Starea prozei? Credem că este binevenită, din timp în timp, o discuție despre situația diferitelor forme de expresie literară – poezie, critică și eseu, literatură de idei sau proză, cu care, iată, și deschidem această serie de dezbateri. Nu ne propunem, Doamne ferește!, să facem vreun bilanț triumfalist, nici n-am avea motive, ci doar să aruncăm o privire cât mai atentă spre ceea ce se petrece pe teritoriul epic și să spunem exact ce vedem, fie bine, fie rău.
În cadrul acestui dosar al genului epic publicăm câteva fragmente din volume de proză aflate în lucru, lăsând cititorii să aleagă. Dar găzduim și puncte de vedere despre tendințele din proza autohtonă actuală. Câtă continuitate și câtă ruptură găsim în proza de astăzi față de tradiția românească de vârf a genului? Întâlnim înnoiri benefice/ inovații de stil, de scriitură, de concepție și tematice, în comparație cu construcțiile narative clasice și, dacă da, care ar fi ele? Avem de-a face, ca impresie generală, cu o creștere sau cu un declin, o letargie? Constatăm o sincronizare cu proza semnificativă din alte limbi sau există un decalaj în defavoarea noastră, căci preferăm să stăm închiși în cochilia locală, prea puțin interesați de ce se petrece în afară? Și, dacă înregistrăm un regres al prozei, o diminuare a importanței sale, cât se datorează slabei calități a prozei și cât dezinteresului publicului care, odată cu fulminantul progres tehnologic, a descoperit alte mijloace, mai seducătoare, de a-și satisface nevoia de universuri ficționale? Acestea sunt o parte din întrebările pe care, atunci când ne îndreptăm atenția asupra prozei actuale, gândesc că s-ar cuveni să ni le punem încercând să și răspundem la ele.
În privința tendințelor din proza noastră, părerea mea este că, în acest moment, direcția dominantă (copleșitoare cel puțin prin numărul de titluri, de încercări scripturale!) este ceea ce se numește proză autoreferențială sau ego-proză. Este foarte dificil să scrii proză autoreferențială sau ego-proză de calitate. Căci îți trebuie o măiestrie deosebită ca să atingi acea simplitate expresivă a relatării, ca să descrii convingător abisurile și piscurile unei existențe anodine. Din păcate, cei mai mulți adepți ai acestui fel de proză au de înfruntat o seamă de pericole de care, adesea, nici nu sunt conștienți. Tentația lor este să transfere experiența personală brută direct din viață în pagina scrisă, cu un fel de jubilație a redării nude a biograficului mărunt, insignifiant, fără niciun efort de transfigurare și de a desluși un sens mai înalt al lucrurilor. Sloganul sub care ar putea sta astfel de scrieri epice ar fi: Viața mea e un roman! Autorii unor astfel de proze au încredințarea naivă că tot ce însăilează ei banal pe hârtie este important și este literatură numai fiindcă li s-a întâmplat lor. Evident, cea mai mare amenințare pentru acest fel de proză este să cadă în non-literatură, dată fiind cantonarea autorilor în imediata proximitate a acesteia.
Dar, de neocolit, se cade să evidențiem încă o direcție/ o tendință din proza noastră de astăzi (căci, n-avem încotro, este și aceasta, nu-i așa?, o direcție/ o tendință care se manifestă pregnant și strident la noi!), și anume non-proza însăși. Peisajul literar românesc este poluat până la sufocare de falsele producții ale unor diletanți/ impostori literari. Aceștia, având asigurat, contra-cost, accesul la tipografii, își tipăresc așa-zisele lor romane ori povestiri, care ajung în librării și sunt propuse cititorilor laolaltă cu scrierile autentice, producând confuzie și alterând gustul publicului din ce în ce mai neșcolit.
În ceea ce mă privește, am optat pentru altă cale. Așa cum am scris nu o dată, mă atrage proza cu miză, proza vizionară, proza de tip palimpsest, în care să stea ascunse straturile succesive de înțelesuri, ce se lasă scoase la iveală de cititorii atenți. Sau, altfel zis, mă atrage proza poliedrică, cea cu mai multe fețe, care satisface așteptările diferite ale cititorilor diferiți și care surprinde ceva din plurivalența lumii și din profunzimea, fragilitatea și dramatismul vieților noastre. Mărturiseam și altă dată, în cadrul genului epic, cu precădere romanul mi se pare specia literară proteică, extrem de ospitalieră, care îi acordă autorului o neobișnuită libertate creativă, căci acesta are posibilitatea să imagineze și să întruchipeze construcții narative ample, ce dau senzația de viu (un viu trăit, dobândit prin mijlocirea cuvintelor!) și de lume descrisă în integralitatea ei. De aceea, să scrii roman poate deveni un fel de joacă de-a divinitatea. (Dar poate e prea mult ca autorul de romane să fie comparat cu o zeitate, în schimb analogia cu un extraordinar arhitect și constructor de edificii verbale e cu siguranță potrivită.)
Îmi însușesc cu toată convingerea ideea lui Kundera că adevăratul roman, romanul înțeles ca text deplin, trebuie să descopere „o parte până atunci necunoscută a existenței“ și „să continue cucerirea ființei“. Iar relația dintre lumea verbală propusă de romancier și lumea propriu-zisă, cea dată, cea știută, nu e neapărat, așa cum am fi tentați să credem, una de identitate, ci mai degrabă de complementaritate, de extindere. Să ne amintim o observație de mare finețe a lui Roland Barthes când vorbea despre proza lui Franz Kafka: Literatura e posibilă, fiindcă lumea nu este făcută până la capăt și e defectuoasă. Adică proza adevărată nu are datoria principală să reproducă știutul printr-o copiere cuminte, ci să îndrepte lumea, să lărgească și să adâncească știutul, să cucerească noi teritorii ale ființei, să descopere „poemul îngropat“, cu formularea aceluiași Milan Kundera referindu-se la același prozator exemplar Franz Kafka.
Ca o concluzie: proza ficțională și, subliniez, cu precădere romanul oferă o deschidere atât de mare, oferă atât de numeroase formule expresive și de viziune înnoitoare, încât găsesc că ar fi o eroare și o pierdere incomensurabilă ca un prozator să se oprească în spațiul sărăcăcios al povestirii realiste și autoreferențiale și să-și limiteze explorarea la acel loc îngust. Dacă el va avea îndrăzneala să meargă mai departe, va avea parte de revelații îmbogățitoare.