitoarele concurează la cote înalte, sunt mai polivalente ca oricând. Ofensiva lor în piața prozei este spectaculoasă, debutantele umbrind adesea scriitoarele cu care defilam în ultimele decenii. An de an, între autoarele de calibru, literatura română din Basarabia livrează noul cu fragranță exotică. În al patrulea rând, observ, ca niciodată atât de cronicizată, marginalizarea scriitorilor optzeciști și șaptezeciști. Prozatorii de dinaintea lor intraseră cumva în obscuritate, însă postmoderniștii aveau altă anvergură socială; dacă nu s-au integrat în cutare mișcare a tinerilor sau a centrelor universitare, ei n-au mai fost citiți, nici reeditați, în locul lor apărând, în bule cu pretenții canonice, diletanți reluați pe toate afișele. Câte cronici ați citit în ultimii ani despre cărțile semnate de, să zicem, Nicolae Stan, Constantin Abăluță, Radu Sergiu Ruba, Florin Toma, Ioan T. Morar, Bedros Horasangian, Eugen Uricaru, Mircea Daneliuc, Stelian Țurlea, Constantin Arcu, Cornel George Popa, Alexandru Ecovoiu, Vartan Arachelian, Dumitru Radu Popa? Inutil să amintesc uitarea desăvârșită în care se găsesc regretații Șerban Tomșa, George Cușnarencu, Vasile Andru, Radu Mareș, Nicolae Iliescu, Constantin Stan și mulți alții.
Cu genurile și subgenurile lui, realismul domină actualitatea prozastică. Diversitatea de care aminteam acoperă genuri noi ajunse la maturitate, fără șanse să fie receptate profesionist. Autocrate, noțiuni precum familia disfuncțională, depresia, anxietatea, identitatea rezistă pe același raft al literaturii urbane alături de ficțiunile pentru copii și adolescenți (care au cunoscut, în ultimii ani, un adevărat boom, pe care-l găseam dinamic numai în literatura din totalitarism). Imediata actualitate e terenul depresiei, la care, din câte observ, aspiranții la statutul de scriitor n-au alternative. Ați mai citit vreo carte valoroasă, densă, care să vă amuze și să vă doriți relectura?
Din generațiile anterioare, n-am întâlnit niciun scriitor consacrat fără umor. Tinerii confundă umorul cu rizibilul în mediile bășcăliei; în scris, devin redundanți și previzibili. Până de curând copleșitoare, tendința prin care literatura mergea de mână cu imaginarul din cinematograful românesc s-a modificat.
Unicul gen rămas repetent este romanul grafic. Încolo, putem citi orice tip de proză, de la drame istorice romantizate la cele care ating certificări eco-, geo-, post- etc., în general, nuanțele „rezilienței“. Recuperăm alert și fantasticul înalt, de tip saga, și pe cel mitologic. Suntem, cum s-ar zice, sincronizați. Problema e că un editor străin strâmbă din nas citind traducerile la zi din literatura română, blocate parcă în caruselul criticismului social, ca și cum venim dintr-un imaginar involuat. Câștiguri însemnate citim în ficțiuni experimentaliste și care, prin explorarea diversității culturale, oferă imagini alternative ale literaturii române.
Scăderea cea mai stridentă vine din dispariția stiliștilor. La modă e scrisul „americănesc“, direct, conectat la adrenalină și acțiune. Dacă se poate, fără pauze și desfătări create de limbaj. Situația avantajează scriitorii generațiilor anterioare, cei care înțelegeau că performanța prozei este, întâi de toate, una a frazei.
Pentru prima dată în postcomunism, avem inflație de proză. Echilibrul va fi recâștigat doar de cei care înțeleg că stilul e, în cele din urmă, nu vreo petardă elitistă, cât decența, banalitatea minimală de la care începe accesul în literatură.
Alexandru ORAVIȚAN
Eforturi promițătoare există
Categoric, în privința prozei românești contemporane, romanul este în continuare rege. În peisajul literar de astăzi, a scrie proză fără a reuși publicarea unui roman echivalează cu un soi de neîmplinire a potențialului, de infirmare a speranțelor. Mai mult, tot mai numeroși dintre cei debutați în poezie par să aleagă calea romanului către edificarea unui profil scriitoricesc solid. Dacă adăugăm și publicarea la una dintre (foarte) puținele edituri cu diseminare realmente națională, succesul vine de la sine pentru că au fost bifate toate căsuțele a ce înseamnă să fii prozator de succes în România de astăzi.
