Un spirit liber
Când l-am cunoscut, la câțiva ani după reîntoarecea sa din Statele Unite ale Americii, Dan Cristea aducea, în acele timpuri meșteșugit tulburate politic și social, un binefăcător spirit de libertate ; de gândire și, totodată, de comportament. De aceea, pentru cei care, încă nedeprinși cu exercițiul independenței personale, el era o călăuză în orientarea căreia te puteai încrede fără rezerve.
Îți întărea această convingere faptul că, în America, Dan Cristea isprăvise niște treburi cărturărești serioase : un doctorat în literatură , o scurtă carieră universitară, o carte de amplitudine, tradusă, apoi, și în limba română sub titlul Versiune și subversiune – paradoxul autobiografiei. Iată cum, așadar, un colț de peste ocean, cu încărcătura sa culturală și cald umană deopotrivă, poposea, prin el, și în Bucureștiul frământat de barbare dispute politice și nu numai. Ioana Deligiorgis, soția și îngerul său păzitor, pachete cu cărți serioase, dar și doi câini „exotici“ ( un shetland și un schipperke care stârneau uimirea-admirativă prietenilor) îl însoțiseră în această revenire acolo unde a simțit că îi este locul – în literatura română.
Astfel s-a așezat temeinic Dan Cristea în realitatea culturală românească: scriind, participând la viața literară, administrând cultura bucureșteană din funcția de consilier șef, girând directoratul Editurii Cartea Românească. Dar el nu se rezuma doar la lumea culturală a Capitalei, venea și în provincie, răspunzând fără ezitare solicitărilor ( numai la Oltenița, în câțiva ani, a fost de cinci ori), participând la lansări de cărți, dezbateri literare, întâlniri cu cititorii. Îl interesau, în primul rând, întâlirile cu tinerii, cu liceeni, cărora le ținea veritabile prelegeri de literatură adevărată. Din când în când, venea însoțit de doctorul Boeraș, vechiul și bunul său prieten, pentru a ne desfăta la câte o partidă de pescuit la Mostiștea, lacul de lângă fosta moșie Regală de la Mănăstirea, unde inginerul Țup primea scriitorii-pescari și nu numai.
A urmat instalarea la Snagov, din care Dan Cristea a făcut, ani buni, un veritabil topos literar ; un loc unde „ficțiunile eului“ său au prins aripi tot mai vânjoase, hrănite cu „poezia vie“ a scriitorilor contemporani, citită în „cărțile de azi“.
Dan Cristea a scris atât de mult despre cărțile de poezie, pentru că era el însuși poet. Am descoperit aceasta într-un număr din revista „Agora“, care apărea în America, unde îi apăruseră două poezii, iar când mi-am exprimat surprinderea, mi-a dezvăluit că a scris multă poezie, iar acesta e secretul său creator : prin poezie își afla un necesar „echilibru interior“. Desigur, scria, în primul rând, pentru sine, iar delicatețea sa comportamentală și, desigur, desăvărșita conștiință critică, l-au determinat să nu facă publică și această latură a creației sale.
Scriind ultima sa cronică literară despre ultima carte a lui Dan Cristea, Noile cronici de la Snagov ( ce tristă coincidență !), Nicolae Manolescu îi aducea, în cunoscutu-i stil echilibrat, un binemeritat elogiu, remarcând și enumerând criteriile care i-au însoțit în toate cărțile și în permanență demersul critic : lipsa „tranzacțiilor cu valoarea“, imparțialitatea judecăților, corectitudinea interpretărilor.
Dar Dan Cristea nu a scris numai despre literatura română contemporană. Tot Nicolae Manolescu remarca, în Istoria critică, faptul că eseurile din Caii lui Ahile și alte eseuri „pot fi considerate un minunat ghid pentru o bună (re)citire a clasicilor“. Se știe cât de mult iubea Dan Cristea Grecia, din care aduna acele „fărâme“ de „impresii personale și referințe livrești“, puse în pagini cum „puțini mai scriu astăzi la fel de expresiv și cu multă pasiune despre antichități sentimentale“, cum același Nicolae Manolescu aprecia.
Caracterul său nobil și stilul elegant, au făcut din Dan Cristea unul dintre cei mai iubiți și apreciați critici literari „de azi“, iar plecarea sa în eternitate este cu atât mai mult mai regretabilă.
Liviu Capșa
Cei de care nu ne despărțim niciodată
Există atâtea feluri de a muri. De pildă, moartea liniștită, în somn, fără chin, dintr-odată, pe care nici n-o simți. Sau moartea fulgerătoare, neașteptată, care pricinuiește consternare, durere, deznădejde printre cei rămași în viață care-și legau atâtea speranțe de cel astfel plecat dintre noi. Și există moartea pe care a-și numi-o moartea picătură cu picătură. Când în chip lent, dar fatal, fără întoarcere, ființa se scurge din trupul celui chinuit, iar locul îi este luat de neființă, de întuneric, de neant. De o astfel de moarte a avut parte Dan Cristea.
L-am văzut cum era luat în stăpânire de boală, de suferință fizică copleșitoare în toamna trecută la Alanya. M-am întrebat încă de atunci dacă pentru el nu e prea târziu totul, dacă mai are resurse să lupte și să reziste. Știam că, în ultimii zece-cincisprezece ani, trecuse prin repetate încercări cruciale privind starea de sănătate și ieșise cu bine din toate. Îmi spunea de fiecare dată cu un patetism reținut: „Găbiță, Dumnezeu mă iubește!…“, și își făcea semnul crucii fără pic de emfază, plin de recunoștință.
Și l-am văzut ultima dată în urmă cu aproape două luni de zile, în spital, la Fundeni, la terapie intensivă, unde mă chemase imperativ. M-a șocat transformarea lui fizică: era conectat la aparate, corpul său se împuținase, avea oase subțiri, de copil, pe care pieile atârnau descărnate. Doar fața mai era a lui, cea știută, și mintea încă îi era întreagă, deși Dan deja vorbea cu mare greutate. Voia, din câte am înțeles, să mă numească legatarul lui testamentar și să lase biblioteca sa impresionantă și o sumă de bani Uniunii Scriitorilor, pentru înființarea unei fundații și instituirea unui premiu pentru tineri scriitori „Dan Cristea“. Mi-am dat seama atunci că, într-adevăr, totul era prea târziu pentru el: mereu amâna să facă ceea ce avea de făcut – ăsta era felul lui de a fi! –, ajunsese nu în ceasul al doisprezecelea, ci al paisprezecelea sau și mai și. Evident, intenția lui nu s-a mai concretizat, nu s-a găsit un notar care să legalizeze un astfel de tardiv testament și, de altfel, curând el și-a pierdut capacitatea de a vorbi. A intrat în comă și numai profesionalismul și abnegația profesorului Șerban Bubenek l-au mai ținut în viață sau, mai exact, l-au ținut pe un tărâm intermediar între a fi și a nu mai fi și după ce i s-a împlinit sorocul, și după ce ghemul vieții lui se deșirase în întregime.
