Titluri noi
Dintre cărțile noi primite la redacție, câteva ne-au atras atenția și le semnalăm cu interes. Astfel, la Editura Spandugino, vede lumina tiparului volumul II din Studii literare. Literaturi străine de Mihai Zamfir. Cartea, publicată în condiții grafice de excepție, conține două studii de referință : Imaginea ascunsă. Structura narativă a romanului proustian și Formele liricii portugheze. Am reținut din prezentarea editurii: „Dedicate literaturilor străine, studiile reunite în acest volum captează momentele de vârf ale prozei franceze din primele decenii ale secolului al XX-lea și metamorfozele liricii portugheze, de la începuturi și până în contemporaneitate.“ Iată cum explicitează eminentul critic și istoric literar dublul său demers livresc: „Cartea de față nu este o monografie în sensul obișnuit. Căutând să rezolve o problemă de stilistică aplicată – și anume originalitatea formelor romanești la începutul secolului nostru, cu oprire precisă la romanul proustian –, ea are ca obiect o chestiune de lingvistică teoretică, rezolvată cu ajutorul ilustrului exemplu concret.“ Și: „Panorama asupra liricii portugheze, realizată în carte cu ajutorul unui model semantic binar, se află în prezent, la fel de izolată, în contextul exegezelor de specialitate, ca și la data apariției; după știrea noastră, nimeni n-a mai încercat, din 1983 și până acum, în Portugalia sau aiurea, un parcurs similar, iar actualitatea sintezei de față rămâne astfel întreagă, fie și prin absența contribuțiilor concurente.“
La Editura Polirom, în Colecția Fiction Ldt, apare volumul Dublu autoportret: memoria unei zile de Varujan Vosganian. E o carte admirabilă de memorialistică, de fapt de proză memorialistică ori, încă și mai exact și mai larg, de proză pur și simplu, care ni-l arată pe autorul Cărții șoaptelor în formă privind creativitatea literară. Proza autoreferențială, observăm, i se potrivește de minune lui Varujan Vosganian. Editura pune corect accentele vorbind despre această apariție editorială: „În peisajul literaturii române, Dublu autoportret este o carte unică în felul ei, o cruciadă a inocenților. Paginile ei pot fi citite ca un jurnal în care stările lăuntrice și descrierile detaliate ale lumii înconjurătoare alternează, ca o reconstituire istorică a Revoluției, atât de necesară unei memorii colective înțesate de ambiguități, ca o meditație asupra istoriei, ori, de ce nu, ca un roman de acțiune.“
La Editura Școala Ardeleană, din inițiativa Filialei din Cluj a Uniunii Scriitorilor și sub egida FestLit Cluj 2024, este publicată o antologie cu o temă inspirată, intitulată Cartea cărților copilăriei. Cum am devenit cititor/ cititoare. Nu mai puțin de 104 scriitori români de astăzi, din toate generațiile, din toată geografia noastră și de toate orientările, contribuie la realizarea acestui fermecător tom (și grafic cartea arată foarte bine, ilustrațiile policrome sporind atractivitatea textelor), gândit și coordonat de Irina Petraș, președinta filialei clujene a USR. E un proiect editorial dedicat împlinirii a 75 de ani de existență a Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor. În primăvara lui 1949, mai luau ființă filiale ale USR la Iași, Timișoara, Arad, Brașov, Sibiu, Târgu Mureș. E lăudabil modul cum a găsit de cuviință filiala clujeană să marcheze această aniversare scriitoricească.
La Editura Tracus Arte apare volumul Eseuri aproape politice de Paul Valéry, în traducerea lui Marius Ghica (el este și îngrijitorul ediției). De precizat, Eseurilor aproape politice le sunt adăugate, în acest volum, două texte semnificative ale lui Valéry, intitulate Prietenilor mei români și Renașterea libertății, din care reproducem câteva fraze de început: „Situația Europei care și-a pierdut dominația seculară asupra întregii lumi, distrugerile săvârșite, declinul culturii ne pun nouă, tuturor, locuitori ai acestui mic cap al Asiei, numeroase probleme pe care spiritul abia le poate întrevedea. Ar fi greu să le enunțăm în toată precizia lor; cât despre a le rezolva, este limpede că nicio minte în lumea aceasta nu s-ar gândi la așa ceva, într-atât sunt ele de încâlcite , într-atât se prelungesc și se influențează la toate nivelurile.“
Colegul nostru Gabriel Chifu publică, în seria de autor care îi este consacrată la Editura Cartea Românească, romanul Povestirile lui Cesar Leofu, ediția a doua, revăzută și adăugită, versiune definitivă. Cartea apare cu o prefață de Vasile Popovici și o postfață de Irina Petraș și are cuvinte însoțitoare semnate de Dan Cristea și Alex Ștefănescu, care au scris despre ediția întâi, din anul 2002. Reproducem câteva considerații critice ale lui Alex Ștefănescu: „Nu este vorba de un prozaic asasin în serie. Din romanul lui Gabriel Chifu se înțelege că mereu va exista o frumoasă Clara și că mereu ea va fi victima unui Cesar Leofu. Autorul eternizează într-un mod impresionant tragedia distrugerii a ceea ce este nobil de către ceea ce este josnic, esență a comunismului (ca și a altor forme de comunism care se vor mai afirma ciclic pe pământ). Remarcabilul său curaj artistic face ca romanul să aibă o dimensiune metafizică (…). Transcendența a fost cândva accesibilă românilor și poate va mai fi. Acesta este sensul ultim al cărții.“ Lectură plăcută! (Cronicar)