A intra în discuții legate de tehnici de construcție a textului, de creionare a unui stil propriu, a unei rețele de codificări textuale care să materializeze o amprentă autentică îndreaptă atenția spre o direcție care pierde din ce în ce mai mult teren: critica de întâmpinare, axată la rândul ei preponderent pe roman. E o chestiune de cauzalitate: se scrie despre ce se publică la editurile mari. A publica roman sau, mai cutezător, proză scurtă la o editură fără mecanismul adecvat de promovare și difuzare a cărții a ajuns un act aproape sinucigaș.
Faptul că proza românească de azi e făurită pe calapodul colecțiilor mari, binecunoscute publicului cititor, este o certitudine. În cei douăzeci de ani de activitate, EgoProza editurii Polirom a impus aproape toate direcțiile și numele în materie de proză românească contemporană, reușind prin titlurile publicate să promoveze un amestec de valoare și vandabilitate de importanță covârșitoare pentru supraviețuirea pe o piață literară mereu văzută drept în perpetuă scădere. Cel puțin același lucru poate fi afirmat și în cazul colecțiilor Fiction Ltd și Biografii romanțate de la aceeași editură. Până recent, editura Humanitas părea să se mulțumească cu romancierul-stindard Mircea Cărtărescu. Însă colecția 821.135.1 – Scriitori români contemporani s-a impus drept o prezență de neocolit, prin câteva pariuri inspirate, ce includ resuscitarea antologiilor tematice de proză.
Marea concurență rămâne, însă, cea reprezentată de traduceri, aflate în continuă ascensiune. O întrebare esențială: de ce ar paria cineva (editor sau cititor deopotrivă) pe proza românească, aparent mereu axată pe angoase provinciale, când se poate merge la sigur cu un roman din literatura universală? Iată cum principalele tendințe în proza românească de azi sunt la fel de contrariante precum societatea ce le produce: (1) cantonarea în tematica specific locală, cu suișurile și coborâșurile ei; (2) o indiferență pronunțată (cu mici excepții notabile) față de preocupările generației tinere; (3) goana după -isme vechi și noi din literatura „de afară“. Eu unul aștept întoarcerea decisivă spre cultivarea unui limbaj tipic, spre exploatarea potențialului semantic remarcabil al limbii române în dauna sărăciei lingvistice și a minimalismului practicate în bună parte din proza românească contemporană. Vestea bună? Eforturi promițătoare există.
Ovidiu PECICAN
O paranteză fertilă
Tendințele manifeste în proza de astăzi – adică din ultimii ani (câți? Zece? Douăzeci? Numai cinci?) sunt, parcă, dezamăgitoare. Dar ca să mă fac mai bine înțeles ar trebui să o iau din amonte. După revoluția din 1989, marile achiziții în materie de proză au fost cele care veneau dinspre autori deja lansați în timpul comunismului și cumva în pofida acestuia. Mă gândesc la cea mai bună prozatoare contemporană, Gabriela Adameșteanu, a cărei Dimineață pierdută apăruse deja. Totodată, îl am în vedere pe Mircea Cărtărescu, favoritul box office-urilor și, probabil, cel mai premiat autor român după Norman Manea. În primul caz, ilustrat admirabil – dar nu la aceeași cotă – de romanele următoare ale scriitoarei, suntem în prezența continuării filonului prozei realiste românești (Slavici – Agârbiceanu – Rebreanu – Petru Dumitriu – Marin Preda), la o cotă care impune. În celălalt, pariul se face pe oniric, fantastic, cu infuzii de steam punk și, când autorul socotește oportun, cu recuperări ale pitorescului balcanic; lucru care, iarăși, continuă o tradiție ilustră a prozei noastre ce include și unul dintre golfurile continentului Sadoveanu, și Gib Mihăiescu alăturat lui Cezar Petrescu, și proza lui Vasile Voiculescu, fără a merge, totuși, până la prozele lui Emil Botta sau cele ale lui Gellu Naum…
Prozatori productivi, chiar dacă rămânând fideli propriei formule, fără abilități de a se reînnoi radical, se dovedesc, pe mai departe, alți autori gata afirmați în vremea ceaușismului: E. Uricariu, Gh. Schwartz și Dan Stanca. Gabriel Chifu, poet și prozator, vine cu surpriza unui fantastic și parabolic ambientat la Dunărea de Jos și în Balcani, înscriindu-se printre numnele sonore ale acestor decenii. Varujan Vosganian aduce cu sine o tematică plurală și o proză cu resurse plurale.