Cu vreun an în urmă, Dan mi se confesase despre un subiect totdeauna delicat (anume, ce are de gând să se întâmple cu bunurile sale când va închide ochii) și mă asigurase că a reglat totul, a întocmit actele necesare. Însă s-a dovedit că n-a fost așa. Dan avea o fire absolut specială, era departe de el tot ce presupunea disciplină, pragmatism. Zona aceasta de terestritate din existența lui era în răspunderea soției sale Ioana, care l-a iubit și l-a îngrijit extraordinar, care avea spirit practic și a adus ordine în traiul lor comun.
Cu capul în nori, recunoscând că e nepriceput în ceea ce privește gospodărirea vieții de familie, lui Dan îi revenea altă responsabilitate: literatura, cărțile. Aici nu făcea compromisuri, nu admitea cedări, nu precupețea niciun efort, trata activitatea sa de diagnostician al cărților cu o seriozitate rară, era atent și generos cu cei meritorii, era exigent cu toți autorii, mari sau mici, se purta de parcă, scriind despre literatură, ar fi pășit pe un teritoriu sacru. Vocația sa literară era o însușire puternică, indiscutabilă, iar devotamentul său, dăruirea sa pentru literatură erau totale. A fost un cărturar, un bine știutor, doctoratul luat în Statele Unite i-a înlesnit deschiderea spre marea literatură a lumii, spre ceea ce este peren. Avea spirit critic și gust literar sigur. Iubea literatura română căreia i s-a dedicat până în ultima clipă. Încă mai scria, la peste optzeci de ani, critică de întâmpinare, cronică literară. Nicolae Manolescu l-a numit „ultimul mohican“ al acestei specii. Dan Cristea era convins de necesitatea unei astfel de misiuni: cineva îndrituit se cade să stea de veghe la poarta pe care dau să intre în literatură noile titluri ale atâtor și atâtor autori, cineva îndrituit se cade să stea de veghe, să cântărească cu competență și cu probitate operele și să alcătuiască harta valorilor. Ultima sa carte, Noile cronici de la Snagov, apărută la Editura Cartea Românească pe când el se afla în momentele acelea agonice, când trupul la început și mintea mai apoi nu l-au mai ascultat, ni-l arată pe Dan Cristea ca fiind una din vocile cele mai credibile din critica literară românească. Punea cu exactitate diagnostice, analizele sale reprezentau o evaluare de necontestat a cărților, Dan Cristea era una din cele mai apreciate instanțe de validare a valorilor din literatura noastră.
Rolul jucat de el în devenirea mea auctorială este unul hotărâtor, recunosc și subliniez acest adevăr. Ne-am întâlnit vara, la Casa Scriitorilor de la Neptun, imediat după întoarcerea lui și a Ioanei din America și între noi s-a legat deîndată, firesc, o prietenie fără fisură care a durat până la sfârșit. Cu el mi s-a întâmplat acea intrare în rezonanță, ca fire, ca mod de a vedea lucrurile și de a înțelege literatura, așa cum de puține ori ne e dat să trăim. Curând după aceea, a venit la Craiova, să predea la universitate. Acest lucru a consolidat și mai mult prietenia noastră, apropierea noastră literară. A crezut de la început în talentul meu literar și m-a susținut cu tărie, cu consecvență în toți cei treizeci de ani scurși de atunci. Mi-a publicat trei romane și două volume de versuri la Cartea Românească, pe vremea cât a fost directorul acestei edituri. A făcut parte din jurii care m-au premiat. A scris despre absolut toate cărțile mele. A semnat prefețe la diferite volume de-ale mele. Felul cum s-a purtat el ca eminent critic literar față de mine ca autor este exemplar și a fost o șansă, un privilegiu pentru mine, pe care li le doresc și altor colegi într-ale scrisului.
Dincolo de relația critic-autor, ceea ce a însemnat enorm este, repet, legătura de prietenie. Am în minte atâtea secvențe tulburătoare în care el este prezent. Am participat amândoi la zeci și zeci de reuniuni și proiecte literare, în atâtea locuri, la București și la Craiova, desigur, dar și pretutindeni în țară, sau la Paris, Lyon și Versailles, la Atena, la Delphi și la Leptokaria, la Barcelona și în câte și mai câte alte orașe, în nenumărate împrejurări plăcute. Mi-a fost atât de drag. Într-unul din romanele mele, mi-a și inspirat un personaj de care sunt foarte atașat. Aș putea să povestesc ceasuri întregi întâmplări cu el, pline de căldură sufletească și de farmec. Țin minte atâtea replici de-ale lui, dintr-un moment sau altul. Astfel, îmi amintesc, de parcă scena s-ar fi petrecut ieri, exclamația lui de bucurie când, în urmă cu vreo șapte sau opt ani cred, ne-am dat jos din autobuzul care ne adusese de la aeroport (Dan era după o operație chirurgicală extrem de dificilă, care din fericire reușise!) și s-a văzut în centrul Parisului: „Doamne, ce minune e că mi-a fost dat să mai ajung o dată în locul ăsta!“. Eram acolo noi doi împreună cu alți doi prieteni, Nicolae Prelipceanu și Adrian Popescu. O, zile pline de strălucire!
E de netăgăduit, verific în clipele astea: când moare cineva la care ții în chip deosebit, moare și o parte din tine, universul tău se îngustează vădit și ireparabil.
Oricum, prezența acestui prieten este atât de prețioasă pentru mine, încât refuz să mă despart de el. Cât timp voi rămâne viu, am să-l port și pe el viu în mintea mea. E aceasta o putere magică, una aparte, care ne este tuturor îngăduită, oricât am părea de fără puteri. Trebuie doar să ne folosim de ea și viețile celor care contează pentru noi se vor prelungi cu propriile noastre vieți.
