Sub forma editată de Spandugino, cartea de Ore franceze a lui Ion Pop are și un al doilea volum, diferit de primul. Mai întâi prin momentul realizării acestor dialoguri cu oameni de cultură francezi: volumul al doilea respiră alt aer, purificat; alcătuit mai ales din texte de după 1989, el a fost scris în libertate, într-o libertate mai vizibilă decât în alte cărți, apărute în împrejurări similare. Există și câteva texte datând din prima perioadă a șederii autorului lor la Paris, dar ele nu schimbă atmosfera generală – atmosferă degajată, de texte scrise în libertate, profund diferite de acelea compuse sub privirile cenzorului.
Prăbușirea în Europa de Est a unor regimuri politice care vizau eternitatea rămânerii lor la putere a zguduit reperele „intelighenției“ franceze: parcă fără să vrea, anumiți interlocutori strecoară câteva cuvinte despre recentele evenimente din Est; unii o fac cu regret, dar chiar și în frazele lor apare ideea că lumea comunistă nu era tocmai raiul pe pământ. Însă majoritatea intelectualilor salută cu entuziasm prăbușirea Zidului. Oricum, relativa varietate a opiniilor din acest al doilea volum de Ore franceze apare cu adevărat impresionantă.
Dacă primul volum de interviuri luate de Ion Pop privea mai ales lumea literară și metodolo giile la modă în anii 1970-1980, în volumul al doilea pro filul intelectual al Parisului se schimbă. Defilează în fața noastră critici și teoreticieni ai literaturii (Jean Rousset, Michael Riffaterre, Jean Starobinski ori Tzvetan Todorov), dar și alte personalități ale lumii intelectuale. Apar propriu-zis scriitori, nume de primă mărime ale literaturii franceze din acel moment (Yves Bonnefoy, Dominique Fernan dez, Jean d’Ormesson), precum și istorici, filosofi, etno logi, comentatori politici de nivel înalt. Parisul nu se mai reduce la teoria literară, la structuralism, la ecourile din mai 1968; el devine cu adevărat capi tala lumii, ori cel puțin a Europei. Profesorul român a avut șansa de a surprinde capitala Franței într-un moment de efervescență multiplă.
Una dintre cele mai neașteptate apariții reflectă starea de spirit generală: e vorba de interviurile luate lui Alain Finkielkraut și Philippe Sollers: cei doi tovarăși de luptă în așa-zisa revoluție pariziană au devenit, după trecerea a trei decenii, adversari. Finkielkraut a evoluat spre o înțelegere rațională a lumii, aruncând peste bord balastul utopiei comu niste; Sollers, în schimb, are ambiția de a rămâne comunist, în pofida istoriei care îl dezmințea. Aceste două interviuri puse față-n față rezumă imaginea Franței de la începutul anilor 1990. Multe dintre paginile acestui de al doilea volum ar putea figura în antologii privind gândirea europeană după căderea „Cortinei de Fier“.
În atmosfera instalată după decembrie 1989, autorul Orelor franceze se mișcă mult mai dezinvolt, adresează întrebări incomode cunoscuților francezi. Iar personaje care, probabil, n-ar fi fost acceptate în primul volum din cauza biografiei lor își găsesc aici un loc binemeritat. Paginile care vorbesc despre Ionel Jianu, Etienne Hajdu ori Alexandru Șafran mi se par dintre cele mai interesante, pentru că aduc în fața cititorilor români personalități și fapte practic necunoscute.
O istorie a literaturii franceze poate lua diferite forme. Istorii ale literaturii franceze contemporane există nenumărate, iar unele au fost traduse și la noi (cea a lui Pierre de Boisdeffre, de exemplu). Dar cititorul Orelor franceze ale lui Ion Pop poate lua contact într-o variantă inedită cu literatura și cu filosofia franceză contemporane prin intermediul interviurilor, un contact direct și infinit profitabil. Prin această reeditare, ca de atâtea ori, Editura Spandugino a făcut culturii noastre un cadou de zile mari.