Există, desigur, un compartiment vivace al prozei actuale românești care demonstrează că autorii activi recepționează în spiritul sincronic teoretizat odinioară de E. Lovinescu o serie de sugestii venite din Occident: de la sexualismul (mai mult decât erotismul) șaizecișioptist francez, cultivat de grupul tinerilor lansați la Polirom în jurul anului 2000 la formule fantasy (Teodosie cel Mic de Răzvan Rădulescu ș.a.) la fantasticul psihologizant cu tente de gotic al Dorei Pavel (în descendența îndepărtată a Ciuleandrei rebreniene, parcă, și, din nou, al lui Gib Mihăescu întrucâtva). Romanul istoric își descoperă exponenți vivace și cu apetit (Simona Antonescu), iar thriller-ul și-a inventat, prin efortul susținut al unor edituri specializate – Crime Scene și Tritonic – un set de autori dintre care unii produc chiar cicluri de narațiuni grupate în jurul unor personaje centrale recurente. În pofida unor succese de autor, literatura S.F. nu mai ține pasul cu premisele ei promițătoare din anii 80 ai secolului trecut, rămânând una de nișă, neizbutind să se integreze organic printre literatura de valori main stream, în pofida unor succese izolate (prozele mai degrabă fantastice ale criticului Florin Manolescu, volumele – prea rare – ale lui Silviu Genescu etc.).
O subminare a posibilelor apariții memorabile este, probabil, prudența editurilor în fața prozatorilor români (preferința, altfel spus, pentru premiații internaționali în traducere), erijarea unor edituri în „maiorești“ cu ambiții programatice și de lansare a unor grupări literare, precum și polemica între adepții omologării valorice prin criterii estetice și cei ce socotesc mai importante programele ideologice ale noii stângi occidentale (de la promovarea minorităților celor mai felurite la privilegierea neorealismelor și, pe cealaltă parte, a neotra diționalismelor).
Traversăm o paranteză literară plină de potențialități, dar și de derută.
Dan PERŞA
Desigur, exagerez
N-o să mă eschivez, voi spune ce şi cât ştiu şi cred. Eschiva ar fi venit din faptul că nu ştiu nimic despre literatura actuală după nişte lecturi sistematice. Doar unele pe apucate şi ce-am mai prins pe ici şi pe colo. Iar asta mai mult legat de proză. Şi în ce priveşte proza, aş spune cam aşa. Am debutat cu Vestitorul, catalogat de critică la capitolul apocaliptic, eshatologic, milenarist. Nu eram singurul care scriam aşa. Pentru că astfel vedeam noi lumea. Prăbuşirea dorită şi totuşi venită parcă pe neaşteptate a comunismului. În urmă: moloz, suferinţă, nesiguranţă. Era o literatură legată de lumea noastră. Apoi ce a venit? Nu sunt prea convins că a urmat o literatură scrisă cu gândul de a-i pune lumii oglinda în faţă, ci mai degrabă una direcţionată de privirea scriitorilor în oglindă, de autodirecţii (de vreme ce nici un critic literar nu-şi mai asuma sarcina să fie critic de direcţie). Unii au încercat fracturismul. Alţii minimalismul. Alţii cvasiliteratura. Alţii s-au gândit să-l imite pe Vladimir Bukowski. Dar n-au trăit ca el ca să scrie ca el şi, ce au înţeles, a fost că literatura se face din limbaj, un limbaj cât mai trivial, nu din suferinţele şi umilinţele îndurate de scriitor. Sau din gândiri rebele. Ce mi se pare mie că s-a întâmplat pe acest parcurs? Noi în comunism am trăit cu o stimă de sine catastrofal de scăzută. Nici nu-mi vine să cred că am putut fi în aşa hal umiliţi. Iar după ’89 stima de sine a început să crească treptat. Şi-a tot crescut cu fiecare nouă generaţie şi iar a crescut, până când a depăşit limita normală şi s-a ajuns, la ultima generaţie, la orgolii imense şi cu ele la dorinţa de succes, gigantic succes, pentru ca acesta să susţină orgoliile. Desigur, pe un fond în care alte satisfacţii ale vieţii trăite au sărăcit până aproape de dispariţie. Aşa încât o primă trăsătură mi se pare aceasta. Scopul literaturii nu mai vine din dragostea de literatură, ci