Gabriel Chifu
Dan Cristea, un prieten al tinerilor scriitori
La despărțire, imaginea firavă a profesorului mi-a rămas în memorie ca o ultimă umbră într-un apus de soare la marginea mării. Nostalgic, am făcut câteva fotografii parcă având un sentiment al unei pierderi iminente. Înconjurați de prieteni și poezie, am avut răgazul de a ne reaminti atât de multe episoade amuzante și plăcute, prieteni și întâmplări din Craiova. Iubea acest oraș și regret că nu a mai fost posibilă o ultimă vizită printre olteni, însă problemele sale de sănătate au făcut imposibilă participarea la Gala scriitorilor din Oltenia, eveniment organizat de Filiala Craiova a Uniunii Scriitorilor din România. A intenționat să ne dăruiască un ultim gest de prietenie înainte de lunile chinuitoare de suferință… Volumele semnate de Dan Cristea cuprind și analize ale cărților scriitorilor olteni, ca o dovadă de atenție de care se bucurau confrații pe care i-a cunoscut în Cetatea Băniei. Privită atent și cu intenția de a surprinde ansamblul creației de-a lungul unei cariere rodnice de critic literar, opera literară a lui Dan Cristea are parcursul linear al celui care scrie fără încrâncenare, autorul asumându-și misiunea de recreare a imaginii sau a ideilor expuse în volumele analizate. Echilibrat, fără excese, Dan Cristea a fost printre cei mai longevivi dintre cei care și-au asumat rolul, nu de puține ori ingrat și riscant, al criticii de întâmpinare. Consistentele volume în care a adunat cronicile literare arată rezistența în timp a unei orientări sănătoase a criticii literare, a verdictelor și a unor validări pe care nu mulți le-au acceptat încă de la început.
Voi păstra imaginea profesorului care avea generozitatea de a-și asculta interlocutorul, construind dialoguri fără superioritatea sau rigiditatea unor universitari cu ifose de provincie. Vorbea cu plăcere despre tot ceea ce a însemnat experiența americană, cu susținerea doctoratului în literatură comparată la Universitatea din Iowa, fără a arunca vreo umbră pe activitățile sistemului universitar românesc. L-am cunoscut îndeaproape în anii în care a predat cursuri la Universitatea din Craiova. Amuzat, cu o amărăciune oarecum jucată, observa că absența studenților ne oferă răgazul de a desfășura adevărate colocvii în preajma tinerilor scriitori craioveni. Mă număram printre studenții care își putea audia profesorul în afara amfiteatrelor, învățând înzecit mai multe lucruri în comparație cu tocitul unor cursuri seci. A legat multe prietenii printre intelectualii craioveni, ceea ce nu este puțin lucru, cunoscute fiind asprimea oltenească în relaționări conjuncturale sau chiar a cultivării unor personaje influente pentru lustruirea carierei. La Dan Cristea era altceva, lăsându-i pe veleitari să-și facă jocurile penibile de curtoazie, fără a se arăta dispus să scrie vreun rând despre cărțile lor. A preferat să-i susțină pe câțiva tineri în scrisul cărora căpătase încredere. Mai mult, pot spune că au fost semne de prietenie, o amiciție specială promovată cu măsură în spațiul literar, acolo unde se întâlneau generația sa și cea mai tânără din anii nouăzecismului. Tristețea provocată de despărțirea de acest om bun, care emana empatie, cumpătare în orice relație și înzestrat cu o educație rafinată mă împiedică să rememorez întâmplări amuzante, dar vine o vreme pentru tot, cum se spune. Ca și vremea evaluării unei opere literare remarcabile prin contribuția majoră la consolidarea reperelor literaturii de azi.
Mihai Firică
Moartea de primăvară
Teribile pierderi în doar câteva săptămâni !
Iar acum, acum în aprilie – April… the cruellest month – pleacă dintre noi Dan Cristea, acest critic excepțional de poezie (și nu numai poezie), acest om generos și solar cum rar există! Pentru mine – o prezență benefică și semnificativă efectiv de la primul pas literar, din ziua în care am deschis prima oară, timid, ușa unei redacții cu câteva poeme de publicat. Afabilitatea lui, cordialitatea lui spontană, sensul camaraderiei de breaslă, vocația prieteniei, pasiunea ideilor, orizontul vast, calm, penetrant, intuitiv al lecturii și înțelegerii sale îl fac de neînlocuit. De-a lungul atâtor ani dificili și agitați, străbătând el însuși mai multe spații (cultural, geografic), Dan Cristea a rămas fidel sieși ca om și constant în demersul său critic integrator, departe văzător. Devoțiunea fără rest față de vocația/profesia sa ne-a oferit, statornic, o terra firma a metabolismului literar.
A fi citit, ca scriitor, completează arcul existenței tale. A fi fost citit și analizat, ca poet, de Dan Cristea, cu acea atenție vie, senzitivă, multifațetată a sa, este un privilegiu. Îi port nespusă gratitudine pentru aceasta nu doar în privința cărților mele, ci și ale atâtor colegi, de-a lungul deceniilor. Cititul împreună, oglinzile paralele…
Rămân cu noi, în prezent continuu, cele ce el a scris cu atâta dragoste de cărți și bucurie, cu justețe și cunoaștere – vocea caldă, așezată, discretă, substanțială a zicerii sale.
Ioana Ieronim
Elogiul lentorii
Literatura era o chestiune existențilă. Așa mi-a spus cândva, cu vreo cinci ani în urmă. Așa, mai precis: „pentru mulți scriitori moderniști, literatura a reprezentat o formă de viață, o formă de supraviețuire; literatura este o chestiune existențială. Nu sunt convins că acum tipul acesta de raportare la literatură mai este valabil. Cred că tipul acesta de ancorare existențială în literatură a cam dispărut. Să nu generalizez totuși; poate că mai sunt și excepții“. Cred cu tărie că el însuși era o excepție: Dan Cristea cred că era așa – un credincios al literaturii. Și aș spune chiar mai mult: un credincios care se lupta cu timpul.
