Autorul studiilor Sadoveanu sau utopia cărții (1976), Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc (vol. I-III, 1980 – 1983), Despre poezie (1987), Literatura română postbelică. Lista lui Manolescu (2001), Teme (vol. I-VII, 1971-1988), Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură (2008, 2019) și altele, a fost, timp de mai multe decenii, până în 1989, cel mai important apărător al literaturii noastre aflate în situația „unei cetăți asediate“ de virușii ideologizării politice, și, totodată, un modelator al orientării literaturii contemporane de aici în direcții noi de exprimare. Implicit, și un formator al gustului literar al consumatorilor de literatură, în epoca respectivă. Cred că opera sa cea mai citită, în afară de cronicile săptămânale de întâmpinare din „România literară“ (și din „Contemporanul“) a fost (și va fi) Arca lui Noe dedicată celor trei etape – dorică, ionică și corintică – ale discursului romanesc autohton. Acest eseu despre romanul românesc este un „manual“ indispensabil profesorilor de literatură română și studenților de la toate Facultățile de Filologie din țară. În privința poeziei, opțiunile celor interesați de „mersul“ liricii noastre postbelice se îndreaptă către studiul Literatura română postbelică. Lista lui Manolescu, întocmit în baza unor criterii subordonate unui ferm și necesar program literar de factură canonică. Încheiată cu un sfert de secol în urmă, lista nu cuprinde și modificările apărute, după anul două mii, în relieful fenomenului nostru poetic, modificări dependente, probabil, de o nouă paradigmă canonică. Așa cum bine se știe, canoanele artistice reflectă, în succesiunea lor, fireștile schimbări ale sensibilității, ca urmare a reacției artiștilor (dar și a cititorilor) la schimbările sociale și economice (etc.) survenite în desfășurarea istoriei, care nu știe și nici nu poate să stea pe loc.
În locul înșiruirii unor banale aprecieri exegetice ale mele, este mult mai bine, fără îndoială, să apelez la opinia regretatului Alex Ștefănescu referitoare la autoritatea și la imensa importanță literară a criticului literar Nicolae Manolescu, opinie, deopotrivă, și exactă, ca un diagnostic impecabil, și foarte expresivă: „Cronica sa literară era mitizată, devenise un fel de arcă a lui Noe care putea salva autori de la înecul în amnezia colectivă./(…)/ Cronicarul folosește eficient cuvintele limbii române, care, chemate de el, se prezintă imediat la datorie și îl servesc. El nu trebuie să recurgă la fraze complicate pentru a exprima ceea ce are de exprimat. La puțini critici, poate doar la Titu Maiorescu, mai întâlnim o asemenea proprietate a termenilor /(…)/. Demn de remarcat este faptul că, în spațiul cronicii literare, Nicolae Manolescu reușește să se exprime integral, nesimțindu-se stânjenit de stricta delimitare a spațiului (tipografic). Ființă acvatică mereu vioaie în cubul de apă al unui acvariu, el are aerul că înoată într-un ocean /(…)/. În finalul fiecărei cronici există un verdict. Prezența lui la sfârșitul comentariului constituie singurul element previzibil al acestor texte critice de o mare mobilitate intelectuală. Este vorba însă de o previzibilitate care nu plictisește. Dimpotrivă, ea creează un suspense , ca așteptarea sentinței pe care urmează să o pronunțe judecătorul la sfârșitul unui proces. Ce soartă va avea oare «inculpatul»? Va fi trecut pe lista salvatoare a lui Nicolae Manolescu? Sau va fi condamnat la uitare?» (Alex Ștefănescu, Istoria literaturii române 1941 – 2000, Editura Mașina de scris, 2005, pp. 746-747).