din dorinţa de succes. Literatura să fie o trambulină pentru succesul personal al autorului. Deja aici mi se pare că este ceva pervertit. Sigur, autorii mai vârstnici se mai străduiesc să scrie literatură, dar sunt priviţi ipocrit condescendent de cei mai tineri. Mai că din tabloul artistic aceştia ar scoate sensibilitatea. Ca pe ceva vetust. Însă mie îmi convine că există mai multe promoţii de scriitori (la noi încă există promoţii decenale) şi fiecare scrie o altfel de literatură. Până la un punct însă. De ce? Fără ca tinerii să-i „contamineze“ pe cei mai în vârstă, scriitorii au totuşi un „ce“ comun: realul cu realităţile lui, iar realul este lumea noastră cea de toate zilele. Şi trăim într-o lume românească (altfel lumea largă e altfel) cu evenimente fără însemnătate. Futile, insignifiante, mărunte. Şi fiecare suntem nevoiţi ca, pe acest fond, să ne povestim viaţa ce pare tot mai inutilă, mai frivolă, mai lipsită de sens. Şi o fac scriitorii diferitelor generaţii fiecare de pe palierul vârstei lui cu experienţele specifice. Unii scriu despre anii de grădiniţă, gimnaziu liceu şi facultate, alţii despre viaţa lor în corporaţii, iar cei de 60+ despre bătrâneţe, boli şi pensie. Desigur, exagerez, însă o fac anume, pentru că văd un sâmbure de adevăr aici. Altfel, avem scriitori de mare calibru, fiecare cu valorificările lui estetice şi vizionare. Nu-i pomenesc, pur şi simplu pentru că sunt chiar în preajma noastră, prea aproape, laureaţi ai unor mari premii naţionale, recunoscuţi de critica literară şi de publicul cititor.
Vasile SPIRIDON
Reordonări și remodelări
Proza contemporană continuă să traverseze o lungă perioadă de reordonări și remodelări, cu tot ceea ce presupune evoluția conceptelor, a viziunii și a receptării ei. Scriitorii își pun mereu tot felul de întrebări legate de strategiile narative, de schemele de limbaj și de diversele raporturi ce se cer redefinite în funcție de contextele istorice traversate și de noile întrebări existențiale apărute. Mutațiile psihologice induse de non-fictiv, cu largul concurs al televiziunii, al presei și al „culturii de piață“ (erotism, violență, policier ș.a.) încă tentează să eludeze structura elaborată și decontextualizată temporal. În transcrierea nudă a întâmplărilor, în expresie directă, se încearcă de multe ori neglijarea transfigurării estetice. Neputând ieși la suprafață din mormanele de zgură egofilă, unii tineri scriitori abordează în continuare subiecte precum: comunități marginale și sociopate; nonconformism stângist cu apucături anarhiste; lipsă de orizont existențial și mizerabilism; practicare a sexului liber(tin). Referitor la scriitura sinelui, la pactul autoficțional și la căutarea propriei identități, ceea ce de regulă se ignoră din partea lor este faptul că trebuie depășit înțelesul liminal al mesajului personal, că e necesar accesul la semnificația general-umană, pentru a se imprima valoare estetică scrierilor despre „sexistență“.
Specia proteică a romanului păstrează în continuare un loc privilegiat între lecturile cititorului interesat de evenimente, fapte şi documente inedite. Or, scrieri fundamentale despre totalitarismul comunist românesc (romane de tip fluviu sau cronică) sunt încă de așteptat, chiar dacă încercări meritorii s-au întreprins în acest sens. Deşi viabilitatea unui anumit tip de limbaj aluziv s-a stins odată cu perioada dictaturii ceaușiste, oricând poate apărea o amplă construcţie parabolică, întrucât experienţa totalitarismului nu a fost consumată în integritatea şi diversitatea ei ficţională. În zilele noastre, nu doar cititorii, ci şi creatorii nu par a mai crede ca altădată în ficţiune. Nu toată lumea este satisfăcută de iluzia mimesis-ului, de ideea că orice construct narativ care stimulează falsa iluzie a vieţii prin intermediul unor mijloace epicizate consacrate de tradiţie poate fi catalogat drept proză.