Dan Cristea a lăsat o operă amplă, remarcabilă și solidă. De asemenea, a lăsat amintirea, de neșters, a unei ținute critice distinse – în care se îmbină eleganța, rigoarea, atenția, scriitura limpede – direct la argument, exercițiul distanței, excelenta cunoaștere a contextelor și subtextelor; nu în ultimul rând: cunoașterea capilară a literaturii române contemporane. Un, dacă vreți, old style pentru critica literară autohtonă – marcă a unui domn care știa a pune în act – și a făcut-o decenii de-a rândul – o regie veche, verificată, de cea mai bună calitate. Cei care – istorici literari, scriitori, prieteni – l-au cunoscut cu siguranță mult mai bine decât mine (nota bene: Dan Cristea era și un prieten de cursă lungă!) sunt convins că vor vorbi mai mult și mai bine despre acestea – și multe altele – calități ale recent dispărutului dintre noi.
Dan Cristea practica, în chip natural, luciditatea. Iată, în zoom, o mostră de acest gen (cu valoare de avertisment și pentru un viitor mai degrabă lung decât scurt): „Iarăși vin la o problemă – care e problema societății noastre, nu doar a literaturii. Am scris recent un text, pornind de la un text al lui G. Călinescu din 1932. El făcea o translație: literatură-cultură-lectură. Nu avem lectură, nu avem cultură, nu avem literatură. Foarte simplu spus și foarte percutant. Cred că trăim un dezastru al școlii – și, de aici, și restul de consecințe care nu sunt dintre cele mai bune“. În același spirit, al lucidității, era convins că „ora exactă în literatură“ se dă – încă se dă! – în revistele literare: „ele au rămas «Nordul» pentru mine. Simt nevoia să le elogiez în mod aparte. Ele sunt un foarte bun barometru. Elogiul meu pentru acestea nu implică doar poziția mea partizană – eu însumi lucrez la o revistă a Uniunii Scriitorilor, ci are în vedere faptul că, efectiv, cu toată detașarea posibilă, privind la ce e în jur, revistele culturale de la noi sunt o oază de bun-simț, de limbă română curat scrisă, de respect pentru valori, de normalitate. Celelalte publicații, și nu numai publicații, dar și televiziuni, poate cu mici excepții, sunt bântuite de o vijelie a neantului, de vulgaritate, de prostie, pur și simplu“. Și despre meseria sa –. „Și statutul public al criticului literar s-a diminuat. Mie îmi place să spun ce gândesc și asta e ceea ce cred eu; poate că mă înșel, dar vocea criticii literare a devenit, pentru unii, neglijabilă, de trecut cu vederea. Se publică foarte ușor, prea ușor poate, nu mai există discernământ, toți se metamorfozează prea lesne în «scriitori» – așa cum, la teatru, dacă unii actori tineri au apucat să joace un rol și jumătate neantul spiritului critic îi transformă în celebrități ori «maeștri»“. Nu e chiar așa.
Dan Cristea practica, în chip natural, luciditatea și se lupta cu timpul. La propriu, de talie mai degrabă mică, era, de fapt, un luptător de categoria grea împotriva unor probleme dintre cele mai grave. Copilăros, deținea arta de a fuma două țigări în același timp, pretinzând că s-a lăsat demult de fumat. Avea o știință de a pondera replicile într-un dialog, o îngăduială și o lentoare (care, și ele, parcă veneau dintr-o lume mai veche) și care făceau cu atât mai plăcute clipele, uneori ceasurile pe care le puteai petrece împreună cu el. Într-una din ultimele noastre conversații, spunea cât de mult îi place să stea tăcut, lângă malul unei ape.
În 25 februarie, a murit Alex Ștefănescu. În 23 martie, a murit Nicolae Manolescu. În 13 aprilie, a murit Dan Cristea, „criticul maratonist“, așa cum foarte inspirat l-a descris Răzvan Voncu într-o cronică recentă. Într-o lună și jumătate, au plecat de lângă noi trei dintre cei mai importanți critici literari ai ultimei jumătăți de secol, trei dintre cei mai eleganți și mai valoroși cavaleri ai Republicii Literelor. E o lună și jumătate teribilă și greu de acceptat. Dincolo de opera lor – uriașă și extraordinar de prețioasă pentru patrimoniul nostru cultural –, dincolo de prezențele lor publice, binecunoscute, distincte și distinse, cei trei erau și posesorii unui capital remarcabil de bună-dispoziție. Reiau și precizez și mai bine un unghi pe care l-am marcat într-o notă de final a textului scris la despărțirea de Domnul Profesor Nicolae Manolescu. La Casa Vernescu, când urci spre sediul Uniunii Scriitorilor și al „României literare“, sunt mai multe trepte de urcat. E un fel de scară, nu foarte lungă, nici foarte scurtă, solicitantă, dar care îți dă prilejul unui popas pe undeva pe la jumătatea ei. În ce mă privește, eu îi știu și așa pe cei trei oameni extraordinari pe care am avut privilegiul să îi cunosc în ultimii 6-7 ani, în anii lor ultimi de viață: urcând acele trepte, oprindu-se la jumătatea lor, și pentru o scurtă odihnă, dar – mai ales, aș spune – și pentru a ne zâmbi nouă, celor care îi așteptam în capul scărilor. Încetinind timpul, îmblânzind timpul (care, nu-i așa, o știm din literatura bună, uneori chiar nu mai are răbdare!) cu un zâmbet luminos…
Cristian Pătrășconiu
Și Dan Cristea…
Încă un prieten, Dan Cristea, s-a adăugat celor plecați în aceste luni de primăvară îndoliată. Coleg cu Dorin Tudoran la revista „Luceafărul“, Dan Cristea avea aici excelente cronici literare despre poeții mai multor generații. M-a cucerit, în 1984, când încă nu-i devenisem apropiat, portretul pe care i-l făcea lui Nicolae Prelipceanu, în postfața la antologia acestuia din colecția „Hyperion“, Editura „Cartea Românească“. Câteva linii dintr-un portret al criticului. Așadar, depănînd amintiri, în verile anilor 70, putea fi văzut la mare un tînăr cu alură de baschetbalist, cu mâini și picioare lungi, umblând ușor aplecat… Era căutat, chiar răsfățat și disputat de grupuri de prieteni, căci constituia, în genere, un ferment al veseliei și bunei dispoziții de vacanță… În totul omul atrăgea spontan simpatia, sugerând nonșalanță, loialitate și spirit de fairplay“. Un veritabil portret literar, criticul apelând la memoria sa afectivă, deși mărturisea că ,, nu era un adept prea convins al criticii portretistice“. Am devenit prieten cu Dan, care avea cultul prieteniei, am fost mereu într-un dialog cald și calm, chiar dacă firea sa nu era una liniștită.
