Romanul Luna din cufăr al prozatorului elvețian Daniele Dell’Agnola este pus cel mai adesea sub semnul tradiției. Există un astfel de substrat în roman, pentru că lucrarea a luat naștere dintr-o poveste de viață, cea a Jolandei Giovanoli, o octogenară care devine în textul mult mai tânărului scriitor martora unei lungi perioade de transformări a lumii, dar mai ales a evenimentelor din Val Bregaglia, cu focalizare pe sine și pe propria familie. Patru generații ale aceleiași familii, în succesiune și suprapunere, devin amintiri care, eliberate ulterior din cufărul memoriei, sunt mărturia unei treceri surprinse într-o scurtă și atât de profundă reflectare a vieții, plecând de la rătăcita prin vremuri și amintiri păpușă Clara a eroinei povestitoare, pe post de declanșator al rememorării involuntare. Dar legătura cu tradiția e mult mai puternică prin însăși intenția de recuperare a unei istorii orale în risipire, în miezul acestei memorii fragmentare a familiei și în miezul teritorial al cantonului Grigioni, în care se întrepătrund în expunerea cu valoare documentară cuvintele limbii italiene cu cele retoromane. Luna însăși – corpul acela ceresc „doar rocă și praf“ (p.22) – se ascunde în cufărul amintirilor, dar ascunderea se produce de două ori: o dată ca simplă depănare a poveștilor animate de obiectele a căror latență în remodelarea memoriei a fost păstrată câteva zeci de ani, iar a doua oară ca descindere a poveștii dintr-un cămin care poartă numele și toate trăsăturile cufărului de referință.
În dialectul bregagliot, lada este numită arca, iar căminul-hotel care adăpostește povestea se numește Val d’Arca, iar cufărul, lada mai mare care adăpostește memoria involuntară a familiei, se numește arcun. Interesantă este această închidere semantică a memoriei involuntare, în care obiectul mai mare, cufărul, încape într-un obiect mai mic, lada, ca și cum însăși întreaga istorie a lumii, ori măcar realitatea conștientizată de Jolanda, încape în povestea familiei și îi dă sens. Această atipică închidere a lumii înseși în structura ei de reprezentări, exercițiul semiotic care ține locul realității ori lumii reprezentate, înlocuind-o și cuprinzând-o, este modelul inversat al unui parcurs, pe care probabil că povestea tipică a eroinei nu a putut-o surprinde fără inovația naratologică, fără ceea ce este nou, îndepărtat de tradiția unei scriituri. În capitolele cărții, alternând povestea ca perspectivă de la înălțimea prezentului și ca rememorare începând cu anii ’40, memoria și semioza se relevă ca presupunând procese similare. Ambele sunt nelimitate și dinamice, ambele sunt incomplete, ambele cresc. E mai simplu de urmărit, în anvelopa procesului, modul în care cresc semnele, dezvoltându-se ca semnificație din alte semne pentru a putea înțelege dinamica memoriei, la rândul ei resemnificând lumea îngustă a Bragagliei, cu toate traumele și cu evenimentele tragice care s-au abătut asupră-i, prin ochii aceleiași Jolanda, pentru a se transfera ulterior, prin actul scrierii (și al punerii în abis din ultimul capitol), spre cititorul care accede astfel la cufărul memoriei colective, la un loc și o limbă înainte de disipare. Deși aparent simplă în expresia ei, cartea este dublu încărcată, de semnificația unei lumi în estompare și de duioșia, căldura, pacea cu care este privită povestea însăși, în facere și refacere, prin ochii octogenarei. În al doilea rând, memoria funcționează și ca re-semnificare. Trauma este retrăită, înțeleasă și acceptată prin re-semnificarea, de la înălțimea prezentului și a vârstei, a tot ceea ce se închisese cândva într-o poveste repetitivă și regurgitată, a cerbului ucigaș, ori a glonțului care nu nimerește căpriorul, ci omul, ori a telefonului care poartă doar veștile morților. E în acest exercițiu, al unei memorii colective la care accesul se face prin cufărul și memoria Jolandei, o continuă resemnificare, începând cu cea a porții, a purtătorului poveștii, al celui care, odată resemnificând, aduce o altă lumină și asupra sa, și asupra celor care se conectează cartea lui Daniele Dell’Agnola la lumea recompusă din frânturile de amintiri.
Prin vocea Jolandei, retrasă după cincizeci și patru de ani de la Val d’Arca, privind cu nostalgie trecutul, se recompune memoria locului. Substratul tradiției din romanul lui Daniele Dell’Agnola e permisiv la semnele transformării. Ceea ce se naște astfel e deopotrivă perspectivă a conservării unui tipar, și nu a unei lumi șubrezite. Restaurantul Val d’Arca nu mai e, neapărat, locul vechilor discuții cu tonalitate înaltă despre „politică, vânătoare, femei“ (p.21), ci locul în care memoria activă păstrează tradiția ca intenționalitate și specificitate: turism, vânătoare, arte. Elveto, soțul Jolandei, fusese cel care crease mobilierul și camerele hotelului-restaurant, cel care pictase și decorase interioarele. L-ar fi putut urma pe Alberto Giacometti, dar s-a căsătorit și a rămas la Stampa. Alberto Giacometti însuși devine personaj al romanului zugrăvit cu mult umor și cu căldura înțelepciunii și menirii sale înalte. Memoria Jolandei cuprinde în Bregaglia, și prin prezența lui Giacometti, întreaga lume contemporană: aselenizarea și revoluția maghiară, căderea Zidului Berlinului și cea a lui Ceaușescu. Povestea Jolandei, redată cu rafinament de încă tânărul Daniele Dell’Agnola este povestea lumii înseși, ascunzându-se într-un loc al regenerării. Această memorie capabilă să regenereze este miza cărții care poartă pe copertă, ca garanție a transferului, schimbul de priviri al eroinei reale, Jolanda, cu strănepoata sa.