În afara tendințelor care se manifestă de mai mult timp în proza zilelor noastre, întrevăd una legată de actualitate, și anume izbucnirea și întreținerea focarelor de război nu departe de țara noastră. Această situație îngrijorătoare impune aflarea unor noi căi pentru remodelarea percepţiei şi a mentalităţilor, pentru reinventarea a noi spații ficționale, a viziunii şi a tehnicii narative. Dincolo de orice presupoziţie de gen şi specie, dincolo de frontiera mereu schimbătoare dintre sensul literal şi cel literar, prozatorii vor încerca să lase o dovadă a faptului că absurditățile istoriei pot fi întâmpinate și amendate printr-un discurs pe măsură, dar totul va depinde, desigur, de calitatea scrisului lor. Aceasta presupune un grad ridicat de conștiință estetică și o cât mai bună organizare a discursului narativ. În ceea ce mă privește, prefer literatura „ficțională“ literaturii „trăite“, cu atât mai mult, cu cât nu cred că vor fi tineri prozatori care să se înroleze ca voluntari în război din rațiunile expuse cândva de Camil Petrescu. Deși interesează și valoarea testimonială a celor care vor scrie despre degradarea ființei umane în timp de război, sper să prevaleze conceperea unor narațiuni scrise cu (mare) talent.
Dan STANCA
E un mare amestec
În calitate de romancier îmi vine foarte greu să mă obiectivez şi să analizez un tablou din care fac parte. Dar impresia generală pe care o am e aceea că la ora actuală în proza noastră domină un mare amestec. Adică nu mai poţi face distincţii, delimitări, departajări. Fiecare autor este unic, dar face parte dintr-un arhipelag. El nu-şi dă seama că, în momentul când lucrează la o carte, un confrate poate face ceva aproape identic. E bine să nu ştim unii de alţii fiindcă altfel nu am mai putea scrie, dar pe de altă parte este necesar să avem conştiinţa acestei apartenenţe. Aşa că, nu ştiu până la urmă ce să spun. Există, fără îndoială, o certă înclinaţie spre fantastic, care la rândul ei deschide mai multe direcţii. Este de exemplu fantasticul de tip romantic în care excelează Mircea Cărtărescu, dar mai este şi celălalt fantastic, coroziv, bulgakovian, gogolian, eliadesc, în care, să mi se ierte lipsa de modestie, mă mişc eu. De la fantasticul magic la fantasticul breşă spiritualist e, desigur, cale lungă. Proză strict realistă nu prea mai avem acum. Scriitorii contemporani au uitat sau nu au ştiut niciodată ce înseamnă adevăratul realism pe care noi l-am cunoscut în primul rând prin opera lui Rebreanu. Apoi este proza parabolică unde la loc de frunte se situează romanele lui Gabriel Chifu. Cărţile lui au o bază realistă, dar pe de altă parte deschid mult semnificaţia mesajului, ca şi la Varujan Vosganian, ceea ce le dă o cuprindere universală. După părerea mea prozatori realişti sută la sută pe care-i avem în momentul de faţă sunt Gabriela Adameşteanu şi Radu Aldulescu, fiecare cu specificul lui care pe unii îi seduce, alţii însă îl resping. Totul e desigur în funcţie de gust, iar despre gusturi, cum spuneau anticii, nu prea are rost să discutăm. Un scriitor realist putea fi Doina Ruşti, dar ea a alunecat spre un tip de fantastic sofisticat dacă ar fi să am în vedere numai Manuscrisul fanariot. Sau Andreea Răsuceanu. Sau Filip Florian. Şi Ştefan Mitroi putea merge, la o adică, pe urmele lui Marin Preda, fiind teleormăneni amândoi, dar şi pe el l-a muşcat tentaţia fantasticului. Aşa că, tendinţa care domină proza actuală este exact această ispită. Eşti sau nu eşti fantastic? Marea întrebare a zilelor noastre… Dar miza se află mai departe. Ai sau n-ai ceva de spus? Fiindcă dacă n-ai şi mai şi îmbraci acest vid în vorbe frumoase, lasă-te de meserie! Cum ar zice Apostolul Pavel: dacă nu-i Înviere, totu-i vorbărie, sute şi sute de ani de filozofare şi teologhisire în gol…
Răzvan VONCU
O alunecare vădită în irelevanță
O tendință vizibilă în proza de azi este coexistența unei multitudini de formule, rezultând din participarea simultană la piața de proză a cel puțin trei categorii distincte de creatori, două definite generațional – generația optzeci, care ocupă centrul, și generația șaizeci, cu din ce în ce mai puțini reprezentanți –, iar cea de-a treia, prin reperul comun al afirmării după 1990. Se poate ca această „piață liberă“ să pară unora drept un pas înapoi față de epocile în care șaizeciștii, apoi optzeciștii au imprimat o tensiune creatoare de înalt nivel prozei românești. Să nu uităm că acea situație, privită dinspre o literatură scrisă sub zodia libertății și într-o societate democratică – așa cum avem azi – era, totuși, nefirească. În concluzie, nu putea dura.