Dan Cristea, al cărui model cultural a fost regretatul Nicolae Manolescu, amândoi dând cronicii literare importanță și strălucire, după o periodă de compact dogmatism ideologic, închide o perioadă literară, 1964 (anul debutului său, al începutului unui reviriment cultural general) – 2024. De prin anii 1960, primatul esteticului este afirmat ca principiu, prin vocile, tot mai ascultate, ale unor critici tineri, iar grila axiologică funcționează normal, chiar dacă exista în comunism un clivaj între autorii oficializați, agreați de partid și cei eliberându-se de (auto) constrângeri partinice. Aceștia direct, sau indirect, sunt în fond contestatari ai regimului. Până mai ieri, Dan Cristea deținea statutul și calitatea de ,,ultimul mohican al criticii literare, aflat încă în activitate“, cu sintagma manolesciană, rostită la cei 80 de ani ai redactorului vechiului „Luceafăr“ și redactor-șef al „Luceafărului de dimineață“. Dan Cristea mi se pare cel mai apropiat stilistic și ideatic pleiadei critice șaizeciste, lui Nicolae Manolescu însuși, lui Eugen Simion, lui Mircea Iorgulescu, lui Lucian Raicu. Aceasta fără ca Dan Cristea să-și piardă vocea proprie, sigură, dar nu emfatică, cu subtile inflexiuni și nuanțată, unde aprecierea și elogiul, sau, dimpotrivă, rezerva și respingerea (civilizată) sunt bine cântărite. Gustul criticului de la revista „Luceafărul“, cea de dinainte și de după 1989, eleganța dar și pertinența analizelor sale asupra poeziei, mai cu seamă, au avut ecoul scontat în epocă, dar și în prezent. Pe filiera Noii critici franceze a anilor 1960, 1970, a Școlii de la Geneva, Dan Cristea a scris sute de pagini, care rămân valoroase prin diagnoza exactă aplicată contemporanilor sau prin relectura clasicilor literaturii române. Dar există și o dimensiune teoretic-globală, transnațională, care-l apropie, într-o anumită măsură, de relativ tinerii critici Paul Cernat, Alex. Goldiș, Adrian Mureșan, Bogdan Crețu, mă refer la Versiune și subversiune, paradoxul autobiografiei, 1999, ed. a doua 2012, volum apărut inițial în limba engleză.
Ne-am despărțit de un critic autentic, dedicat și susținător al valorilor, cu sensibilitate și farmec în scrisul lui, pe care-l regretăm, dorindu-i un drum luminat de stele deasupra mărilor, pe care le-a iubit, una se numește Marea Neagră, cealată Marea Egee. Molipsit de patima drumului pe pământ, prin aer, sau pe ape, aude, acum, mai bine, cred, cum plâng caii Xantos și Balios moartea lui Patroclu, caii imortali ai lui Ahile, care îi prevestesc acestuia, moartea, cumva derobându-se „Dară nu-ți este departe nici ziua pierzării și-atuncea/ Nu noi de vină vom fi, ci doar zeul și soarta cumplită“. (Homer, Iliada, Cântecul al XIX-lea, traducere de Dan Slușanschi, Ed. Humanitas, 2012).
Îmi rămân vii în memorie multe scene trăite sau povestite de Dan. În urmă cu vreun deceniu, vorbind cu un marinar grec, căruia îi învățase limba, acesta l-a poftit să împartă cu el, pe vas, carnea mielului gătit cu ierburi amare. A doua secvență, Dan luând la rând atent rafturile de la librăria Jibert Jeune, din Place Saint Michel, cumpără fericit câteva volume recente de eseuri și studii literare. A treia, fumând, mă așteptă răbdător, într-o duminecă dimineață, la ieșirea de la L’Eglise Saint-Antoine de Padoue. Mă invită apoi la un pahar de vin roșu. Fuma mult, i-am recitat ceva dintr-un poet grec „Fumez fără oprire de azi dimineață/ de m-aș opri trandafirul m-ar îmbrățișa cu spinii și cu multele petale, înăbușin du-mă“. Seferis! L-a recunoscut imediat pe autorul poeziei Matei Pascal printre trandafiri, în traducerea lui Aurel Rău. Versurile i le-am spus (e drept, sărind peste spinii și petalele evocate) la bistroul din arondismentul al XVI-lea, în apropierea hotelului unde trăsesem, veniți, patru prieteni, la Salon du livre. A continuat să fumeze. Era încă în putere. Vinul roșu-i accelerase debitul cuvintelor, râdea, nepăsător, nu cred că moartea îl voia, deocamdată. După un timp, ea s-a întors, probabil l-a privit lung și l-a luat. „Căci nu e nimic mai supus suferinței din toate pe lume,/ Mai schimbător decât omul, din tot ce pățește și suflă.“ (Iliada, Cântul-al XIX- lea)
Deci, Dan nu va mai gusta mielul pascal nici pe un vapor plutind pe Marea Egee, nici pe pământul în care s-a scufundat.
Nu pot să o uit, apoi, pe Ioana Deligiorgis, soția grijulie a lui Dan, pe care-l așteptam în grădina-restaurant de la Casa Vernescu, prin anii 1991, 1992. S-a așezat cu noi un prozator, S.G., care a interpelat-o din senin pe Ioana „Voi de ce ați mai revenit aici din America, ați băut gaz?“ După un moment de tăcere, Ioana, aprigă: „Să-ți fie rușine, aici e locul lui Dan! E țara lui! În America toată ziua vorbea numai despre voi, nu mai putea de dorul prietenilor! Acum vii tu și mă întrebi așa ceva!“
Adrian Popescu
Dan, Pisicuț, Bondarul, Pilierul
Plecă și Dan Cristea. Se duse după o lungă ezitare. Unde, oricine a ajuns acolo, la intrare sau mai precis la ieșirea de serviciu de-aici, ezită să deschidă ușa. Sau ezită ușierul să i-o deschidă. Numele lui va rămâne pe o piatră, undeva, pe malul lacului Snagov, dar mai sigură memorie decât aia e, poate, cea din noi, cei care am parcurs o vreme traseul alături.
Îi spuneam uneori, în glumă firește, Pisicuț, pentru că știa să fie moale și tandru, sau Bondarul, fiindcă era vioi și mobil. Dar astea erau, așa, niște porecle între prieteni. Ba unii îi adăugaseră și Pilierul, pentru că ar fi jucat cândva și rugbi. Dar jocul pe care și l-a ales până la urmă l-a practicat cu seriozitate și, pe cât poate fi un om așa ceva, era un critic literar obiectiv. O mai fi scăpat și el, ca tot criticul român în viață, erori conștiente, din cauza vreunei prietenii amestecate în judecata critică, dar atunci când se concentra asupra textului și doar a textului renunța la ele.
