Trăiesc și muncesc astăzi în Italia peste un milion de români: e un adevărat exil în masă! El însă a fost pregătit printr-o rețea foarte puțin cunoscută de relații culturale, valoroase și eficace, de-a lungul secolelor. Un condominium româno-italian, început la finele secolului al XVIII-lea, a continuat, în aria literară și filologică, până astăzi, cu rezultate uneori surprinzătoare.
Iată unul dintre ele, important și pitoresc: în luna mai a acestui an s-a deschis la București o expoziție retrospectivă Constantin Udroiu (mare artist, dispărut acum zece ani), expoziție realizată cu ajutorul soției sale, profesoara Luisa Valmarin de la Universitatea din Roma.
Luisa Valmarin are un loc bine fixat în istoria culturală italo-română. Asistentă a profesoarei Rosa Del Conte, i-a urmat acesteia la Catedra de Română de la Universitatea La Sapienza, unde a predat limba și cultura română timp de decenii, făcând din capitala Italiei centrul relațiilor culturale bilaterale.
Viața soțului ei, pictorul Constantin Udroiu, sintetizează fără voia acestuia istoria țării noastre din ultimul secol, în ceea ce ea a avut mai șocant și mai dramatic. Acest talent pictural deosebit s-ar fi putut stinge înainte de a înflori. A făcut ani de detenție politică la Canal și la Aiud; ultima condamnare, la 22 de ani închisoare (sic!), a avut ca pretext lectura poeziilor lui Radu Gyr, autor pe care îl cunoscuse în închisoare și cu care se împrietenise. Talent artistic precoce, remarcat imediat de profesorii săi de la Academia de Artă din București, și-a început de fapt viața de artist la vârsta de 51 de ani, atunci când a reușit să ajungă în Italia și să practice pictura ca un artist cu adevărat liber.
Pentru a aprecia arta lui Udroiu ar trebui să fii un critic versat și un familiar al tradiției picturale românești, inclusiv al celei religioase. Totuși, privirea unui amator al artelor vizuale surprinde de la început coloristica formidabilă a artistului: culorile sale sunt inventate și celeste. Fiecare dintre ele reprezintă o inovație cromatică personală și nu pot fi întâlnite nicăieri în natură.
Udroiu a pictat biserici, căsuțe, orașe privite de la înălțime, dealuri, păduri, lanuri de cereale, munți primăvara sau toamna, portrete: în toate, tehnica lui picturală poate fi surprinsă ușor. Pictorul are o chemare profundă spre geometrie. Pictează dreptunghiuri policrome, rareori pătrate, de dimensiuni variate, apoi le combină în funcție de obiectul reprezentat. Biserici, case izolate, peisaje de câmpie sau deal, înseamnă doar grupare variată de dreptunghiuri fantezist așezate și înzestrate cu o coloristică amețitoare.
Pictorul român a devenit cunoscut, chiar celebru, în Italia – adică într-o țară unde doar în capitală, la Roma, există 10.000 de pictori recunoscuți. A te afirma printre ei seamănă cu escaladarea Everestului. Udroiu s-a încumetat să execute un asemenea traseu. A pictat fresce monumentale în biserici din toată Italia, a ajuns un cunoscut pictor de icoane, a creat o școală de pictură în Basilicata, lângă Matera. Pictura este arta în care mâna artistului trebuie să conducă mâna elevului și să-i transmită acestuia nu doar teorie, ca la literatură, ci și o mișcare a brațului. Udroiu știa asta de când era el însuși student la București și a apucat să fie profesor abia târziu, spre bătrânețe, într-o țară străină. Important e că a apucat să o facă, iar elevii pe care i-a format l-au iubit ca pe un tată.
Soția pictorului, Luisa Valmarin, și-a consacrat viața răspândirii limbii și culturii române în Italia. Pictorul Udroiu și-a consacrat viața slujind o artă care nu are nevoie de limbaj și de o anumită țară pentru a fi înțeleasă și apreciată.
În acest cuplu italo-român, cele două componente ale limbajului artistic, textul și imaginea, s-au întâlnit și s-au completat. Asemenea conjuncții fericite se întâmplă doar rareori, însă câteodată, din fericire, se întâmplă.