Ceea ce este păgubos, însă, e că această coexistență are loc într-o bizară indiferență a unora față de ceilalți. Grupările de prozatori, câte mai erau cu niște ani în urmă, s-au atomizat și s-au izolat, fapt care se vede limpede din absența unei „piețe a ideilor“ în materie de proză. Și mai ales din evidența că, și dacă uneori se mai articulează câte ceva care seamănă a idee literară, aceasta se petrece într-o bulă de 27 de urmăritori pe câte o pagină de socializare și în deplina indiferență a publicului.
Proza românească de azi a pierdut bătălia cu ea însăși. Peste tot în lume (sau cel puțin în literaturile din țările civilizate), proza deține capul de afiș, iar marile romane sunt cele care determină dezbateri și controverse, unele reverberând chiar în spațiul politic. La noi, romanele și volumele de proză scurtă sunt – cu excepțiile de rigoare, puține – simple exerciții de virtuozitate sau de autism social acut al autorului. Irelevanța (socială și chiar pur literară) este, în opinia mea, o tendință îngrijorătoare a prozei noastre actuale.
Mi se pare evident și faptul că unii prozatori mai tineri încearcă să spargă acest zid al irelevanței nu pe calea marii proze, a creației autentice, ci pe aceea facilă a artei cu teză. Teme la ordinea zilei (sau, mai bine zis, pe care media le consacră ca atare), cum ar fi consumul de stupefiante, „lupta împotriva discriminării“ sau „gender studies“, sunt abordate în romane teziste, scrise mediocru și lipsite de interes literar. Acești autori par a fi lipsit de la lecția maioresciană a autonomiei esteticului, la aproximativ 140 de ani de la „predarea“ ei: nicio teză, oricât de actuală sau de nobilă, nu poate salva un roman prost.
În fine, o altă tendință mi se pare a fi proliferarea unui tip de text care seamănă a proză, dar nu este. Ba chiar nu are nicio legătură cu literatura. Sunt romanele (mai rar, nuvelele) veleitarilor, animate fie de convingerea că „viața mea e un roman“ – nu e: nicio viață nu e roman, romanul e o formă literară –, fie de imboldul de a înșira pe hârtie tot soiul de întâmplări fără a avea cea mai vagă idee despre ce este și cum se scrie romanul. Veleitari au existat dintotdeauna în marginea literaturii. Problema prozei de azi este că oricine poate tipări pe spezele proprii o carte pe care să scrie „roman“. Chiar dacă și-ar face pe de-a-ntregul datoria – ceea ce, iarăși, nu este cazul –, critica de întâmpinare nu poate rezista asaltului a zeci și zeci de pseudo-romane scrise și publicate lună de lună, pe bani, de către pseudo-scriitori. Nu ajută nici faptul că școala a transformat studiul literaturii într-o scolastică papagalicească (de tipul „mesajul textului liric“: vă asigur că nu fabulez, vă asigur că această cerință absurdă există), iar tinerii nu mai știu să deosebească, la propriu, un roman de alt tip de text în proză. După cum și editorii, în special cei mari, contribuie la răspândirea unor false modele prozastice, promovând în orb autori lipsiți de valoare și încercând în zadar să răstoarne verdictul criticii.
Ca tendință generală, fără a mă hazarda în pronosticuri (dar având în vedere și ceea ce se întâmplă în alte literaturi europene), aș spune că epoca marii proze se pregătește să se încheie. Povestea nu va dispărea, desigur, însă se va refugia în zone mai comode pentru cititorul întâmplător, lipsit de cultură literară. Proza va fi tot mai mult una de consum, de unică folosință, fără ca romanul sau nuvela adevărată să dispară cu totul. Ele vor supraviețui, în colțul tot mai restrâns al literaturii de calitate.