Dan Cristea a fost, acum câteva decenii, înainte de a părăsi România Socialistă și a alege pentru un timp America Imperialistă (sic!), unde și-a dat chiar și-un doctorat, unul dintre criticii cei mai avizați ai generației sale. Doctorat luat în 1992, ca acolo, în SUA, cum se zice azi cu o expresie stupidă: „pe bune“. Adică nu tu citate cu ghilimelele și autorii făcuți uitați, nu tu bibliografii lipsă, pentru că, cică, în acel moment, ar fi fost altul sistemul șamd. Și mai ales aducând ceva nou în zona aleasă de el, literatura autobiografică, ceea ce a devenit volumul Version and Subversion – The Autobiographies of Benjamin Franklin, Henry Adams and Michel Leiris, 1996. Peste trei ani, aflat în România, Dan (da, el, Pisicuț, Bondarul, Pilierul!), a publicat o versiune românească a cărții sale americane: Versiune și subversiune – paradoxul autobiografiei, apoi, 13 ani mai târziu, o ediție revăzută. Continuându-și explorările în aceeași zonă, a scris și publicat în 2004, volumul Autorul și ficțiunile eului. S-a lăsat purtat un timp și de iluziile directoratului, dirijând câțiva ani Editura Cartea Românească, după care a devenit redactor-șef și pe urmă director al revistei „Luceafărul de dimineață“, rămânând așa până în momentul când s-a predat unei suferințe lungi și chinuitoare, pe care, poate, ar fi putut s-o evite, dacă ar fi urmat sfaturile prietenilor săi de a se „căuta“ mai devreme. Dar el mai avea de scris o cronică pentru a-și completa ultimul volum, Noile cronici de la Snagov (Cronicile de la Snagov apăruseră acum vreo șapte ani, urmate de Alte cronici de la Snagov.) Însă, ultima cronică de la Snagov n-a mai scris-o, pentru că, între timp, cel care debutase cu (poate și în) Arcadia imaginară (1977), continuase cu Faptul de a scrie (1980), iar mai târziu, din nou în România, publicase cărți cu titluri mereu semnificative: Poezia vie (2008), Citind cărțile de azi (2014), Caii lui Ahile și alte eseuri (2016).
Dan Cristea a fost până în ultima clipă a vieții sale normale fidel cronicii literare, fapt (de a scrie) care azi devine din ce în ce mai rar. Cronica literară, semnalarea valorii estetice sau a non-valorii estetice a unor cărți este, în fond, o renunțare la propriul orgoliu, la propria operă, în favoarea indicării unei căi de lectură, act generos pe cale de a fi uitat acum. Adunate în cărți, comentariile sale, pertinente și pătrunzătoare, vor rămâne drept repere ale celor care vor să se mai orienteze într-o istorie literară nu o dată pândită de ideologie.
Ultima sa carte a apărut pe când Dan al nostru (Pisicuț, Bondarul sau chiar Pilierul) nu mai putea să o vadă, fiind cufundat într-o suferință necruțătoare, de câteva săptămâni. S-a ocupat de apariția acestei ultime cărți Nicolae Manolescu, așa, cu ultima cronică, nescrisă cum era, înainte de a părăsi și el această lume, parcă indicându-i calea și lui Dan.
Credincios, Dan Cristea va fi plecat ferm convins că se vor întâlni acolo unde, de fapt, nimeni nu știe dacă-l va întâlni pe cel alături de care a militat pentru o critică estetică pe când erau împreună în lumea cealaltă, pe care tocmai o părăsiseră, ori cu altcineva.
Nicolae Prelipceanu
Spre Arcadia imaginară
Ultimul editorial pe care l-a scris Nicolae Manolescu pentru revista al cărei director a fost timp de 34 de ani și cronicar literar pentru un sfert de secol are o valoare aproape testamentară. În textul cu titlul Despre cronica literară, encore et toujours, prilejuit de ultima apariție editorială a lui Dan Cristea, Noile cronici de la Snagov (2024), marele nostru critic postbelic enumeră trei condiții sine qua non pe care trebuie să le îndeplinească orice act critic: refuzul tranzacției cu valoarea unei cărți, corectitudinea judecății critice și raportarea propriei evaluări critice la aceea a celorlalți colegi de breaslă. Referitor la această din urmă condiție, Nicolae Manolescu afirmă despre colegul său de generație, care avea să se stingă curând: „n-are pretenția să scrie o istorie literară. Dar cronicile lui se înșiră ca mărgelele pe ață de-a lungul câtorva ani și îi vor obliga pe viitorii istorici ai literaturii, dacă specia lor va supraviețui, să țină seama de ele. O carte plină de învățăminte utile, într-un moment de derivă a cronicii literare, la noi, ca și în toată lumea. Sper totuși să mă înșel afirmând pe coperta a doua a cărții că Dan Cristea este «ultimul mohican» al cronicii literare“ („România literară“, nr. 12/2024).
„De la musique encore et toujours!“ invocă și Dan Cristea într-o pagină preliminară a unei culegeri de cronici literare: „Cum spunem adeseori că «tonul face muzica», la fel de bine se poate afirma că tonul face poezia, nu imaginile, nu tropii, nu atributele prozodice, cu alte cuvinte că el este acela care ne impune atitudinea de lectură și care motivează latura credibilă, autentică (s.a.) a poemului. Ceea ce spune o poezie trece prin ton și se dovedește în primul rând prin ton, prin accentul particular pe care îl capătă «rostirea» sau vocea poetului“ (Faptul de a scrie, Editura Cartea Rom., București, 1980, p. 10). Printr-o critică de tip simpatetic, de identificare a imaginarului constitutiv, acest posibil ultim mohican al cronicii literare a vrut să înțeleagă în profunzime sunetul ființei sensibile a poeților supuși analizei. De obicei, poeții erau surprinși în efortul de a-și contura universul specific, neignorându-se evoluția și sedimentarea vârstelor de creație de la un volum la altul. Dan Cristea pleca de la convingerea că, prin darul poeziei, conștiința ființei individuale se comunică în cel mai fidel chip cu putință, lectura în ordine cronologică a aparițiilor editoriale permițându-i criticului să întrevadă și o ordine afectivă în înlănțuirea acestora. Când nu era tributar unor lecturi neselective, autorul volumului Poezia vie (2008) se arăta a fi sensibil la schimbările de paradigmă critic-estetică, evalua vârstele biografiei interioare, precum și straturile de existență creatoare înscrise într-un fel de dat genetic. O anumită apariție editorială nu era privită ca pe o carte în sine, ci se avea în vedere dispunerea cronologică, atât în analiza întregii opere, cât și în poziționarea în cadrul generației.
