Cu o întârziere vinovată începe, cred, să se facă și la noi dreptate scriitorilor români care au trăit o bună parte a vieții în străinătate și care s-au ilustrat prin cărți scrise de fapt pentru publicul românesc. Cărți apărute după 1989, când cenzura a dispărut în România, iar lumea întinsă a „scrierilor secrete“ a început să iasă la lumină.
Defazarea gravă între momentul scrierii unei cărți, acela al publicării ei, și momentul luării de contact cu publicul joacă mereu în defavoarea autorului. Pentru ca să trăiești imaginar în țara de unde ai plecat trebuie să dai dovadă de eroism – un eroism autentic, modest și impresionant. În precedentul articol, am evocat personalitatea lui IonVianu, psihiatru, campion al luptei anti-comuniste românești, primul medic din țara noastră care a demascat public utilizarea în scopuri politice a psihiatriei. Asta se petrecea în anii 1970, în plină dictatură ceaușistă, când „conducătorul“ era primit cu onoruri la Washington, Londra și Paris. Ion Vianu a avut curajul să spună adevăruri ce l-ar fi putut costa viața; era, ce-i drept, sprijinit de biografia sa ilustră, avea condei de scriitor, dovedit prin ceea ce publicase până atunci, dar doza de curaj necesară rămânea considerabilă. S-a alăturat deschis lui Paul Goma, opozantul român „oficial“. Nu a fost arestat, dar dat afară de la Facultatea de Medicină, unde era profesor, și apoi obligat să se expatrieze.
Ajuns în Elveția, țara prin definiție pașnică și neutră, Ion Vianu n-a devenit aici nici pașnic, nici neutru. S-a implicat direct în toate cauzele care descriau situația din România comunistă, dar mai ales și-a pus spiritul în slujba României adevărate. A continuat să scrie în limba română, chiar dacă știa că o face pentru un public virtual, depărtat în spațiu și mai ales în timp: niciodată doza obligatorie de gratuitate, în sens înalt, ce definește literatura, nu a fost probată mai convingător decât a făcut-o scriitorul Ion Vianu.
Că medicul prozator scria pentru publicul românesc se vede din tematica, personajele și atmosfera prozei sale. Dacă romanele, surprinzătoare ca temă și valoare (mai ales Caietele lui Ozias și Vasiliu, foi volante), trimit direct la lumea românească, la decorul bucureștean, realmente neobișnuite rămân volumele de memorii. Aici literatul își dă mâna cu medicul și cu omul de știință pentru a compune narațiuni imposibil de definit, reprezentând contribuția originală a lui Ion Vianu la literatura noastră.
Această serie auto-evocatoare începe cu Amintiri în dialog, carte scrisă împreună cu Matei Călinescu, continuă cu Exerciții de sinceritate, pentru a urca până la limita superioară cu Amor intellectualis. O bună doză de medicină intra și în cărțile de exegeză literară, precum Investigații critice și Elogiu pentru Mihai, adică pentru Regele nostru. Talentul autorului de a juca pe mai multe planuri și de a implica literatura în domenii colaterale a dus la micro-monografii strălucite; bibliografia critică despre Mateiu Caragiale s-a îmbogățit cu o contribuție inconturnabilă, iar paginile închinate Regelui Mihai mi se par astăzi cele mai importante scrise despre tragica figură a ultimului nostru rege.
Opiniile politice ale autorului nu erau un secret pentru nimeni. Există însă un mod subtil și aproape imperceptibil în care politica întovărășește scrisul lui Ion Vianu. Când prozatorul își ia avânt, medicul apare imediat și îl liniștește; la fel face filosoful care a devenit, odată cu înaintarea în vârstă, un sceptic luminat.
Esteticianul și literatul, marele profesor Tudor Vianu, are un urmaș care s-a manifestat spectaculos și neașteptat, creindu-și un culoar propriu și inconfundabil în cultura noastră contempo rană.