Varujan VOSGANIAN
Romanul, eterna poveste…
Să începem cu prologul. Nu împărtășesc opinia celor care spun că o generație este mai talentată ca alta. Cu atât mai puțin mă alătur celor care spun că talentul noii generații din România se epuizează precum rezervele ei de petrol. Cred că, așa cum iarba acoperitoare pe o priveliște întinsă oferă, la vremea cositului, de la Armindeni până la ultimul cosit, de Sântă Mărie, același număr de căpițe, și talentul crește, după fiecare cosire literară, la fel. Ceea ce face să difere o generație de alta poate să fie modul în care talentul se distribuie pe cap de scriitor, dacă pot spune așa, dacă e mai uniform sau are mai multe vârfuri. Cum în literatură vârfurile fac diferența, unii sunt înclinați să creadă că o generație e mai talentată ca alta, ceea ce nu e adevărat. Pășunile sunt, pe toată întinderea, la fel de roditoare, doar căpițele, după cosit, sunt mai înalte unele decât altele. E posibil ca, în noua generație, numărul celor care își încearcă norocul în fața paginii de scris să fie mai mare decât în alte perioade, și norocul să se împartă, cum îi e felul, la mai mulți și mai câte puțin.
Vă rog să-mi permiteți ca în comentariul meu să nu folosesc nume de autori. Nu sunt critic literar, nu împart competențe și nu așez ierarhii. Pentru mine există, drept principal criteriu de selecție, plăcerea de a citi, estetică și, mai apoi, etică. Ordinea asta e obligatorie căci, altminteri, dacă am căuta mai întâi plăcerea etică și apoi pe cea estetică, ar fi ca și cum am înlocui paginile cărții cu pancarte pline de lozinci.
Pentru mine, romanele se împart în două categorii. Cu trecerea vremii, frontiera dintre cele două categorii a devenit mai neînduplecată și tot mai puține cărți trec dintr-o categorie în alta. Poate și pentru faptul că, spre deosebire de alte îndeletniciri unde pe măsură ce le practici capeți tot mai multă răbdare, în ce privește cititul, lucrurile stau tocmai pe dos, cu cât citești mai mult, cu atât pretențiile cititorului din tine sunt mai mari și răbdarea e mai puțină. În această privință, trebuie să vă mărturisesc că, nefiind silit de vreo obligație critică, romanele la care renunț pe parcursul cititului sunt mai multe decât cele pe care le duc la bun sfârșit. Dar chiar și la acelea, când nu mă vede nimeni, mai sar din pagini. Se pare că, vorbind de tendințe, există tot mai puțină empatie în relația dintre autor și cititor, în sensul că autorul, adesea, nu se sinchisește să împartă plăcerea lui de a scrie (dacă există, dacă nu e doar ambiție) cu plăcerea celuilalt de a citi.
După o mie nouă sute nouăzeci, când proza s-a eliberat de povara (uneori creatoare) a cenzurii, a apărut un fenomen interesant. Poeții, care își ascundeau ideile subversive îndărătul metaforei, au început să scrie la vedere, adică proză. E un fenomen interesant și vizibil. Unii n-au reușit să treacă de la poem la roman, aceia dintre ei care au înțeles asta au renunțat și s-au reîntors la poezie. Cei care n-au înțeles, perseverează fără succes. Există alții care și-au păstrat însușirile și scriu romane bune care merg umăr la umăr cu poetul ale cărui aripi și le-au însușit. Ca să nu spun că există și unii care, prin proză, și-au descoperit o nouă vocație, suplinindu-l pe poetul care dădea semne de patetism, deci de oboseală. Dacă ar fi să disting o trăsătură definitorie perioadei actuale, mai ales pentru scriitorii aflați la a doua tinerețe (scriitorul nu ajunge la troisiéme âge decât dacă, indiferent de vârstă, își pierde talentul) ar fi aceasta: precum pădurile Arcadiei, crângurile literaturii române sunt populate de centauri, cu coame poetice și potcoave de romancier.
Există, apoi, o altă tendință, care aparține, mai degrabă prozatorilor mai tineri, anume nu de a descrie, la Cina cea de taină, ruperea simbolică a pâinii nedospite, ci de a căuta printre firimituri. Faptul anodin, viața de zi cu zi, momentul bergsonian mai degrabă decât clipa kierkegaardiană. Personajele nu numai că nu-și asumă, dar resping trăirea faustiană a izbânzii, clipele nu sunt frumoase, nici urâte, ci doar așa cum sunt. E drept că și în Ulise viața începe prin a fi anodină, într-un oraș plicticos, cu un personaj plicticos și într-o zi ca oricare alta. Dar sub acel plictis se retrăiesc mitologii și cuvintele șerpuiesc. Personajelor din romanele tinerei generații li se răpește, în general, dreptul la legendă. Mai ales când încearcă să-i pastișeze pe de-alde Bukovski.
