Am crescut înconjurată de filologi: părinții, profesori de engleză, bunica, profesoară de română și bunicul, deși chirurg de meserie, fascinat (și practicant) de frumos: pictură, sculptură, muzică, epigramistică. De mică, în vreme ce părinții hărțuiți de îndatoriri și cozi la alimente fugeau de colo-colo, petreceam ore lungi în apartamentul semi-înghețat al bunicilor unde, înfofoliți în pături, cu nenumărate „haine în plus”, ascultam fie Vocea Americii și Europa Liberă pe furiș, fie poveștile de pe front ale bunicului, fie istorisirile molcome ale bunicii moldovence. Din serile în care adormeam cu stările și personajele lui Slavici, Caragiale, Eminescu, Gala Galaction în locul Scufiței Roșii, din după-amiezile când ne încumetam să înfruntăm atmosfera de peșteră a Cinematografului Victoria de pe atunci să mai vedem o dată Moara lui Călifar, am rămas cu o afecțiune cvasi-profesională pentru literatura ce mă scotea din cotidianul mult prea cenușiu pentru un copil.
Așa l-am întâlnit, de fapt, pe Nicolae Manolescu. Fostă studentă a lui Călinescu la Iași, profesoară la unul dintre liceele cu tradiție din Timișoara, C.D. Loga, Mamamare avea un cult al criticii literare temeinice, organizate, de „idei”, nu de „impresii”. Îl descoperise, deci, și-l urmărea cu enormă plăcere și fidelitate. Chiar în anii ei din urmă, în ziua-n care apărea „România literară”, mă întreba fără excepție: „Ai luat-o? Săptămâna asta ce mai zice dragul meu?” Aprecierea, respectul, afecțiunea pentru Nicolae Manolescu le-am moștenit, așadar, din familie, încă dinainte de a-mi da seama că lucrurile învățate și acumulate pe parcurs urmau să-mi modeleze profilul academic și o traiectorie intelectuală care să-mi dea ocazia să-l cunosc, cândva, și personal.
Educată inițial în rigidul ceaușism, n-am fost totuși niciodată admiratoarea ineptelor și inflexibilelor „comentarii” ce se purtau (și, din păcate, încă se mai poartă în prea-trista eră a „memoratoarelor”). Izvorâte din orele de literatura română de prin unele școli generale și licee, păreau menite să ucidă orice neuron care va fi dat vreun semn de viață în căpșorul plin de entuziasme tinerești al învățăcelului dornic de afirmare sau de pură gimnastică a minții. (Îmi las pe altă dată istorisirea anecdoticelor momente de confruntare a idealismului cu sistemul și a Schopenhauer-ului cu Ipotești-ul!). Parcurgerea treptată a textelor profesorului Manolescu (cronici, eseuri, istorie literară, jurnal, adunate sau nu în volum) mi-a oferit, prin urmare, gura de aer proaspăt de care aveam nevoie, încrederea că se poate scrie și altfel, că seriozitatea și meticulozitatea se pot întâlni cu pasiunea și ludicul, că recenzia nu trebuie să fie o bătrânicioasă și ternă înșiruire de sentințe ultime, ci poate lansa provocări, sugestii, idei, teorii ce sfidează inevitabilele constrângeri ale paginii tipărite și numărului de semne.
Indiferent de genul de text pe care-l semnează ori de tipul de discurs pentru care optează, indiferent de poziția pe care o adoptă în chestiuni dintre cele mai diverse, care nu arareori depășesc sfera strict beletristică, Nicolae Manolescu nu pare a depune vreun efort pentru a fi, indubitabil, un personaj cu greutate, o voce de neignorat prin însăși lejeritatea abordării și siguranța argumentului impecabil formulat. Cu câțiva ani în urmă, am avut bucuria de a îngriji antologia Teme franceze, ce reunea extrase din celebrele sale Teme. Mărturiseam în prefață: „Pregătită sufletește să editez un mic op grațios de câteva zeci de pagini, m-am aflat, după transcriere, în brațe cu un volum în toată regula, ce trecea de două sute de pagini.” Cu toate acestea, nu m-am simțit nicio secundă chinuită sau depășită de volumul de muncă, lectura diversă și plăcută construind din detalii nu doar o imagine complexă a Franței culturale, ci și un portret al autorului: intelectual cosmopolit, erudit, rafinat, îndrăgostit și (auto)-ironic, riguros și histrionic, sensibil și curios.