Mircea Mihăieș invitat la Conferințele din ciclul Justiția memoriei
În ziua de 30 mai, în sala de pe strada J.-L. Calderon nr. 66, am asistat la încă o conferință, (penultima din acest sezon) din ciclul Justiția memoriei, în organizarea Fundației Academia Civică – Memorialul Victimelor Comunismului și a Fundației Spandugino. Invitatul lui Cristian Pătrășconiu, coordonatorul și moderatorul acestui program cultural, a fost Mircea Mihăieș, care a prezentat conferința cu titlul Despre doliu. O temă grea, aridă chiar, pe care Mircea Mihăieș a reușit s-o „îmblânzească“, s-o transforme într-un teritoriu intelectual captivant de explorat și atractiv pentru auditoriu. Toate însușirile personalității sale polivalente (eseist, hermeneut, scriitor, profesor, anglist, cărturar) s-au manifestat din plin și au concurat la reușita acestei prelegeri. Ca impresie generală, a fost o cursă pasionantă pe traseele culturale de referință ale domeniului, de la Leon Wieseltier, în principal!, și până Freud și psihanaliști, Paul Ricoeur și Roland Barthes. Iar ca metodă de abordare, am spune că este aceeași cu care Mircea Mihăieș ne-a obișnuit din cărțile sale extraordinare: el aprofundează tema aflată în discuție până se identifică cu ea și lasă impresia că a citit tot și știe tot despre acel subiect. Folosind, pentru efectul sugestiv, o hiperbolă – în privința bibliografiei folosite ca bază a interpretărilor, M.M. seamănă cu o vrabie care a înghițit apa unui pârâu întreg, fără să se destrame; te întrebi mirat cum de a izbutit. Discursul conferențiarului a fost completat, ceea ce denotă interesul stârnit, cu numeroase replici și întrebări din public. Menționăm aici intervenția lui Horia-Roman Patapievici, care a extins discuția de la doliul individul/ personal la doliul colectiv/ comunitar și a completat cadrul teoretic cu binevenite referiri concrete la cazuri din istoria trăită (ceea ce a făcut, la rândul său, și Matei Vișniec).
Două observații se impun după această conferință. Am subliniat calitatea conferențiarului. Dar e de remarcat neapărat și calitatea deosebită a asistenței. Câteva nume prezente în sală: Ana Blandiana, Andrei Șerban, deja numiții Horia-Roman Patapievici și Matei Vișniec, Andrei Cornea, Gabriel Chifu, Nicolae Prelipceanu, Dan Grigore, Ion Stanomir, Răzvan Voncu și Hanna Bota, Vasile Spiridon, Ioana Diaconescu, Tatiana Niculescu, Tudor Dunca, Adrian Popescu și Rareș Moldovan. Adică un eșantion semnificativ din elita noastră culturală. Și, de aici, rezultă a doua concluzie care se impune: sala din strada J.-L. Calderon, unde se țin conferințele gândite și construite de Cristian Pătrășconiu și girate de Ana Blandiana și de reprezentanții Editurii Spandugino, a devenit un punct central pe harta culturală a Bucureștiului, un loc unde se adună intelectuali de vârf, cei care fac parte din zona vie, lucidă a societății noastre, și unde se pun în circulație idei comunitare înnoitoare. (Cronicar)
Cuțitul lui Salman Rushdie
„Trecuseră treizeci și trei de ani și jumătate de la faimoasa condamnare la moarte proclamată de ayatollahul Ruhollah Khomeini împotriva mea și a tuturor celor implicați în publicarea Versetelor satanice și mărturisesc că pe parcursul acestor ani mi-am imaginat uneori cum asasinul se ridică la vreun eveniment public și se repede la mine exact în acest fel. Așa că primul meu gând când am văzut această siluetă ucigașă năvălind spre mine a fost: Așadar, tu ești. Iată-te. Se zice că ultimele cuvinte ale lui Henry James ar fi fost: «Așadar, în cele din urmă a venit distinsa chestiune». Și la mine venea moartea, dar nu mi-a dat impresia c-ar fi distinsă. Mi-a dat impresia de anacronism.“ – acesta este un pasaj din cea mai recentă carte semnată Salman Rushdie, Cuțitul. Este cartea în care marele scriitor britanic de origine indiană povestește momentele teribile prin care a trecut în urmă cu doi ani, când a fost victima unui atentat în urma căruia și-a pierdut mobilitatea unui braț și vederea la un ochi. Supraviețuirea e pusă pe seama unui miracol de însuși Salman Rushdie: „Cu siguranță nu simt că o mână s-a întins din cer și m-a păzit. (…) Am, însă, sentimentul că s-a întâmplat ceva ce nu trebuia să se întâmple și nu am nicio explicație pentru asta.“ De puțin timp, acest volum se găsește și în traducere românească (Dana Crăciun, obișnuita traducătoare în română a lui Rushdie e, din nou, autoarea tălmăcirii) la Editura Polirom. (Cronicar)