Deși nu am făcut parte din „cercul“ lui Nicolae Manolescu, voi relata succint câteva amintiri de neuitat în ceea ce mă privește. Întrucât am făcut liceul și facultatea în Banat, nu l-am putut vedea „la față“ decât foarte târziu, prin anii 1980, la o ședință a „Cenaclului de Luni“ având ca obiect de dezbatere un ciclu de poezii (bizare) citite de Florin Iaru, poezii pe care, ulterior, le-a publicat în volumul Cântece de trecut strada (Editura Albatros, 1981). Comentariile colegilor de cenaclu, în frunte cu Traian T. Coșovei, au fost, preponderent, negative. În alocuțiunea sa, în încheierea ședinței, Nicolae Manolescu i-a luat apărarea lui Florin Iaru, cu un deosebit tact pedagogic, afirmând că el scrie o poezie pe care cititorii, date fiind rigorile prezentului lor orizont de așteptare (aflat, la fel ca literatura, într-o continuă metamorfoză), nu sunt încă pregătiți să o recepteze cum se cuvine. Poezia sa este în așteptarea „viitorilor cititori“, cu alte gusturi și pretenții, și a citat mai multe versuri dintr-o poezie despre înnebunitoarea prezență, în oraș, a unei domnișoare atât de frumoase, încât vechiul pensionar roade tapițeria scaunului pe care a stat ea, șoferul „papă“ volanul mașinii atins de mâinile ei, iar câinii halesc asfaltul atins de tălpile sale îngerești etc. Abia după trecerea mai multor ani am înțeles că mentorul prestigioasei grupări literare se baza, în intervenția sa, pe teoria receptării operei de artă, formulată de Wolfgang Kayser în studiul Opera literară. O introducere în știința literaturii, apărut la Editura Univers, în 1979, pe care niciunul dintre tinerii prezenți la respectiva ședință de cenaclu se pare că încă nu-l citiseră.
Într-o seară, la Neptun, în 2016, după terminarea jurizării Concursului de poezie „Cununa de lauri de la Tomis“, în cadrul anualului Turnir de poezie, membrii juriului (Nicolae Manolescu, Alex Ștefănescu, Gabriel Chifu, Dan Cristea, Adrian Popescu, Traian Ștef) și încă trei sau patru scriitori aflați, atunci, la Casa Scriitorilor, administrată, ani și ani, de „Nea Vasile“, au stat la taclale, în grădina locantei, până spre miezul nopții, într-o seducătoare atmosferă de veselie. Glume, replici scânteietoare (în dialogul dintre „Președinte“ și Alex Ștefănescu), râsete, aplauze. La un moment dat, comesenii au început să scandeze în cor, spre a-l gratula, astfel, în portativul unei bune dispoziții totale, pe marele critic literar: „Dic-ta-torul! Dic-ta-torul! Dic -ta-torul!“. Desigur, cuvântul scandat viza, în glumă, în tâlcul său freatic, autoritatea lui Nicolae Manolescu în ambele ipostaze: cea de creator al „regimului literar manolescian“ și cea de Președinte al Uniunii Scriitorilor din România, instituție pe care a ținut-o, cu succes, în picioare, timp de 19 ani, în pofida feluritelor turbulențe culturale postdecembriste (și, după câțiva ani, și a hilarelor ostilități apărute, din senin, chiar în interiorul ei).
În anul următor, spre sfârșitul lunii august, au fost trei zile urâte (marți, miercuri și joi): a bătut un vânt rece, cerul a fost mereu înnorat și a și plouat în mai multe reprize. Vineri, pe la ora 10, a apărut Nicolae Manolescu, însoțit de fiica sa. Vremea era cât se poate de frumoasă: soare, cer senin, vară deplină. Când l-am văzut, la masa preferată din grădina Casei Scriitorilor de la Neptun, unde citea, preocupat, o carte, m-am dus, politicos (chiar smerit), să-i urez bun venit. „Bine ați venit, Domnule Președinte“ i-am spus, temându-mă că poate îl deranjez. „Iată – am continuat eu – în toate zilele de marți încoace a fost o vreme foarte urâtă, a bătut vântul, a plouat, a fost frig. Ați venit dumneavoastră și, iată, dintr-odată vremea s-a schimbat. Nu mai bate vântul, e soare, se poate merge la plajă“. A urmat răspunsul său – spontan și autoironic – care m-a încântat și, emotiv cum sunt, m-a și blocat: „Ei, ceva puteri mai avem și noi“! Un răspuns, pur și simplu, antologic prin conotațiile și subtilitățile conținute.
Ultima oară l-am văzut la ceremonia de înmormântare a lui Alex Ștefănescu. Era sobru, distins, ca întotdeauna, și foarte trist. Nimeni dintre cei veniți să-și ia rămas bun de la Alex Ștefănescu nu bănuia că „Ea“ pusese ochii și pe Nicolae Manolescu.
Locul rămas gol, după „plecarea“ criticului literar sub a cărui baghetă literatura noastră postbelică, cea de până la 1989 și cea de după, a respirat, atât cât s-a putut, aer curat și lumină, va fi multă, multă vreme… vacant.