Editorialul a apărut în preziua dispariției lui Nicolae Manolescu și cu trei săptămâni înainte de plecarea lui Dan Cristea spre o lume (literară) mai bună și mai dreaptă. Iar această lume părea a fi una a Arcadiei imaginare. Neavând pretenția să scrie o istorie literară, „cronicarul de la Snagov“ a înșirat ca mărgelele pe ață mai ales texte despre apariții ale volumelor de poezie, el însuși trădând o natură lirică. Critic al actualității literare, Dan Cristea și-a exersat însă condeiul și pe tărâmul aparentei inactualități a istoriei literare, iar volumul Arcadia imaginară stă mărturie. Aflăm aici o manieră proaspătă de a aborda pagini vechi ale literaturii noastre, dar și lansarea unei ipoteze în textul intitulat Spațiul literar sau în loc de postfață. Autorul observă că în literatura noastră există scriitori cărora le sunt caracteristice „rigoarea temperamentală și regimul seninătății, înfrânarea și ponderea, reprimarea tensiunilor haotice și dorința de armonie“. Totul este pus în relație cu prezența unei preferințe pentru Antichitatea elină, pentru a se conchide că imaginea unei Arcadii ideale traversează cultura noastră, în aceasta exprimându-se „setea de spiritualitate, de purificare și echilibru, aspirația geometricelor acorduri interioare și, de ce nu?, o mult prea umană năzuință spre fericire“ (Arcadia imaginară, Editura Cartea Românească, București, 1977, pp. 208-209).
Deși pentru demonstrație se convoacă numele unor clasici, ipoteza nu este convingătoare până la capăt, dar spune foarte multe despre tânjirea după o Arcadie imaginară a lui Dan Cristea însuși. Îi știam pasiunea pentru Elada dionisiacă, propice otium-ului și kief-ului. Et in Arcadia… Aceasta poate fi o explicație a faptului că el nu a fost tentat de construcții critice ample, ci de „scriitura de sine“, de „mâna care scrie“, de relațiile problematice stabilite între eul poetic și cuvânt și, în definitiv, de faptul de a scrie. Viața și scrisul, eul empiric și eul textual, inadecvarea fundamentală dintre real și rostire, utopiile limbajului și practica literaturii ca pierdere de sine ori înrădăcinare în sine – sunt aspecte care îl interesau în primul rând pe Dan Cristea. Toate acestea au con-vers spre o singură țintă – poezia vie, deoarece în scrisul autorului culegerii cu acest titlu a palpitat experiența cronicarului care a trăit în epicentrul vieții noastre literare, printre scriitori și cărțile acestora.
În volumul debutului editorial relativ târziu, Un an de poezie (1974), cronicarul spunea despre poezia Ninei Cassian: „Viața dă impresia a fi privită de la fereastra rătăcitoare a unui tren, de unde, un amănunt, întâmplător poate, se reliefează cu o sfâșietoare conștiință că nu va mai fi revăzută niciodată și că ceva din ființa noastră a rămas să-l aprindă pentru totdeauna în amintire.“ Ceva din ființa celor care l-au cunoscut și iubit pe Dan Cristea va păstra în amintire faptul de a scrie și a trăi al unui mare devotat literaturii române.
Vasile Spiridon
Cel mai bun critic de poezie
Alex Ștefănescu, Nicolae Manolescu, Dan Cristea.
În puțin mai mult de o lună și jumătate, literatura română a pierdut trei dintre cei mai importanți critici, într-un moment în care începe să resimtă tot mai mult diminuarea rolului și al prestigiului criticii.
Pe Dan Cristea îl denumisem, în glumă, „maratonistul“. Nu pentru că ar fi fost un sportiv (nu era), ci pentru că, dintre criticii marii generații șaizeci, era ultimul rămas în „tranșeele“ cronicii de întâmpinare. Pe care o slujea cu o pasiune discretă, dar mai puternică decât în tinerețe, când vizitase, pe rând, teritoriul istoriei literare – vezi volumul Arcadia imaginară (1977), la care ține foarte mult –, ca și pe cel al teoriei – din care a rezultat teza sa de doctorat din Statele Unite, publicată sub titlul Versiune și subversiune (1999). Acum nu mai avea orgoliul sintezelor sau al monografiilor: se mulțumea cu o critică de întâmpinare exactă, ale cărei repere estetice înalte îi confereau automat și o proiecție istorică.
Îl vedeam adesea la biroul său micuț și câș din exigua redacție a revistei „Luceafărul“: radios, înconjurat de caracudă (despre care nu a scris niciodată), dezbătând noutățile literare sau politice, primind colaboratori, cunoscuți sau necunoscuți. Nu era deloc deranjat de puținătatea spațiului și a condițiilor, nici de înghesuiala prolixă din redacție. Nu-l interesau, în fond, decât cărțile. Însă nu scria ușor și nici nu citea foarte repede. Îi plăcea să citească temeinic o carte și, respectând opiniile confraților (era un om politicos și civilizat, cum sunt tot mai puțini în viața literară), căuta mereu calea sa de acces la semnificațiile unui text. Am apreciat enorm această tenacitate a lui Dan Cristea de a nu merge cu „valul“, ci de a citi cu mintea proprie, încet și atent. Lectura sa ne-a oferit interpretări originale și nu puține corecții aduse unor judecăți critice prea grăbite în a exalta sau coborî o operă contemporană.