„Această deschidere către dialog, lipsa de aroganță și predispoziția spre (auto)- chestionare conferă observațiilor critice alura cvasi-familiară ce le face să stăruie în conștiința celui ce le parcurge”: spuneam atunci și îmi mențin părerea, valabilă și pentru cronicile, listele, istoriile lui Manolescu, în care mulți își vor fi dorit să se regăsească, fie și în trecere. Dincolo de remarcabila intuiție și acuratețea verdictului, dincolo de temeinica școală de teorie literară impusă în timp și de faptul că, ocupându-se vreme-ndelungată de organizarea și administrarea instituțiilor culturale, a devenit el însuși o instituție, ceea ce descopăr de fiecare (rară) dată când am ocazia să stau de vorbă cu domnul Manolescu este că reușește să nu își piardă umorul, energia, vioiciunea, replica alertă, generozitatea și acea sclipire irezistibilă a inteligenței în stare pură.
Nu puțini sunt cei care, de-a lungul anilor, îl vor fi invidiat, atacat, contestat, contracarat, concurat: un exercițiu firesc în orice lume bazată pe libertate de opinii. Evident, omul care are întotdeauna dreptate nu poate fi decât: a) inexistent; b) insipid. Am certitudinea că, indiferent de circumstanțe, Nicolae Manolescu rămâne departe de a fi insipid. Serios și elegant în aparițiile publice, spumos și fascinant în conversație, ferm în judecăți și nuanțat în interpretări și interacțiuni, oferă dovada incontestabilă că, pentru spiritele vii, autentice, vârsta nu reprezintă, într-adevăr, decât o cifră.
***
A trecut aproape un deceniu de la rândurile de mai sus, scrise în revista „Orizont” nr. 12/2014, p. 9, la aniversarea de 75 de ani a lui Nicolae Manolescu, N-aș schimba nimic. Undeva, în subconștient, mă pregăteam de pe acum de-o sărbătoare și mai mare: 85 și tot ce avea să urmeze până mult după centenarul atins de mama exemplarului profesor, pe a cărei moștenire genetică ne bazam cu toții. Pentru mine, ca pentru multă altă lume, NM era un reper de neclintit, un pilon de susținere, o rocă pe care puteai conta că se va ridica nezdruncinată din spume și vârtejuri, după oricâte valuri furioase ce se vor fi spart de ea. Ne-am văzut (și) mai rar în acești zece ani, în care călătoriile, de o parte, sau împuținarea lor, de cealaltă, au făcut să nu ne mai intersectăm nici când se întâmpla să ne aflăm în același oraș. De fiecare dată când ajungeam în fugă pe la București, pentru vreo activitate universitară sau administrativă, mă mustram în gând că n-am trecut să-l salut.
Îi știam brațele mereu deschise, generozitatea, râsul molipsitor, din toată inima, și privirile din care înțelegea și comunica dincolo de cuvinte. Dincolo de orice, NM era acolo. Mă lăsam copleșită ușor: cine eram eu să-l deranjez, să-i ocup timpul râvnit de atâția, să trag nădejde că mă vede? În vară, când drumurile mă poartă adeseori prin capitală, plănuiam să-i fac o vizită, să-i povestesc ce-am mai făcut, să-l aud cum mă-ncurajează și mă mustră blajin, persiflant, pentru îndepărtarea de acea explorare sistematică a literaturii române contemporane, pe care știu că și-ar fi dorit-o cândva. Pe termen mediu și lung, americanistica a câștigat lupta între prioritățile mele. Și totuși, NM n-a încetat să mă vadă, cu amestecu-i de înțelegere, căldură, seducătoare înțelepciune și îngăduință pentru pasiunile autentice și misiunile asumate. Așa trăise o viață; așa ne-a învățat, prin exemplu, să fim.
Dincolo de lumescul ce ne împovărează, Mamamare și „dragul ei“ povestesc acum despre cărți. E senin. Din când în când, ne aruncă o privire din colțul ochiului, cu zâmbet molcom. Straniu, tulburător, dar firesc, lumile noastre merg mai departe. În paralel, până la noua regăsire în lumină.