Am evidențiat doar două-trei dintre trăsăturile romanului de azi. Am următoarele concluzii, de harnic cititor. Prima, că o dezbatere dacă avem sau nu roman, cum s-a dus în interbelic, nu-și mai are rostul. Avem romane, slavă lui Dumnezeu, cu asupra de măsură. Ba chiar citesc clasamente cu cele mai bune romane ale secolului, ale deceniului, ale anului, ba chiar și ale… pandemiei. A doua, că romanele sunt tot mai puțin simbolice, mai lipsite de teme mari, proza e, ca să zic așa, mai prozaică. Și, a treia concluzie, că, cel puțin încă o vreme, cavaleria romanescă va fi alcătuită, cu precădere, din scriitori apăruți înainte de o mie nouă sute nouăzeci. Chiar dacă, citind și unele romane reușite ale tinerei generații, bănuiesc că nu pentru multă vreme.
Mihai ZAMFIR
Cantitatea de romane este enormă
Personal, nu găsesc vreo direcție fermă în proza românească de astăzi. Ar trebui să existe un model, să existe unul sau doi mari maeștri, să existe tendință generală ușor de surprins. Nu găsesc așa ceva. Pentru că alături de hiperintelec tualismul, sofisticat, fin și într-adevăr remarcabil al unor autoare precum Florina Ilis, găsim și autori violenți, care se bazează pe limbajul suburban, așa cum este, de pildă, Aldulescu. Să spunem că una sau alta dintre aceste tendințe ar fi dominantă, ar fi riscant.
Pe de altă parte, nu există – nu știu dacă din fericire sau din nefericire – nume care să le domine pe celelalte. Adică, nu am ajuns la nivelul la care ne aflam la finele secolului 19 sau în epoca interbelică în care câteva nume să fie de referință, să fie etichete ale romanului. E drept că Mircea Cărtărescu e un autor de faimă mondială, primește premii nenumărate, este tradus, călătorește imens, însă, în același timp, genul de roman pe care îl practică el nu e unul care să poată fi practicat și de alții. Este un poet care a trecut la proză, cu mare parte din legatul poetic. Dar nu putem transforma asta într-o tendință generală. Însă, chiar dacă nu găsim un dominant, peisajul – în domeniul romanului – nu rămâne mai puțin interesant; e și extrem de variat. E o mare varietate greu de atins în orice alt moment al istoriei noastre literare. În această scurtă istorie literară postrevoluționară – o istorie care are douăzeci și ceva de ani, fiindcă primii ani au fost ani de confuzie –, cine nu a scris roman? Toată lumea scrie roman. De cele mai variate tipuri, de cele mai variate specii. Romane care pleacă de la experiențe individuale, romane de factură istorică, romane cu tentă politică foarte clară, romane care descind din poezie, romane și romane. Cantitatea de romane este enormă; totuși, în această cantitate de romane, eu nu găsesc un nume care să le domine pe celelalte. Și atunci stau să mă întreb care ar fi explicația? Un fel de explicație pentru năvala de romane care a dat peste noi e aceea că romanul este, cu adevărat, specia literare cea mai legată de realitatea înconjurătoare. Cea care se încadrează în mod obligatoriu într-un decor, într-o epocă și într-un mediu social. Or, România s-a schimbat atât de mult și atât de șocant, din multe puncte de vedere, după 1990, încât, prin forța lucrurilor, s-a mișcat imaginația romanescă. O imaginația care a existat dintotdeauna. Însă, când poți scrie roman fără niciun fel de limită socială, politică, de gust, și realitatea din jur este atât de captivantă din punctul de vedere al varietății ei, e clar că romanul a fost cel care s-a dezvoltat mai ales. Sigur, e vorba despre situația din literatura română de acum, la borna anului 2024; din fericire, nu știm ce se va întâmpla – să sperăm că se va întâmpla bine și nu rău. Un mare specialist, poate cel mai mare specialist român în romane – Toma Pavel – a fost obligat să dea o definiție romanului. Toma Pavel a spus că roman e orice text în capul căruia autorul a scris „roman“. Și asta e!