A fost, fără discuție, cel mai bun critic de poezie din ultimele decenii. Nu doar că îi plăcea poezia, dar avea gust sigur și respect față de miracolul ei: nu-și permitea, ca alți critici, să comenteze superior versuri proaste și nici să-și falsifice propria ierarhie interioară, spre a face jocuri (deșarte) de putere, într-o materie atât de gingașă. Bucuria întâlnirii critice cu poezia, ca și bucuria complementară de a-i reface spectacolul într-un discurs critic erau pentru el mult mai importante decât solidaritățile generaționale sau „stânjenii“ aruncați pe deasupra ori pe dedesubtul poeților contemporani. Nu era respectuos față de ierarhiile „stabilite“ (unde? de către cine?), motiv pentru care te puteai baza pe judecățile sale critice. Nu reflectau nici respectul obsecvios față de reputațiile constituite, nici umorile schimbătoare ale criticului „temut“. Am discutat de câteva ori cu el pe tema asta: nu-i plăceau criticii temuți și nu-i plăcea nici să fie el însuși considerat un critic temut… Prefera, spunea, să fie stimat. Era fericit când îi prindeai gândul, mai ales dacă tu însuți scriseseși despre cartea respectivă și îi mărturiseai, încântat, că lectura lui – altfel, mai mereu altfel – rezista și examenului tău.
Era, pe lângă asta, un strălucit eseist și comentator al literaturii clasice. Cine nu a citit Caii lui Ahile a pierdut una dintre ultimele mari cărți de eseuri scrise de un critic literar român. A vedea în literatură nu numai modelul literaturii, ci și unul ideal al lumii nu e la îndemâna oricui.
Avea o particulară slăbiciune pentru Eminescu și, mai ales, pentru scoaterea exegezei eminesciene din unghiul mort în care a intrat în ultimele decenii. Nu a apucat să scrie cartea despre Eminescu pe care ne-o tot promitea, dar câteva mici eseuri tot a scris: de prisos să adaug că observațiile lui Dan Cristea nu sunt deloc de serie, deschid posibilități interpretative noi și, în tot cazul, scutură de praf eminescologia. Dar… câți mai citesc azi așa ceva?
Era, colac peste pupăză, și patriot. Nu patriot demagogic, nu avea afinitate pentru discursurile sforăitoare și cuvintele mari și, deși nu se lăuda, a fost unul dintre acei români care au riscat și „au ales libertatea“, cum se spune înainte de 1989, refuzând să mai revină în țară, la jumătatea ultimului deceniu ceaușist. S-a întors însă după prăbușirea comunismului și a contribuit, după puterile sale, la refacerea pe baze democratice a vieții literare și a instituțiilor breslei. Îi plăcea România și îi plăcea în România: peisajul, orașele, oamenii de calitate, vinul, prietenia… Se bucura copilărește la victoriile noastre sportive (tot mai rare) și credea cu tărie în cultura română. Nu se simțea deloc înjosit că, în locul unei cariere într-o universitate americană, slujea literatura română la un birou micuț, într-o încăpere înghesuită, plină de scriitori amabili și insistenți, despre care el nu scria niciodată.
Am pierdut un mare critic, un bun coleg și un prieten de cursă lungă. Da, avea dreptate bătrânul coțcar Eftimiu: cimitirele chiar sunt pline de oameni de neînlocuit. În viață sunt din ce în ce mai puțini.
Răzvan Voncu
Dan Cristea mi-a fost foarte drag
Ne-a părăsit încă un descendent din nobila stirpe a cărturarilor. Aș putea spune că am fost unul dintre răsfățații lui, dar nu ar fi drept. Dan Cristea, scriind despre mine, nu mi-a acordat niciun privilegiu. El a făcut asta mai toată viața lui, a făcut parte dintre risipitori, a dăruit dintr-însul celorlalți. Cei despre care a scris în cronicile sale de la Snagov, de la Craiova sau de aiurea, sunt atât de mulți încât cu ei s-ar putea alcătui un dicționar al literaturii române contemporane. Dan Cristea scria despre noi respectându-ne, adică citind cărțile pe care le prezenta în cronicile de întâmpinare. Rar o personalitate de o asemenea anvergură, să păstreze până la capăt modestia celui care se pune în slujba breslei. Și așa cum grămăticii din vremurile incunabulelor transcriau manuscrisele pentru a ajuta la răspândirea lor, el scria despre cărți, îndemnându-i și ispitindu-i pe cititori să le deschidă. Nu era dintre cronicarii aspri, care își fac o virtute din a inspira teamă scriitorilor, dar nici nu era apologetic. Argumenta cu justă măsură ce-i plăcea, dar nu rămânea dator nici cu ce nu-i plăcea. Nu voia să fie didacticist, nu voia să aibă cu tot dinadinsul dreptate, voia însă să fie sincer și să ne ajute, oferindu-ne perspective pe care noi, iubitori necondiționați ai propriilor odrasle literare, nu le puteam observa. Poate că suntem vinovați că nu i-am mulțumit îndeajuns pentru asta.
Dan Cristea mi-a fost foarte drag. Atât de drag încât uneori îmi făcea plăcere să-i imit vocea groasă, spartă de tutun, care venea parcă din măruntaie, nefirească pentru statura lui mignonă. Îmi plăcea să-i ofer, pe ascuns, câte o țigară și să mă opresc în biroul lui de la „Luceafărul“, unde era mereu pregătit să ne cinstească cu un pahar de vin. I-a plăcut viața și, socotind cât și cum i-a fost dat să trăiască, și reciproca e adevărată.
Am multe amintiri legate de el. Aș povesti doar una care, acum, devine simbolică. Suntem în decembrie o mie nouă sute nouăzeci și șase, așteptăm trenul care să ne ducă la Vila Scriitorilor de la Neptun, unde urma să sărbătorim Anul Nou. Cum trenul întârzia, ne-am mutat în restaurantul Gării de Nord. A trecut ceva timp și pe masa noastră s-au perindat sticle pe măsura întârzierii. Când, în cele din urmă, trenul s-a anunțat, ne-am ridicat toți câți eram, lăsând restul de vin în sticle, și ne-am îndreptat spre peron. Ne-am urcat cu chiu cu vai în vagoane, unii dintre noi agățați de ușile care încă nu reușeau să se închidă. Când trenul s-a pus, în sfârșit, în mișcare, l-am văzut la capătul peronului pe Dan Cristea, trăgând după el o valiză, cu aceeași neputință deznădăjduită a colonelului Ryan. Imaginea de atunci am revăzut-o în gând de mai multe ori în ultimele zile. Noi, cei care îl pomenim astăzi, suntem călători în trenul care se urnește. El a rămas pe peron, privindu-ne cum ne depărtăm. Ne consolăm la gândul că s-a reîntors și-și bea, într-un con de lumină, paharul încă negolit și ne privește prin fumul țigării, care acum are izul de ambră.
Varujan Vosganian